Petru Maior – 195 de ani de la trecerea în eternitate,

„

n. circa 1756-d.14 februarie 1821

„Prin Petru Maior , istoria înceteaza de a mai fi la noi

simpla povestire, ci analiza critica a faptelor si izvoarelor, iar în

lingvistica se introduce metoda istorica în explicarea formarii si

dezvoltarii limbii noastre”.

Dimitrie Macrea

„Tezele istorice si lingvistice de baza ale lui Petru Maior sunt astazi adevaruri atât de curente si de unanim acceptate, încât numele autorului nici nu se mai citeaza, atât de adânc au patruns ele în constiinta noastra culturala. Acesta este cel mai mare omagiu pe care posteritatea îl aduce memoriei lui Petru Maior” (Dimitrie Macrea).
Datoria de a-i onora memoria si a-i aduce cuvenitul omagiu se face puternic simtita la date comemorative – astazi, la 195 de ani de la trecerea în eternitate.
Daca prima generatie de intelectuali ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica înscrie în rândul ei pe Episcopul Inocentiu Micu-Klein, întemeierea Blajului si pe Episcopul Petru Pavel Aron, cel care a deschis în 1754 Scolile Blajului, a doua generatie, cea pornita de pe bancile acestor scoli, este reprezentata de cele mai impunatoare personalitati din veacul luminilor, exponentii Scolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu.
Ei alcatuiesc un singur gând, o singura vointa, afirma George Ivascu în „Istoria literaturii române 1”: „Ceea ce unul începe, ceilalti împlinesc, continua, propaga. În fiecare constiinta programul de preocupari si teme tratate traieste integral…” .
Toti au fost exponentii aspiratiilor nationale si sociale ale românilor din Transilvania si „factori activi pentru faurirea culturii noastre moderne”, toti au luat parte la redactarea documentului „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” (Petitia Valahilor din Transilvania).
Petru Maior s-a nascut în Capusul de Câmpie din judetul Mures, unde tatal sau, Gheorghe Maior, era preot-protopop greco-catolic.
La Capusul de Câmpie Petru Maior a facut scoala primara, clasele gimnaziale le-a urmat la „Colegiul Reformat” din Târgu Mures, iar liceul la Blaj (1771-1774). Continua studiile la Roma si Viena, la Roma, Teologia si Filozofia, la Colegiul „De Propaganda Fide” (1774-1779), la Universitatea din Viena, Dreptul (1779-1780), la finalul carora se înapoiaza la Blaj (1780).
În timpul Episcopului Grigore Maior(1772-1782) si în continuare al Episcopului Ioan Bob (1872-1830), este profesor de logica, metafizica si dreptul natural la „Gimnaziul” din Blaj „vestita si inegalabila scoala de mai târziu, Liceul „Sfântul Vasile”.
Dupa patru ani paraseste Ordinul „Sfântul Vasile” în care intrase si, ca preot, primeste Protopopiatul Reghinului si al Gurghiului (1785-1809). Timp de 20 de ani, cât a fost protopop al Protopopiatului Reghin, s-a remarcat printr-o intensa activitate. Cu talentul de a-si organiza metodic munca, a lucrat din greu: tinea conferinte pentru cultura preotilor si a poporului, era foarte exigent cu preotii, om luminat, a vegheat si sprijinit cu mare grija scolile confesionale satesti.
A ramas în istoria Bisericii noastre o imagine a protopopului din Reghin, imagine lasata din anii multi de efort pentru bunul mers al scolilor confesionale: „Mergea Petru Maior prin sate, unde adunând pruncii, facea examen; pe cei ce stia, îi lauda, pe ceilalti parinteste îi dojenea si rânduia mijlociri ca sa învete […] Vara umbla pe câmpuri, prin paduri, unde stia ca sunt adunati pruncii a paste vitele si, vazându-i, îi striga la dânsul, care cunoscându-l, îndata alerga într-acolo si el îi întreba ceea ce au mai învatat si din nou îi mai învata si lumina…” (Dimitrie Macrea, „Lingvisti si filologi români”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1959, p.48).
În anul 1809 se stabileste la Buda, unde va fi „craiesc revizor”, corector al cartilor românesti care se tipareau în importanta tipografie din Capitala Ungariei, unde lucrase înainte Samuil Micu. Dupa marturisirea sa, a optat pentru acest serviciu „mai mult sa poata sluji neamul ”. La Buda a trait si a lucrat pâna la sfârsitul vietii, 14 februarie 1821.
Reprezentantii Scolii Ardelene au fost foarte mult sprijiniti de Episcopia Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica, de Oradea. Episcopul Ignatie Darabant (1788-1805), care a sustinut literatura si cultura noastra nationala, îi primea în casa si la masa sa când poposeau la Oradea, în drum spre Buda, Viena si Roma pentru studiu si documentare. Tot la fel, au fost sustinuti si de Episcopul Samuil Vulcan (1806-1839). „Nemuritorii nostri carturari Gheorghe Sincai, Petre Maior, Samuil Micu-Klein de câte ori cercetau pe Episcopul mecenate, veniau la Sfânta Liturghie închinându-se cu evlavie înaintea altarului Domnului din aceasta pompoasa biserica…”(Catedrala „ Sfântul Nicolae), aminteste Petru Dejeu.
Petru Maior a reusit sa-si publice în timpul vietii o parte din operele cele mai importante, ceea ce nu s-a întâmplat cu ceilalti exponenti ai Scolii Ardelene. În felul acesta a avut o mare influenta asupra contemporanilor si a posteritatii, fapt ce l-a determina pe Nicolae Iorga sa intituleze cel mai mare capitol din „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”: „Epoca lui Petru Maior”.
Petru Maior a scris lucrari teologice: „Didachii, adica învataturi pentru cresterea fiilor la îngropaciunea pruncilor morti” ( Buda, 1809), „Propovedanii la îngropaciunea oamenilor morti”, „Prediche, sau învataturi la toate duminicile si sarbatorile anului” (1810-1811) si Procanon(1783), opera care prezinta si explica canoanele bisericesti.
Prin lucrarile teologice a urmarit sa ridice constiinta credinciosilor, fapt pe care îl marturiseste: „Se cade pururea si necurmat a se face poporului învatatura pentru ferirea de pacate si sporirea în fapte bune si a-l deprinde cu maiestria de a se cunoaste pe sine”. Petru Maior a fost si un talentat orator, predicile lui se remarca prin evidente calitati literare, prin vigoarea stilului si puterea de sugestie a imaginilor.
Ca istoric, respecta riguros adevarul: „Eu totusi, pentru dragostea adevarului cu care îmi este învapaiata inima, mai bucuros am fost sa sufar primejdia decât sa las sau a se însela cei viitori cu stralucirile cele nalucite sau a nu sti cauza schimbarilor celor în veacul meu întâmplate” (Op.cit., p.53).
Opera istorica principala a lui Maior este „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Buda, 1812), care se deschide cu cuvintele: „Anevoie este a nu grai adevarul”. Lucrarea are 25 de capitole, în întregul ei, este o expunere critica si polemica a istoriei poporului român. În primele capitole autorul trateaza colonizarea Daciei cu colonisti romani, a Daciei ramasa pustie, originea romana a poporului român si continuitatea elementului roman în Dacia. Sustine cu argumente de ordin istoric, filozofic si psihologic originea pur romana a poporului român. Ultimele patru capitole trateaza situatia românilor de dincolo de Dunare pâna la venirea turcilor.
Lucrarea are doua anexe filologice: „Disertatiune pentru începutul limbei românesci” si „Disertatiune pentru literatura cea vechie a românilor”.
Documentata istorie a lui Petru Maior raspunde istoricilor straini, cum sunt istoricii austrieci: Franz Sulzer, J.K.Eder, J.Ch.von Engel si B.Kopitar, care contestau continuitatea românilor în fosta Dacie – pentru exponentii Scolii Ardelene, istoria si lingvistica sunt modelatoare de constiinte, baze de necontestat în obtinerea drepturilor românilor din Transilvania.
O alta lucrare istorica este: „Istoria Besearecei Românilor, atât a cestor din coace, precum si a celor din colo de Dunare”, Buda, 1821. Lucrarea are doua parti: istoria crestinismului la români, în care, cu argumente, dovedeste ca poporul român s-a nascut crestin datorita colonistilor romani adusi în Dacia. Tot aici trateaza Unirea cu Roma, la 1700, si urmarile benefice ale revenirii la Biserica Romei. În partea a doua prezinta istoricul Episcopiilor din Transilvania; „este prima lucrare de acest fel aparuta în istoriografia noastra”, sustine Dimitrie Macrea.
Considerat un lingvist modern, Petru Maior a afirmat adevaruri ramase valabile pâna în zilele noastre. Principalele lucrari în acest domeniu sunt: „Dialog pentru începutul limbii române între nepot si unchi”, „Ortographia romana sive latino- valachica una cum clavi qua penetralia originiationis vocum reserantur”, ambele publicate în fata Dictionarului de la Buda (1825), si cele doua Disertatii amintite mai sus. Spre deosebire de Samuil Micu si Gheorghe Sincai, care sustineau ca limba româna „continua limba latina clasica”, Petru Maior „stabileste ca limba româna, ca si celelalte limbi romanice, este continuatoarea limbii latine populare”, precizare facuta printre primii lingvisti europeni. Retinem si comparatia cu limba italiana, care, „prin ai sai învatati s-au abatut de la limba poporului roman cea veche” , de aici afirmatia: „limba poporului romanilor celor de demult vecuieste pâna astazi în gura românilor nostri “. Si concluzia: „Asa dara, limba româneasca e mai curata limba latineasca a poporului roman celui vechi decât limba italineasca (Op. cit., p.60). Petru Maior contesta existenta în limba noastra a elementelor de substrat si a influentelor nelatine, dar are o conceptie moderna asupra neologismelor, prin care limba se îmbogateste, si indica drept surse limba latina si limbile romanice.
Petru Maior a contribuit si la elaborarea primului dictionar etimologic al limbii române, Dictionarul de la Buda(1825), la care au lucrat Samuil Micu si Canonicul oradean Ioan Corneli si altii.
În ceea ce priveste scrierea si ortografia limbii române, a fost, ca toti reprezentantii Scolii Ardelene, adeptul scrierii cu caractere latine. Lui îi datoram în ortografia noastra semnele diacritice de sub s si t, precum si scrierea dupa modelul italian a lui: che, chi, ghe, ghi.
Referindu-se la opera sa, Petru Maior, cu modestie, spunea adesea: „Eu numai cât am aruncat samânta”…, considerându-se un întemeietor. Dar meritul sau, prin tot ce a creat, este esential: „a introdus în istoriografia si lingvistica noastra principiul critic ca baza a cercetarilor ”.
Referindu-se la Scoala Ardeleana si la exponentii ei, deci si la Petru Maior, George Ivascu observa nemultumit: „Lipsind înca editiile critice pentru cea mai mare parte din opera lasata de <corifeii> Scolii Ardelene, uneori lipsind editiile de orice fel, imaginea integrala a ceea ce a fost produsul unei formidabile energii intelectuale, cum în afara de Cantemir si Dosoftei, cultura româna nu mai cunoscuse…”, stam în fata unei mari si nedrepte pierderi, pe care noi o simtim dureros.
La 14 februarie se împlinesc 195 de ani de la stingerea sa din viata a lui Petru Maior. Este un moment în care din nou ne plecam cu recunostinta în fata Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica, neostenita Biserica în a da tarii valori nemuritoare, create de preotii si oamenii ei mari.
De mai bine de o jumatate de veac, sau poate mai de mult, se pare ca „samânta” aruncata de Petru Maior, preotul-carturar, n-a cazut într-un ogor fecund … . În fata omului si a operei sale sunt astazi tot mai putini… . Ce spune Petru Maior, simplitatea vietii unui preot care a muncit din greu, tacut si cu entuziasm pentru a aduce lumina acolo unde nu era, zidind, împreuna cu Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Ion Budai-Deleanu, bazele culturii române moderne, stiu doar unii specialisti.
Petru Maior, ca si ceilalti reprezentanti ai Scolii Ardelene, a avut norocul „sa-si formeze personalitatea la scoala unora din cei mai ilustri barbati ai neamului, la Blaj” si la Scolile Catolice din Apus. „Un noroc” au avut si aceia dintre noi care au vazut bancile din Scolile Blajului din trecut: trunchiuri întregi de copaci slefuiti… . Privind aceste banci, se poate avea masura muncii titanice a celor care au plecat de acolo… . Si a înaltelor valori spirituale si culturale date neamului de Biserica Româna Unita cu Roma… .
Petru Maior a fost unul dintre preotii acestei Biserici, model de „smerita slujire” a Bisericii si a culturii poporului român.

Bibliografie
1. George Ivascu, „Istoria literaturii române I”, Ed. Stiintifica, Bucuresti,1969.
2. Nicolae Iorga, „Istoria literaturii românesti în veacul al XIX-lea”, Ed. Minerva,Bucuresti 1983.
3. Dimitrie Macrea, „Lingvisti si filologi români”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1959.
4. * * * „Scoala Ardeleana”, Editie critica, note, bibliografie si glosar, Ed. Minerva, Bucuresti,1983.