„Preaiubite consacrate si preaiubiti consacrati!
Va scriu voua ca Succesor al lui Petru, caruia Domnul i-a încredintat misiunea de a-i întari în credinta pe frati (cf. Lc 22,32), si va scriu voua ca frate al vostru, consacrat lui Dumnezeu ca si voi.
Sa-i multumim împreuna Tatalui care ne-a chemat sa-l urmam pe Isus în adeziunea deplina la Evanghelia sa si în slujirea Bisericii si a revarsat în inimile noastre pe Duhul Sfânt care ne da bucurie si ne face sa dam marturie lumii întregi despre iubirea sa si despre milostivirea sa.
Facându-ma ecou al simtirii multora dintre voi si a Congregatiei pentru Institutele de Viata Consacrata si Societatile de Viata Apostolica, cu ocazia celei de-a 50-a aniversari a constitutiei dogmatice Lumen gentiumdespre Biserica, ce trateaza în capitolul al VI-lea despre calugari, precum si a decretului Perfectae caritatisdespre reînnoirea vietii calugaresti, am decis sa convoc un An al Vietii Consacrate. Va începe la 30 noiembrie, duminica I din Advent, si se va termina cu sarbatoarea prezentarii lui Isus la templu, la 2 februarie 2016.
Dupa ce am ascultat Congregatia pentru Institutele de Viata Consacrata si Societatile de Viata Apostolica, am indicat drept obiective pentru acest An aceleasi pe care sfântul Ioan Paul al II-lea le-a propus Bisericii la începutul celui de-al treilea mileniu, preluând, într-un anumit mod, ceea ce indicase deja în exortatia post-sinodala Vita consecrata: “Voi nu aveti numai o glorioasa istorie de amintit si de povestit, ci o mare istorie de construit! Priviti la viitor, în care Duhul va proiecteaza pentru a face cu voi înca lucruri mari” (nr. 110).
I – Obiectivele pentru Anul Vietii Consacrate
1. Primul obiectiv este a privi trecutul cu recunostinta. Fiecare Institut al nostru vine dintr-o bogata istorie carismatica. La originile sale este prezenta actiunea lui Dumnezeu care, în Duhul sau, cheama unele persoane la urmarea mai îndeaproape a lui Cristos, la traducerea Evangheliei într-o forma speciala de viata, la citirea semnelor timpurilor cu ochii credintei, la raspunsul cu creativitate la necesitatile Bisericii. Dupa aceea experienta începuturile a crescut si s-a dezvoltat, implicând alti membri în noi context geografice si culturale, dând viata la noi moduri de a realiza carisma, la noi initiative si exprimari de caritate apostolica. Este ca samânta care devine copac extinzând ramurile sale.
În acest An va fi oportun ca fiecare familie carismatica sa-si aminteasca de începuturile sale si de dezvoltarea sa istorica, pentru a-i multumi lui Dumnezeu care a oferit Bisericii asa de multe daruri care o fac frumoasa si înzestrata pentru orice fapta buna (cf. Lumen gentium, 12).
A povesti propria istorie este indispensabil pentru a tine vie identitatea, precum si pentru a întari unitatea familiei si simtul de apartenenta al membrilor sai. Nu e vorba de a face arheologie sau de a cultiva nostalgii inutile, cât mai degraba de a reparcurge drumul generatiilor trecute pentru a percepe în el scânteia inspiratoare, idealurile, proiectele, valorile care le-au stimulat, începând de la fondatori, de la fondatoare si de la primele comunitati. Este si un mod pentru a constientiza cum a fost traita carisma de-a lungul istoriei, ce creativitate a eliberat, ce dificultati a trebuit sa înfrunte si cum au fost depasite. Se vor putea descoperi incoerente, rod al slabiciunilor umane, uneori probabil si uitarea unor aspecte esentiale ale carismei. Totul este instructiv si împreuna devine apel la convertire. A povesti propria istorie înseamna a aduce lauda lui Dumnezeu si a-i multumi pentru toate darurile sale.
Îi multumim în mod deosebit pentru acesti ultimi 50 de ani care au urmat dupa Conciliul al II-lea din Vatican, care a reprezentat un “suflu de vânt” al Duhului Sfânt pentru toata Biserica. Gratie lui viata consacrata a realizat un drum rodnic de reînnoire care, cu luminile sale si umbrele sale, a fost un timp de har, marcat de prezenta Duhului.
Sa fie acest An al Vietii Consacrate o ocazie si pentru a marturisi cu umilinta, si în acelasi timp cu mare încredere în Dumnezeu Iubire (cf. 1In 4,8), propria fragilitate si pentru a o trai ca experienta a iubirii milostive a Domnului; o ocazie pentru a striga lumii cu putere si pentru a marturisi cu bucurie sfintenia si vitalitatea prezente în cea mai mare parte a celor care au fost chemati sa-l urmeze pe Cristos în viata consacrata.
2. În afara de asta, acest An ne cheama sa traim prezentul cu pasiune. Amintirea recunoscatoare a trecutului ne determina, în ascultare atenta a ceea ce astazi Duhul spune Bisericii, sa realizam în maniera tot mai profunda aspectele constitutive ale vietii noastre consacrate.
De la începuturile primului monahism pâna la “noile comunitati” de astazi, fiecare forma de viata consacrata s-a nascut din chemarea Duhului de a-l urma pe Cristos asa cum este învatat de Evanghelie (cf. Perfectae caritatis, 2). Pentru fondatori si fondatoare regula absoluta a fost Evanghelia, orice alta regula voia sa fie numai exprimare a Evangheliei si instrument pentru a o trai în plinatate. Idealul lor era Cristos, a adera la El în întregime, pâna când pot sa spuna cu Paul: “Pentru mine a trai este Cristos” (Fil 1,21); voturile aveau sens numai pentru a realiza aceasta iubire pasionata a lor.
Întrebarea pe care suntem chemati sa ne-o adresam în acest An este daca si cum ne lasam si noi interpelati de Evanghelie; daca ea este cu adevarat “vademecum”-ul pentru viata de fiecare zi si pentru alegerile pe care suntem chemati sa le facem. Ea este exigenta si cere sa fie traita cu radicalitate si sinceritate. Nu e suficient a o citi (si totusi lectura si studiul ramân de extrema importanta), nu e suficient a o medita (si facem asta cu bucurie în fiecare zi). Isus ne cere s-o realizam, sa traim cuvintele sale.
Isus, trebuie sa ne mai întrebam, este cu adevarat prima si unica iubire, asa cum ne-am prestabilit când am facut voturile noastre? Numai daca este asa, putem si trebuie sa iubim în adevar si în milostivire fiecare persoana pe care o întâlnim pe drumul nostru, pentru ca am învatat de la El ce este iubirea si cum sa iubim: vom sti sa iubim pentru ca vom avea însasi inima sa.
Fondatorii nostri si fondatoarele noastre au simtit în ei compasiunea care îl cuprindea pe Isus când vedea multimile ca pe niste oi ratacite fara pastor. Asa cum Isus, miscat de aceasta compasiune, a daruit cuvântul sau, a vindecat bolnavii, a dat pâine de mâncat, a oferit însasi viata sa, tot asa si fondatorii s-au pus în slujba omenirii la care Duhul îi trimitea, în modurile cele mai diferite: mijlocirea, predicarea Evangheliei, cateheza, instruirea, slujirea saracilor, a bolnavilor… Fantezia caritatii nu a cunoscut limite si a stiut sa deschida nenumarate drumuri pentru a duce suflul Evangheliei în culturi si în cele mai diferite ambiente sociale.
Anul Vietii Consacrate ne întreaba cu privire la fidelitatea fata de misiunea care ne-a fost încredintata. Slujirile noastre, operele noastre, prezentele noastre, raspund la ceea ce Duhul a cerut fondatorilor nostri, sunt adecvate pentru a urmari finalitatile lor în societatea si în Biserica de astazi? Exista ceva ce trebuie sa schimbam? Avem aceeasi pasiune fata de oamenii nostri, suntem aproape de ei pâna la împartasirea bucuriilor si durerilor lor, asa încât sa întelegem cu adevarat necesitatile si sa putem oferi contributia noastra pentru a raspunde la ele? “Aceea generozitate si abnegatie care i-au determinat pe fondatori – cerea deja sfântul Ioan Paul al II-lea – trebuie sa va determine si pe voi, fiii lor spirituali, sa mentineti vii carismele care, cu aceeasi forta a Duhului care le-a trezit, continua sa se îmbogateasca si sa se adapteze, fara a pierde caracterul lor genuin, pentru a se pune în slujba Bisericii si a duce la plinatate instaurarea Împaratiei sale”1.
Comemorând originile vine în lumina o alta componenta a proiectului de viata consacrata. Fondatorii si fondatoarele erau fascinati de unitatea celor doisprezece în jurul lui Isus, de comuniunea care deosebea prima comunitate din Ierusalim. Dând viata propriei comunitati, fiecare dintre ei a voit sa reproduca acele modele evanghelice, sa fie cu o singura inima si un singur suflet, sa se bucure de prezenta Domnului (cf.Perfectae caritatis, 15).
A trai prezentul cu pasiune înseamna a deveni “experti de comuniune”, “martori si artizani ai acelui «proiect de comuniune» care se afla în vârful istoriei omului dupa Dumnezeu”2. Într-o societate a ciocnirii, a convietuirii dificile între culturi diferite, a samavolniciei asupra celor mai slabi, a inegalitatilor, suntem chemati sa oferim un model concret de comunitate care, prin recunoasterea demnitatii fiecarei persoane si a împartasirii darului pe care-l poarta fiecare, sa permita sa se traiasca raporturi fraterne.
Asadar fiti femei si barbati de comuniune, faceti-va prezenti cu curaj acolo unde exista diferente si tensiuni si fiti semn credibil al prezentei Duhului care revarsa în inimi pasiunea pentru ca toti sa fie una (cf. In 17,21). Traiti mistica întâlnirii: “capacitatea de simtire, de ascultare a celorlalte persoane. Capacitatea de a cauta împreuna drumul, metoda”3, lasându-va luminati de relatia de iubire care exista între cele trei Persoane divine (cf. 1In 4,8) ca model al oricarui raport interpersonal.
3. A îmbratisa viitorul cu speranta vrea sa fie al treilea obiectiv al acestui An. Cunoastem dificultatile pe care le întâmpina viata consacrata în diferitele sale forme: diminuarea vocatiilor si îmbatrânirea, mai ales în lumea occidentala, problemele economice ca urmare a gravei crize financiare mondiale, provocarile internationalitatii si globalizarii, capcanele relativismului, marginalizarea si irelevanta sociala… Tocmai în acest incertitudini, pe care le împartasim cu atâtia contemporani ai nostri, se realizeaza speranta noastra, rod al credintei în Domnul istoriei care continua sa ne repete: “Nu-ti fie frica… pentru ca eu sunt cu tine” (Ier1,8).
Speranta despre care vorbim nu se întemeiaza pe numere sau pe opere, ci pe Acela în care ne-am pus încrederea (cf. 2Tim 1,12) si pentru care “nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). Aceasta este speranta care nu dezamageste si care va permite vietii consacrate sa continue sa scrie o mare istorie în viitor, spre care trebuie sa tinem îndreptata privirea, constienti ca spre el ne împinge Duhul Sfânt pentru a continua sa faca mari lucruri cu noi.
Nu cedati ispitei numerelor si eficientei, cu atât mai putin celei de a va încrede în propriile forte. Scrutati orizonturile vietii voastre si ale momentului actual “în veghere vigilenta”. Cu Benedict al XVI-lea va repet: “Nu va uniti cu profetii de nenorocire care proclama sfârsitul sau non-sensul vietii consacrate în Biserica din zilele noastre; mai degraba îmbracati-va în Isus Cristos si luati armele luminii – asa cum îndeamna sfântul Paul (cf. Rom 13,11-14) – ramânând treji si vigilenti”4. Sa continuam si sa reluam mereu drumul nostru cu încrederea în Domnul.
Ma adresez mai ales voua tinerilor. Sunteti prezentul pentru ca deja traiti activ în sânul Institutelor voastre, oferind o contributie determinanta cu prospetimea si generozitatea alegerii voastre. În acelasi timp sunteti viitorul pentru ca repede veti fi chemati sa luati în mâinile voastre conducerea animarii, formarii, slujirii, misiunii. Acest An va va avea protagonisti în dialogul cu generatia care este în fata voastra. În comuniune fraterna veti putea sa va îmbogatiti cu experienta si întelepciunea sa, si în acelasi timp veti putea sa-i repropuneti ei idealitatea pe care a cunoscut-o la începutul sau, sa oferiti elanul si prospetimea entuziasmului vostru, asa încât sa elaborati împreuna noi moduri de a trai Evanghelia si raspunsuri tot mai adecvate la exigentele de marturie si de vestire.
Sunt bucuros sa stiu ca veti avea ocazii pentru a va aduna împreuna între voi tinerii din diferite Institute. Fie ca întâlnirea sa devina obisnuita cale de comuniune, de sprijin reciproc, de unitate.
II – Asteptarile pentru Anul Vietii Consacrate
Ce astept în mod deosebit de la acest An de har al Vietii Consacrate?
1. Ca sa fie mereu adevarat ceea ce am spus odata: “Unde sunt calugarii este bucurie”. Suntem chemati sa experimentam si sa aratam ca Dumnezeu este capabil sa umple inima noastra si sa ne faca fericiti, fara a fi nevoie sa cautam în alta parte fericirea noastra; ca fraternitatea autentica traita în comunitatile noastre alimenteaza bucuria noastra; ca daruirea noastra totala în slujirea Bisericii, a familiilor, a tinerilor, a batrânilor, a saracilor ne realizeaza ca persoane si da plinatate vietii noastre.
Ca între noi sa nu se vada fete triste, persoane nemultumite si nesatisfacute, pentru ca “o urmare trista este o trista urmare”. Si noi, ca toti ceilalti barbati si femei, simtit dificultati, nopti ale spiritului, dezamagiri, boli, slabire a fortelor datorata batrânetii. Tocmai în asta ar trebui sa gasim “bucuria desavârsita”, sa învatam sa recunoastem fata lui Cristos care s-a facut în toate asemenea noua si sa simtim bucuria de a ne sti asemenea cu El care, din iubire fata de noi, nu a refuzat sa îndure crucea.
Într-o societate care arata cu fala cultul eficientei, al obsesiei sanatatii, al succesului si care îi marginalizeaza pe saraci si îi exclude pe “perdanti”, putem marturisi, prin viata noastra, adevarul cuvintelor Scripturii: “Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10).
Putem aplica bine vietii consacrate ceea ce am scris în exortatia apostolica Evangelii gaudium, citând o omilie a lui Benedict al XVI-lea: “Biserica nu creste prin prozelitism, ci prin atractie” (nr. 14). Da, viata consacrata nu creste daca organizam campanii vocationale frumoase, ci daca tinerele si tinerii care ne întâlnesc se simt atrasi de noi, daca ne vad barbati si femei fericiti! La fel eficacitatea sa apostolica nu depinde de eficienta si de puterea mijloacelor sale. Viata voastra trebuie sa vorbeasca, o viata din care transpare bucuria si frumusetea de a trai Evanghelia si de a-l urma pe Cristos.
Va repet si voua ceea ce am spus în veghea de Rusalii miscarilor ecleziale: “Valoarea Bisericii, în mod fundamental, este de a trai Evanghelia si de a da marturie despre credinta noastra. Biserica este sare a pamântului, este lumina a lumii, este chemata sa faca prezenta în societate plamada Împaratiei lui Dumnezeu si face asta înainte de toate cu marturia sa, marturia iubirii fraterne, a solidaritatii, a împartasirii” (18 mai 2013).
2. Astept ca “sa treziti lumea”, pentru ca nota ce caracterizeaza viata consacrata este profetia. Asa cum am spus superiorilor generali, “radicalitatea evanghelica nu este numai a calugarilor: este ceruta tuturor. Însa calugarii îl urmeaza pe Domnul în maniera speciala, în mod profetic”. Aceasta este prioritatea care acum este ceruta: “a fi profeti care marturisesc cum a trait Isus pe acest pamânt… Niciodata un calugar nu trebuie sa renunte la profetie” (29 noiembrie 2013).
Profetul primeste de la Dumnezeu capacitatea de a scruta istoria în care traieste si de a interpreta evenimentele: este ca o santinela care vegheaza în timpul noptii si stie când vin zorile (cf. Is 21,11-12). Îl cunoaste pe Dumnezeu si îi cunoaste pe barbati si pe femei fratii si surorile sale. Este capabil de discernamânt si chiar sa denunte raul pacatului si nedreptatile, pentru ca este liber, nu trebuie sa raspunda altor stapâni decât lui Dumnezeu, nu are alte interese decât cele ale lui Dumnezeu. Profetul este de obicei de partea saracilor si a celor fara aparare, pentru ca stie ca însusi Dumnezeu este de partea lor.
Astept asadar nu ca sa tineti vii “utopii”, ci sa stiti sa creati “alte locuri”, unde sa se traiasca logica evanghelica a darului, a fraternitatii, a primirii diversitatii, a iubirii reciproce. Manastiri, comunitati, centre de spiritualitate, citadele, scoli, spitale, case-familie si toate acele locuri pe care caritatea si creativitatea carismatica le-au dat nastere, si pe care înca le vor naste cu creativitate ulterioara, trebuie sa devina tot mai mult plamada pentru o societate inspirata din Evanghelie, “cetatea de pe munte” care exprima adevarul si puterea cuvintelor lui Isus.
Uneori, asa cum i s-a întâmplat lui Ilie si lui Iona, poate sa vina ispita de a fugi, de a ne sustrage de la misiunea de profet, pentru ca e prea exigenta, pentru ca suntem obositi, dezamagiti de rezultate. Însa profetul stie ca nu este niciodata singur. Si noua, ca lui Ieremia, Dumnezeu ne asigura: “Nu-ti fie frica… pentru ca eu sunt cu tine pentru a te ocroti” (Ier 1,8).
3. Calugarii si calugaritele, la fel ca toate celelalte persoane consacrate, au fost definiti, asa cum tocmai am amintit, “experti de comuniune”. De aceea astept ca “spiritualitatea comuniunii”, indicata de sfântul Ioan Paul al II-lea, sa devina realitate si ca voi sa fiti în prima linie în a percepe “marea provocare care se afla în fata noastra” în acest nou mileniu: “a face din Biserica o casa si o scoala a comuniunii”5. Sunt sigur ca în acest An veti lucra cu seriozitate pentru ca idealul de fraternitate urmarit de fondatori si de fondatoare sa creasca la cele mai diferite nivele, ca niste cercuri concentrice.
Comuniunea se exercita înainte de toate în interiorul respectivelor comunitati ale Institutului. În aceasta privinta va invit sa recititi frecventele mele interventii în care nu încetez sa repet ca criticile, bârfele, invidiile, geloziile, antagonismele sunt atitudini care nu au dreptul sa locuiasca în casele noastre. Însa, facuta aceasta premisa, drumul caritatii care se deschide în fata noastra este aproape infinit, pentru ca e vorba de a urmari primirea si atentia reciproce, de a practica o comuniune a bunurilor materiale si spirituale, corectarea fraterna, respectul fata de persoanele mai slabe… Este “«mistica» trairii împreuna”, care face din viata noastra “un sfânt pelerinaj”6. Trebuie sa ne întrebam si cu privire la raportul dintre persoanele de culturi diferite, luând în considerare faptul ca devin tot mai internationale comunitatile noastre. Cum sa permitem fiecaruia sa se exprime, sa fie primit cu darurile sale specifice, sa devina pe deplin coresponsabil?
În afara de asta astept ca sa creasca comuniunea dintre membrii diferitelor Institute. Nu ar putea sa fie acest An ocazia pentru a iesi cu mai mare curaj din granitele propriului Institut pentru a elabora împreuna, la nivel local si global, proiecte comune de formare, de evanghelizare, de interventii sociale? În acest mod va putea sa fie oferita mai eficient o reala marturie profetica. Comuniunea si întâlnirea dintre diferite carisme si vocatii este un drum de speranta. Nimeni nu construieste viitorul izolându-se, nici numai cu propriile forte, ci recunoscându-se în adevarul unei comuniuni care mereu se deschide la întâlnire, la dialog, la ascultare, la ajutorul reciproc si ne fereste de boala autoreferentialitatii.
În acelasi timp viata consacrata este chemata sa urmareasca o sincera sinergie între toate vocatiile din Biserica, începând de la preoti si de la laici, asa încât “sa faca sa creasca spiritualitatea comuniunii înainte de toate în interiorul sau si apoi chiar în comunitatea ecleziala si dincolo de granitele sale”7.
4. Mai astept de la voi ceea ce cer tuturor membrilor Bisericii: sa iasa din ei însisi pentru a merge în periferiile existentiale. “Mergeti în toata lumea” a fost ultimul cuvânt pe care Isus l-a adresat discipolilor sai si pe care continua sa-l adreseze astazi noua tuturor (cf. Mc 16,15). Exista o întreaga omenire care asteapta: persoane care au pierdut orice speranta, familii în dificultate, copii abandonati, tineri carora le este închis orice viitor, bolnavi si batrâni abandonati, bogati satui de bunuri si cu golul în inima, barbati si femei în cautarea sensului vietii, însetati de divin…
Nu va concentrati asupra voastra însiva, nu va lasati asfixiati de micile încurcaturi din casa, nu ramâneti prizonieri ai problemelor voastre. Acestea se vor rezolva daca veti merge afara ca sa-i ajutati pe altii sa rezolve problemele lor si ca sa anuntati vestea cea buna. Veti gasi viata daruind viata, speranta daruind speranta, iubirea iubind.
Astept de la voi gesturi concrete de primire a refugiatilor, de apropiere de cei saraci, de creativitate în cateheza, în vestirea Evangheliei, în initierea la viata de rugaciune. Prin urmare, doresc zveltetea structurilor, refolosirea marilor case în favoarea operelor care raspund mai mult la actualele exigente ale evanghelizarii si caritatii, adaptarea operelor la noile nevoi.
5. Astept ca fiecare forma de viata consacrata sa se întrebe cu privire la ceea ce Dumnezeu si omenirea de astazi cer.
Manastirile si grupurile de orientare contemplativa ar putea sa se întâlneasca între ele, sau sa se lege în cele mai diferite moduri pentru a schimba între ele experientele cu privire la viata de rugaciune, la modul de a creste în comuniunea cu toata Biserica, la modul de a-i sustine pe crestinii persecutati, la modul de a primi si a însoti pe cei care sunt în cautarea unei vieti spirituale mai intense sau au nevoie de un sprijin moral sau material.
Acelasi lucru îl vor putea face Institutele caritative, dedicate învatamântului, promovarii culturii, cei care se lanseaza în vestirea Evangheliei sau care desfasoara slujiri pastorale speciale, Institutele seculare în prezenta lor capilara în structurile sociale. Fantezia Duhului a generat moduri de viata si opere asa de diferite încât nu putem sa le catalogam cu usurinta sau sa le inseram în scheme prefabricate. Totusi, în acest An nimeni n-ar trebui sa se sustraga de la o serioasa verificare cu privire la prezenta sa în viata Bisericii si cu privire la modul sau de a raspunde la întrebarile continue si noi care se ridica în jurul nostru, la strigatul saracilor.
Numai în aceasta atentie fata de nevoile lumii si în docilitatea fata de impulsurile Duhului, acest An al Vietii Consacrate se va transforma într-un autentic kairns, un timp al lui Dumnezeu bogat în haruri si în transformare.
III – Orizonturile Anului Vietii Consacrate
1. Cu aceasta scrisoare a mea, în afara de persoanele consacrate, ma adresez laicilor care, cu ele, împartasesc idealurile, spiritul, misiunea. Unele Institute calugaresti au o veche traditie în aceasta privinta, altele o experienta mai recenta. De fapt, în jurul fiecarei familii calugaresti, precum si al Societatilor de viata apostolica si chiar al Institutelor seculare, este prezenta o familie mai mare, “familia carismatica”, ce cuprinde mai multe Institute care se recunosc în aceeasi carisma, si mai ales crestini laici care se simt chemati, chiar în conditia lor laicala, sa fie partasi de aceeasi realitate carismatica.
Va încurajez si pe voi, laicilor, sa traiti acest An al Vietii Consacrate ca un har care poate sa va faca mai constienti de darul primit. Celebrati-l cu toata “familia”, pentru a creste si a raspunde împreuna la chemarile Duhului în societatea de astazi. În unele ocazii, când consacratii din diferite Institute se vor întâlni între ei în acest An, faceti în asa fel sa fiti prezenti si voi ca expresie a unicului dar al lui Dumnezeu, asa încât sa cunoasteti experientele celorlalte familii carismatice, ale celorlalte grupuri laicale si sa va îmbogatiti si sa va sustineti reciproc.
2. Anul Vietii Consacrate nu se refera numai la persoanele consacrate, ci la Biserica întreaga. Astfel ma adresez întregului popor crestin pentru ca sa constientizeze tot mai mult darul care este prezenta atâtor consacrate si consacrati, mostenitori ai marilor sfinti care au facut istoria crestinismului. Ce ar fi Biserica fara sfântul Benedict si sfântul Vasile, fara sfântul Augustin si sfântul Bernard, fara sfântul Francisc si sfântul Dominic, fara sfântul Ignatiu de Loyola si sfânta Tereza de Avila, fara sfânta Angela Merici si sfântul Vincentiu de Paoli? Lista s-ar face aproape infinita, pâna la sfântul Ioan Bosco, la fericita Tereza de Calcutta. Fericitul Paul al VI-lea afirma: “Fara acest semn concret, caritatea care însufleteste întreaga Biserica ar risca sa se raceasca, paradoxul mântuitor al evangheliei sa se toceasca, «sarea» credintei sa se dilueze într-o lume în faza de secularizare” (Evangelica testificatio, 3).
Invit, asadar, toate comunitatile crestine sa traiasca acest An înainte de toate pentru a-i multumi Domnului si a comemora cu recunostinta darurile primite si pe care înca le mai primim prin intermediul sfinteniei fondatorilor si fondatoarelor si al fidelitatii atâtor consacrati fata de propria carisma. Va invit pe toti sa va adunati în jurul persoanelor consacrate, sa va bucurati cu ele, sa împartasiti dificultatile lor, sa colaborati cu ele, în masura posibilitatii, pentru urmarirea slujirii lor si a operei lor, care sunt apoi cele ale întregii Biserici. Faceti-le sa simta afectul si caldura întregului popor crestin.
Îl binecuvântez pe Domnul pentru fericita coincidenta a Anului Vietii Consacrate cu Sinodul despre familie. Familia si viata consacrata sunt vocatii purtatoare de bogatie si har pentru toti, spatii de umanizare în construirea de relatii vitale, locuri de evanghelizare. Se pot ajuta unii pe altii.
3. Cu aceasta scrisoare a mea îndraznesc sa ma adresez si persoanelor consacrate si membrilor din fraternitati si comunitati care apartin Bisericilor de traditie diferita de cea catolica. Monahismul este un patrimoniu al Bisericii nedespartite, înca foarte vie atât în Bisericile ortodoxe cât si în Biserica catolica. Din el, ca si din alte experiente succesive din timpul în care Biserica din Occident era înca unita, se inspira initiative asemanatoare aparute în cadrul Comunitatilor ecleziale ale Reformei, care apoi au continuat sa genereze în sânul lor alte exprimari de comunitati fraterne si de slujire.
Congregatia pentru Institutele de Viata Consacrata si Societatile de Viata Apostolica a programat initiative pentru a face sa se întâlneasca membrii care apartin experientelor de viata consacrata si fraterna din diferitele Biserici. Încurajez cu caldura aceste întâlniri pentru ca sa creasca cunoasterea reciproca, stima, colaborarea reciproca, în asa fel încât ecumenismul vietii consacrate sa fie de ajutor pentru drumul mai amplu spre unitate între toate Bisericile.
4. Apoi nu putem uita ca fenomenul monahismului si al altor exprimari de fraternitate calugaresti este prezent în toate marile religii. Nu lipsesc experiente, chiar consolidate, de dialog inter-monastic între Biserica catolica si unele din marile traditii religioase. Doresc ca Anul Vietii Consacrate sa fie ocazia pentru a evalua drumul parcurs, pentru a sensibiliza persoanele consacrate în acest domeniu, pentru a ne întreba se pasi ulteriori sa facem spre o cunoastere reciproca tot mai profunda si pentru o colaborare în atâtea domenii comune ale slujirii fata de viata umana.
A merge împreuna este mereu o îmbogatire si poate deschide noi cai pentru raporturi între popoare si culturi care în aceasta perioada apar pline de greutati.
5. În sfârsit ma adresez în mod deosebit fratilor mei întru episcopat. Acest An sa fie o oportunitate pentru a primi cordial si cu bucurie viata consacrata ca un capital spiritual care contribuie la binele întregului trup al lui Cristos (cf. Lumen gentium, 43) si nu numai al familiilor calugaresti. “Viata consacrata este dar oferit Bisericii, se naste în Biserica, creste în Biserica, este în întregime orientata spre Biserica”8. Pentru aceasta, ca dar oferit Bisericii, nu este o realitate izolata sau marginala, ci apartine intim ei, se afla în însasi inima Bisericii ca element decisiv al misiunii sale, deoarece exprima natura intima a vocatiei crestine si tensiunea întregii Biserici Mireasa spre unirea cu unicul Mire; asadar “apartine… în mod inamovibil la viata sa si la sfintenia sa” (ibid., 44).
În acest context, va invit pe voi, pastori ai Bisericilor particulare, la o speciala grija în a promova în comunitatile voastre carismele distincte, fie cele istorice fie noile carisme, sustinând, însufletind, ajutând în discernamânt, apropiindu-va cu duiosie si iubire de situatiile de suferinta si de slabiciune în care se pot afla unii consacrati si mai ales luminând cu învatatura voastra poporul lui Dumnezeu cu privire la valoarea vietii consacrate în asa fel încât sa faceti sa-i straluceasca frumusetea si sfintenia în Biserica.
Încredintez Mariei, Fecioara ascultarii si a contemplatiei, prima ucenica a iubitului sau Fiu, acest An al Vietii Consacrate. Ei, fiica preaiubita a Tatalui si îmbracata cu toate darurile de har, sa privim ca model de nedepasit de urmare în iubirea fata de Dumnezeu si în slujirea fata de aproapele.
Recunoscator înca de acum împreuna cu voi toti pentru darurile de har si de lumina cu care Domnul va binevoi sa ne îmbogateasca, pe toti va însotesc cu Binecuvântarea Apostolica.
Din Vatican, 21 noiembrie 2014, sarbatoarea Prezentarii Sfintei Fecioare Maria