„„Si Cuvântul s-a facut trup si a locuit printre noi” (Io 1,14)
Iubiti credinciosi,
Pornind de la Prologul Evangheliei Sfântului Ioan, noi putem spune înca o data, cu toata încredintarea, printr-o îngaduita parafraza: „Cuvântul s-a facut cruce si a venit sa moara printre noi”. Cu înnoita uimire vedem ca niciodata nu s-a mai întâmplat asa ceva în istorie: s-au împacat contrastele, cele ce erau de neîmpacat au intrat într-o uluitoare armonie, adica: viata cu moartea, saracia cu bogatia, slabiciunea cu puterea, nedreptatea cu iertarea, împietrirea inimii cu iubirea, tristetea cu bucuria, naturalul cu supranaturalul. Acesta este sensul adânc si înaltator al crucii: Isus trebuia sa sufere omeneste, dar nu putea sa fie doborât de durerea umana; trebuia sa moara, precum orice muritor, dar nu putea ramâne mort; trebuia sa fie printre ai sai, dar nu putea sa ramâna pentru totdeauna cu ei, ca om. Umanitatea si divinitatea s-au întâlnit, finitul si eternitatea se îmbratiseaza, pentru ca noi îl vedem pe Isus Cristos mort si înviat. Iar crucea pe care este pironita Viata este binecuvântarea care desavârseste „tensiunea” si prapastia dintre om si Dumnezeu, una care ne conduce la gloria Învierii.
Crucea ne ajuta sa vedem cu toata limpezimea „cine” suntem si „ce” putem deveni daca îl iubim si îl cinstim pe Tatal nostru. „El este arvuna mostenirii noastre … ca sa pricepeti care este speranta la care v-a chemat si care este bogatia maririi mostenirii în cei sfinti” (cf. Ef 1,14.18). Acestea ni le spune Sfântul Pavel, care stia ca se poate lauda pe sine „numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos” (cf. Gal 6,14).
Nu putem elimina Crucea din viata noastra, nici din înfricosare, nici din trufie: ea trebuie primita, acceptata si purtata pe drumul vietii, iar la „plinirea timpurilor” crucea ne va dobândi, în Isus, mântuirea si Învierea. Priviti în jurul vostru si vedeti si întelegeti cu bucurie valoarea si temeiul crucii! Priviti în jurul vostru si vedeti ce se întâmpla în tara si în lume si cititi profetic „semnele timpurilor”! Priviti în jurul vostru, dragii mei credinciosi, si credeti ca dincolo de cruce si de suferinta mormântul este mereu gol pentru ca Isus este „Calea si Adevarul si Viata” (Io 14, 6), El este Învierea.
Dragii mei,
Prin moartea si Învierea sa, Cristos ramâne contemporanul nostru pentru totdeauna si pentru vesnicie! Ne este contemporan pentru ca eternitatea a intrat în istorie si a transformat timpul în „ceasul Domnului”. „Dis-de-dimineata, în prima zi a saptamânii, pe când rasarea soarele” (Mc 16,2), pentru ca era dimineata Învierii, Tatal ceresc a transformat timpul în ceasul maririi Fiului sau, în ceasul iubirii mântuitoare pentru noi, oamenii. Isus – sa ne amintim iarasi – nu a ascuns niciodata misiunea pe care o avea de îndeplinit: „El a început sa arate ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrâni si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis, si a treia zi sa învieze” (cf. Mt 16,21). De la întâlnirea cu Isus niciunul dintre învatacei nu putea sa lipseasca: „ceasul Domnului” îi chema. Nici noi nu putem sa lipsim de la aceasta întâlnire cu Domnul, deoarece „ceasul Domnului” este timpul maririi lui Isus, este miracolul Învierii, si este si ceasul maririi noastre, al Învierii noastre. „Fiindca stiti în ce timp ne gasim, caci este chiar ceasul sa va treziti din somn; caci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut” (Rm 13, 11). Ceasul Domnului este ceasul omului! Asa încât crucea ramâne, pentru fiecare, ceasul dupa care trebuie sa urcam prin viata.
Dragi credinciosi,
Învierea Domnului s-a întâmplat într-o mare tacere! Era „pe când se mijea de ziua, dis-de-dimineata, în prima zi a saptamânii” (cf. Mt 28,1; Mc 16,2; Lc 24,1; Io 20,1) dar s-a petrecut în taina, fara martori si fara pânditori. Nimeni nu a fost prezent, nimeni nu a înregistrat, nimeni nu a filmat momentul iesirii Domnului Isus Cristos din mormânt – si asta nu doar pentru ca în vremea aceea nu erau asemenea tehnologii ale documentarii. Altul este întelesul. De fapt, ceea ce s-a întâmplat cu Cristos, la Înviere, a fost un eveniment care a depasit spatiul si timpul, un eveniment care transcende pamântul si vremurile, un eveniment care depaseste cosmosul si iese din timp si din istorie. „In principio erat Verbum – La început era Cuvântul” (Io 1,1)! Exista o analogie pentru acest eveniment pe care o gasim la Facere, la Geneza adica, la prima creatie. „In principio erat Deus … dixit Deus – Întru început era Dumnezeu … si Dumnezeu a zis” (cf. Gen 1). Si atunci, la facerea lumii, era o mare tacere, tacerea cea mai profunda, tacerea dintru începuturi. Iar acum, la Învierea Domnului, la un eveniment atât de singular, nimeni, nici un om nu ar fi putut „sa arunce o privire”. Ochii omului, ai Mariei Magdalena, ai lui Petru si ai lui Ioan (cf. Io 20,1-8) au putut sa vada doar mormântul gol.
Dar vedem ca, dupa Înviere, Isus reintra în timpul istoric si ne îngaduie si noua, oamenilor, sa vedem ceva din noua sa conditie. În gradina, Maria Magdalena crede ca îl vede pe gradinar (Io 20,15); discipolii, în drum spre Emaus, îl cred un strain (cf. Lc 24,16-18); cei de pe Marea Tiberiadei îl cred unul dintre multii pescari de la mal (Io 21,14). Este însa suficienta o chemare – Maria (Io 20,17) -, un gest – frângerea pâinii (Lc 24,30) -, un indiciu – multimea pestilor din navod (Io 21,6) – pentru ca sa-si dea seama ca acel necunoscut, „naluca”, este chiar Domnul lor Înviat, este Cristos transfigurat.
Întrebarea care se pune este: când am trait noi acea tacere de început de veac? Ne-a ajutat aceasta tacere sa-L vedem pe Domnul în gradina sau pe marea vietii noastre, în frângerea suferintei sau în multimea încercarilor prin care trecem? Cu Maria Magdalena, cu Petru si cu Apostolii, cu Sfântul Augustin, cred ca putem spune si noi: „prea târziu te-am iubit, Doamne”.
Dragi mei,
Cristos Înviat poarta în palme, la picioare si în coasta semnele ranilor, semnele patimilor. Acest fapt confirma identitatea lui Cristos, confirma ca Înviatul ramâne „cel strapuns” (cf. Io 19,37). Tocmai ranile Domnului sunt cele care atesta realitatea si veridicitatea Învierii Sale. Trecutul istoric al lui Cristos nu a fost si nu putea fi în zadar. Prin Învierea din morti, Cristos tezaurizeaza trecutul Sau istoric, îl reasuma si îl transforma în „taina” celui Viu, al celui mereu prezent, în Cristos Euharisticul. Ranile Domnului, prezente în trupul glorios, ne ajuta sa întelegem ca iubirea sa este mai puternica decât moartea si decât suferintele trupesti pe care a trebuit sa le îndure. El a trecut prin ranile care i-au strapuns mâinile si picioarele, prin rana care i-a „strapuns coasta” (cf. Io 19,34). Acestea au devenit ferestre deschise catre Dumnezeu si izvoare de viata vesnica (cf. Io 7,37-39), perle de iubire adevarata.
Dragi credinciosi,
Crucea, mormântul gol, ceasul Domnului si tacerea arhetipala, ranile Domnului si Învierea sunt cele care îi dau crestinului Credinta si Speranta, iubirea, întelepciunea si bucuria vietii. Celor care sunt departe de casa, prin Europa si prin lumea larga, doresc sa le spun ca ei sunt ranile deschise ale Domnului în trupul familiilor lor, în trupul Bisericii si în trupul tarii. Fiti tari si demni în acelasi Domn Înviat din morti, pentru ca El este cel care va ajuta sa purtati aceste rani mântuitoare.
Dragilor, aduceti-va mereu aminte: „Cuvântul s-a facut cruce si a venit sa moara printre noi” (Io 1,14) dar a treia zi a Înviat. ”Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim întru ea” (Ps 117,24)! Sa ramânem în bucuria Învierii, cu pacea Domnului, purtând urmele ranilor ca o pecete pe suflete, pentru a marturisi bucuria de a fi ai lui Cristos.
La toti si la toate, Sarbatori Fericite!
Cristos a Înviat!