„
Ioan Bianu
8 septembrie 1856 – 13 februarie 1935
„Acolo la Academie, în cele doua casute daruite, în care se
pastreaza cu neasamuita grija comorile fara de care nu s-ar putea
scrie nimic despre acest neam, un om si-a închis viata pentru a da o
opera si recunoscatorilor, si nerecunoscatorilor…”
Nicolae Iorga
Biblioteca „Academiei Române” este „atelierul principal de munca a mii de cercetatori”, dar aproape nimeni nu stie sau refuza sa stie ca organizarea si dezvoltarea acestui ,,tezaur al culturii noastre” sunt legate de numele lui Ioan Bianu, personalitate situata în pleiada eruditilor carturari ai Blajului greco-catolic.
Despre ardelenii formati la Blaj, la vestitele „Fântâni ale darurilor” – si Ioan Bianu este unul dintre acestia, Nicolae Iorga spunea: „…când trec muntii, acesti oameni vin la noi ca niste cenzori aspri de moravuri, ca niste judecatori incoruptibili, ca niste preoti neînfricati ai idealurilor înalte si întregi . Prietenul lor este omul de bine, cât de modest, dusmanul lor este orice trântor care se lafaieste în binele nemeritat…”
Venind la Bucuresti, Ioan Bianu, aducea cu sine spiritul „Scolii Ardelene” al carui continuator a fost. De la aceasta impunatoare miscare iluminista si de credinta a preluat aceeasi aplecare spre ,,lucrurile mari si grele”, aceeasi dorinta de a face cunoscute valorile culturii noastre din trecut, ca o speranta a viitorului, munca fara odihna si exceptionala capacitate de a se solidariza cu colaboratorii în jurul unui ideal ce se cerea împlinit.
A consacrat Bibliotecii Academiei, al carui bibliotecar a fost, zeci de ani de munca, având tot ce poseda cultura apuseana, si a facut posibil, prin efortul sau competent si cinstit, „ca azi sa putem lucra cu totii în liniste, în ordine, ca în orice tara civilizata” (Nicolae Iorga).
Ioan Bianu a fost un personaj – cheie al vietii culturale românesti: bibliotecarul Bibliotecii Academiei, profesor de limba si literatura româna la Liceul „Sfântul Sava”, profesor de aceeasi specialitate la „Facultatea de Litere” a Universitatii din Bucuresti, membru si presedinte al Academiei Române, omul cu o autoritate morala exemplara, persoana careia, de la primul contact, i se acorda o încredere totala.
La 160 de ani de la nastere se cuvine sa închinam câteva gânduri acestui fiu al Blajului, care a lasat în Panteonul culturii românesti valori care vor dainui peste timpuri.
S-a nascut la Faget, un sat de pe valea Târnavelor, în 1856, într-o familie de tarani. A urmat Liceul „Sfântul Vasile” din Blaj, având îndrumator pe Timotei Cipariu si profesor pe Ioan Micu Moldovanu.
La Blaj, „Mica Roma”, învatamântul era gratuit; elevii foarte saraci primeau si câte un ,,tipau” (pâine) din partea Mitropoliei. Când, pe strazile Blajului, trecea Mitropolitul, elevii care tocmai si-au primit „tipaul”, daca îl întâlneau pe Mitropolit, ridicau ,,tipaul” deasupra capului – era gestul lor de multumire si recunostinta pentru pâinea zilnica. Despre Bianu se stie ca a crescut cu „tipaii” Blajului… .
Si mai era în traditia Blajului ca profesorii sa tina în gazda pe elevii merituosi, dar saraci. Ioan Bianu a fost gazduit de Canonicul, profesorul si istoricul Ioan Micu Moldovan, cel cunoscut ca fiind un „alter ego” al Episcopului Inochentie Micu Klein. De la profesorul sau, care i-a fost aproape toata viata, a învatat iubirea pentru limba noastra si istoria neamului, a învatat cinstea si generozitatea. De la Timotei Cipariu, iubirea cartii, constiinta rolului pe care îl au bibliotecile în dezvoltarea culturii nationale – eruditul blajean avea una dintre cele mai mari biblioteci de la noi -, disciplina si perseverenta.
În 1876 s-a înscris la „Facultatea de Litere” a Universitatii din Bucuresti, unde a fost remarcat si sprijinit de Alexandru Treboniu Laurian, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu si Titu Maiorescu. Dupa terminarea Facultatii, va continua studiile în Occident, la Milano, Madrid si Paris.
Bianu a fost creatorul scolii nationale de biblioteconomie si bibliografie,
carora le-a pus pietrele de temelie, „a consacrat Bibliotecii Academiei 56 de ani de munca neîntrerupta. El a gasit-o în 1879, când a fost numit bibliotecar, abia cu câteva sute de carti, înzestrându-o pâna în 1935, anul mortii sale, cu aproape 500.000 de mii de volume, cu mii de manuscrise, stampe, documente si bogate colectii de periodice românesti si straine” (Dimitrie Macrea, „Lingvisti si filologi români”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959, p.122). Tot Bianu este cel care a reusit sa ridice cladirea moderna a Bibliotecii de astazi.
Planul sau, bine structurat, a ramas în esenta acelasi pâna azi, alcatuit în conformitate cu principiile si metodele bibliografiei moderne. Cartile au fost grupate în trei clase: cartea veche (1507-1830), moderna (1831 pâna azi) si cartea straina privitoare la români.
Cea mai impunatoare lucrare stiintifica a lui Ioan Bianu este „Bibliografia româneasca veche”, în patru volume (1903-1944) „care cuprinde o icoana completa a tot ce s-a tiparit în tarile românesti sau de români în alte tari între 1508-1830”. Aceasta lucrare „este prima mare bibliografie româneasca în întelesul stiintific al cuvântului […] o înfatisare sistematica a tuturor elementelor de cultura româneasca pâna la 1830, în masura în care ele s-au aratat sub forma tiparului” (Op.cit.,p.126). Totodata, este „o oglinda a felului în care limba noastra si-a faurit mijloacele de expresie literara” (Op. cit., p.127). Lucrarea aceasta importanta „sta cu cinste în fruntea lucrarilor similare din Occident”.
La redactarea lucrarii Ioan Bianu a avut colaboratori nu numai competenti, dar cu acelasi suflet mare pentru cultura nationala: Nerva Hodos, Ilarie Chendi, Septimiu Albini, ardeleni si ei, Dan Simionescu si altii. Unul dintre cei mai importanti colaboratori a fost Canonicul Ioan Micu Moldovan, profesorul sau de la Blaj. Corespondenta dintre „fiul sufletesc” si „parinte”, adusa în atentie de Doamna Mihaela Vladu, în lucrarea ,,Ioan Bianu si contributia colaboratorilor la «Bibliografia româneasca veche»”, scoate în evidenta munca marelui prelat, care, cu eruditia si experienta sa vasta, verifica, corecta, revizuia si sfatuia. Fostul elev îi era recunoscator: „Îti multumesc apoi, cu fiiasca recunostinta pentru bunele sfaturi pe care mi le dai asupra lucrarii mele. Pretuiesc mult, foarte mult aceste sfaturi, caci le stiu iesite dintr-o minte patrunzatoare si îmbogatita cu multa si variata experienta a vietii”, îi scria Bianu profesorului prieten.
Pozitia înalta a Canonicului Ioan Micu Moldovan, vicar arhidiecezan si prepozit capitular, a oferit mai multe posibilitati de colaborare între centrul spiritual transilvanean, Blajul, si Capitala. Printr-o „circulara” trimisa tuturor preotilor din Mitropolia Greco-Catolica de Alba Iulia si Fagaras, Vicarul le-a cerut acestora o evidenta a cartilor românesti vechi si i-a îndemnat sa le daruiasca Bibliotecii Academiei din Bucuresti, iar preotii s-au grabit sa dea curs solicitarii. Blajul însusi a daruit Bucurestiului carti din „Colectia de carte veche” a Bibliotecii arhidiecezane.
Toata aceasta imensa activitate carturareasca este expresia puternicului si sincerului patriotism al Blajului, care a fost ctitorul multor sectiuni ale culturii noastre moderne, daruind necontenit „recunoscatorilor si nerecunoscatorilor…”
Din realizarile lui Bianu mai amintim lucrarea bibliografica „Catalogul manuscriptelor românesti” (1907-1933), în trei volume; ,,Publicatiile periodice românesti”; „Despre cultura si literatura româneasca în secolul al XIX-lea”; editarea operei poetice a lui Vasile Alecsandri, crearea primei Catedre de literatura româna la Universitatea din Bucuresti, disciplina care pâna la Bianu se preda ca o anexa în Catedra de istorie; sprijinirea lucrarilor pentru publicarea „Dictionarului limbii române”.
Un merit de seama l-a avut Bianu prin contributia la stabilirea ortografiei limbii române pe baze fonetice, reforma ortografica votata de Academie în 1904 fiind rodul efortului sau si al lui Titu Maiorescu.
Bibliografia operelor filologice, de istorie si critica literara, folclor si bibliografice ale lui Ioan Bianu numara 305 titluri.
Cu ani în urma afirmarii sale, la Blaj, elev fiind, Ioan Bianu cauta o forma cât de modesta prin care sa-si exprime recunostinta fata de profesorul sau, Ioan Micu Moldovan. Zâmbind, Canonicul i-a multumit pentru gândul bun, accentuând ca singura cale de recunostinta va fi în viitor, pentru ca va veni timpul când constiinta îi va pune în fata, ca o porunca, datoria sa faca si el la fel. Învatatura primita nu a uitat-o niciodata: „a facut si el la fel”… . A sprijinit intrarea în Academie a oamenilor valorosi, a sustinut pe tineri, a initiat publicarea colectiilor Academiei, cum a fost colectia „Studii si cercetari”, în care au aparut importante lucrari, o parte dintre ele ale tinerilor.
Unul dintre absolventii Liceului „Sfântul Vasile” din Blaj, vorbind în numele tuturor fostilor elevi, îsi exprima respectul si recunostinta fata de Biserica Greco-Catolica în care au fost formati. În orice timp au trait, îi însoteau amintirile, îi readuceau în „Mica Roma”. Se regaseau în Catedrala unde profesorii, teologii si elevii îsi întâmpinau Arhiereul cântând „Pe Arhiereul si pe Stapânul nostru…” cântec ce domina întregul spatiu… . Rugaciunile de la altar si cuvântul de la amvon au dat viata faptelor lor de-a lungul anilor… .
Blajul i-a însotit viata si lui Ioan Bianu, marile lui însusiri de acolo veneau, recunostea Nicolae Iorga, care, la trecerea în eternitate a marelui carturar spunea cu tristete: „S-a dus întemeietorul cel adevarat, cinstitul si harnicul strajer al cartilor, asa de multe si de scumpe. Aflate, asezate, catalogate si cu strasnicie aparate de dânsul, însusi sufletul viu al Academiei Române, zeul ei tutelar, viu acolo pentru eternitate”.
E adevarat, Academia la care a lucrat a ajuns sa se identifice cu propria sa viata, o daruire neîncetata, „recunoscatorilor si nerecunoscatorilor…”.
