„
„Scoala trebuie sa te învete a fi propriul tau dascal, cel mai bun si cel mai aspru”. (N. Iorga)
„Numai faptele ne fac sa ne cunoastem ceea ce suntem”. (Moliere)

1. Margaritare din drumul revederii
Potopul de lumina si caldura disparuse de-o buna bucata de vreme, locul lui fiind preluat, cu o prelungita încapatânare, de lantul ploilor care au asaltat întreg pamântul tarii. Adierea blânda a vântului de vara, ce aduce miresme de trandafiri, împrastiind printre flori o calda mângâiere, disparuse în totalitate. Însemnele anotimpului ce încânta privirea si aseaza viata la izvorul veseliei, stau ascunse sub pleoapele aproape închise ale soarelui, care uitase deja demult sa-si împlineasca misiunea încredintata de Doamna Vara. Asa se face ca, joi, 30 mai 2013, la sfârsitul unei luni ce trebuia sa fie plina de caldura, culoarea cerului prevesteste o zi încarcata de racoare si multa umezeala. Toate aceste impedimente nu puteau opri împlinirea calatoriei mele la Oradea, în aceasta zi predestinata unei revederi colegiale, dupa 50 de ani.
Framântarile sufletesti create de reamintirea unor momente din viata de elev pedagogist, m-au însotit pe tot drumul calatoriei, fara sa simt supararile vremii. Mi s-au perindat rând pe rând prin minte, momente traite în viata de elev, portrete ale distinsilor mei profesori si iubitilor colegi, pe care i-am pastrat neuitati în memorie, în ordine alfabetica, timp de 50 de ani.
Ora 10.00 si locul reîntâlnirii au vizat sala noastra de clasa, din cladirea în care functiona Scoala Pedagogica „Iosif Vulcan” din Oradea, între anii 1957-1963, unde, dupa 6 ani de cursuri la zi, am fost înnobilati cu profesia de învatatori. Eram prima si ultima promotie de absolventi a unui curs pedagogic de zi de 6 ani, deoarece seriile precedente primisera calificarea dupa 4 ani, iar cei ce ne-au urmat, au intrat în anul VI în practica, fiind o mare criza de cadre calificate pentru învatamântul primar.

2. Numele Scolii Pedagogice „Iosif Vulcan” – un nume de rezonanta în cultura româneasca
Scoala noastra purta numele de „Iosif Vulcan”, care rostit de orice om cu un licar de cultura, nu poate sa nu-i aduca aminte ca este numele „nasului literar si onomastic” al marelui Eminescu. El este fiul preotului din Holod, nascut în anul 1841, care a mostenit de la parinti o mare putere de munca, o judecata clara si o vointa nestramutata. Cel mai însemnat an din viata lui îl constituie anul 1865, când si-a tiparit la Budapesta, „biletul de intrare în Literatura Româna” – Revista Familia. În anul 1880, „Revista Familia” s-a mutat definitiv la Oradea. Motivele care l-au determinat pe Iosif Vulcan sa faca acest lucru sunt clare si precise „Oradea a scapatat în rolul sau de mai înainte pe terenul culturii nationale. Nu mai exista nici o societate de lepturi a tinerimii studioase din care faceam parte si eu odinioara – spune Iosif Vulcan în editorialul „Revistei Familia” – si cu ai carei membri redactasem o foaie manuscris, intitulata Desteapta-te Române!”. Acest motiv i-a inspirat îndemnul sa continuie editarea „Revistei Familia” la Oradea, fiind convins ca „aici, mai mult decât oriunde va avea o misiune înalta”. S-ar putea spune ca „Familia” a fost un centru al culturalitatii, o gazda mai mult decât ospitaliera, a unor mari scriitori, precum: V. Alecsandri, M. Eminescu, T. Maiorescu, Al. Macedonski, G. Cosbuc, Al. Vlahuta, St. O. Iosif, O. Goga si alte nume consacrate ale scrisului românesc. „Familia” n-a fost doar o revista de cultura, ci chiar o „institutie”, a carei „manager cultural” a fost Iosif Vulcan. Ctitor, precursor, avangardist, animator al lucrarilor culturale si al operei spirituale, Iosif Vulcan a pus vreme de 42 de ani, un mare accent pe cultura si educatia prin scoala, biserica si familie. A fost totodata o piatra solida la temelia formarii limbii literare în Bihor, si în cea mai mare parte a Ardealului.
Nu întâmplator a fost ales acest nume pentru Scoala Pedagogica de 6 ani din Oradea.

3. Scriitorul interbelic E. Ar. Zaharia – prof.univ.dr. Zaharia Macovei, dirigintele nostru
Am avut fericirea sa întâlnesc în aceasta scoala, în cei 6 ani, niste profesori formatori desavârsiti, care si-au slujit cu demnitate si înalta responsabilitate profesia. Domniile lor s-au straduit sa împlineasca „ruga” lui Iosif Vulcan: „Da-ne Doamne cât mai multi oameni de caracter”.
Am intrat în aceasta institutie de prestigiu în urma unui examen de admitere exigent, ale carui rezultate au dus la înjghebarea, în septembrie 1957, a unui colectiv format din 35 de elevi în anul I de studiu. Clasa a fost încredintata spre a împlini misiunea de diriginte, omului de cultura, scriitorului si dascalului cu o vocatie pedagogica de exceptie, prof.univ.dr. Macovei Zaharia, care se numara printre fondatorii învatamântului superior din acest oras.
Nascut în Bucovina, în anul 1911, a fost fixat de George Calinescu, în marea sa „Istorie a Literaturii Române”, la subcapitolul „Suprarealisti bucovineni”, dedicat „iconarilor”.
A plecat în toamna anului 1938, cu o bursa de stat la Paris, de unde revine în tara în iulie 1941, din cauza razboiului. La Sorbona, urmeaza cursurile de literatura comparata ale lui J. M. Caré si cele de lingvistica franceza ale lui Charles Bruneau. Aici si-a realizat lucrarea de doctorat în limba franceza. Frecventa teatrul, opera iar duminica mergea la biserica româna. A fost colaborator al „Revistei Fundatiilor Regale”, unde a publicat în anul 1942, un amplu poem, „Eroica”, dedicat Maresalului Ion Antonescu. Dupa venirea comunistilor la putere si arestarea primilor „iconari”, poetul E.Ar. Zaharia s-a retras complet din literatura si si-a abandonat definitiv pseudonimul sau literar, înlocuindu-l pe tot restul vietii cu numele real – Zaharia Macovei. Sub haina modesta a unui profesor de liceu, a continuat sa traiasca si sa respire, ani la rândul fiind cuprins de spaima si panica ca va fi urmarit. S-a mutat în extrema geografica vestica a României, la Oradea, urcând cu resemnare treptele apostolatului didactic, din scoli si licee bihorene, la catedra de Istorie Literara a Universitatii din Oradea. L-a avut ca elev la „Liceul Gojdu” pe marele prof.univ.dr. Mircea Zaciu, care semneaza prefata antologiei „Alborada”, publicata în anul 1998, de trei dintre ucenicii si colaboratorii prof. Zaharia Macovei, scriitorii Ioan Dersidan, Paul Magheru si Octavian Doclin.
La rândul sau, prestigiosul critic Gheorghe Grigurcu, si el fost elev la acelasi liceu din Oradea, îi dedica 12 pagini recuperatoare, substantiale în „Poezia româna contemporana”, prezentând destinul iesit din comun al profesorului, facându-i o analiza a operei sale poetice si afirmând în final: „E. Ar. Zaharia e unul dintre autorii fara care tabloul poeziei noastre dintre razboaie ar fi incomplet”.
La a 65-a aniversare a Societatii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2003, prof. Gheorghe Giurca îl numea o legenda vie, admirând vivacitatea intelectuala a traducatorului, memorialistului, poetului si profesorului, ajuns la onorabila vârsta de 93 de ani.
A ramas peste ani o personalitate marcanta în istoria Literaturii Române si în istoria acestei scoli, numele domniei sale fiind un simbol emblematic al colectivului didactic, în care s-a bucurat de multa pretuire. Nu ne-a putut onora cu prezenta la aceasta revedere, fiind calator pe drumul vesniciei. Printre ultimii care l-au vizitat la cel din urma domiciliu – Azilul de Batrâni din Sibiu, cu 2 zile înainte de trecerea la o alta dimensiune existentiala, în data de 04.11.2005, la vârsta de 95 de ani, a fost colegul nostru, Victor Neamtiu. Acesta marturiseste: „l-am gasit la masa de lucru, aplecat peste clapele masinii de scris, înconjurat de carti si manuscrise. I-au ramas în suflet anii petrecuti în scoala noastra si generatia noastra, pe care a condus-o fara întrerupere din anul 1957 pâna în anul 1963. La despartire, a adaugat lânga urarile de bine si sanatate pentru toti fostii colegi si elevi, si marele dor al revederii. N-a fost sa fie împlinit, caci la 2 zile dupa ce am plecat, am primit un telefon de la conducerea spitalului care m-a anuntat despre tristul moment al decesului”.

4. Profesorii nostri – dascali de aleasa cultura si specialisti cu înalta vocatie pedagogica
Greaua misiune de a-l suplini în acest moment aniversar, i-a revenit onoratului profesor de matematica, Belicciu Boris, care, desi de mult în rândul octogenarilor, îsi pastreaza nestirbita integritatea intelectuala si-si poarta peste ani dragostea pentru profesie si pentru fostii sai elevi. L-au ajutat sa-si duca la bun sfârsit misiunea de diriginte, cele doua distinse profesoare: Rodica Boeriu, apropiata ca vârsta si Lucia Vancea, care ne-a depasit ca vârsta doar cu 3 ani, ajungând în primul an de învatamânt sa ne fie profesoara în anul VI de studii. Toti trei, de formatie reala, unul de matematica, al doilea de fizica si al treilea de chimie, au trebuit sa suplineasca pleada celor 18 colegi ai domniilor lor, trecuti în împaratia stelelor.
Pe o naframa îndoliata, purtata în sufletele profesorilor si a celor 18 colegi prezenti la întâlnire, am pastrat un moment de reculegere, aducând cinstire celor care, învinsi de batalia cu timpul, ne-au ramas niste simboluri ale dragostei si pretuirii pamântesti.
Dupa decizia celor trei profesori de a aprecia ca „motivata” absenta celor 9 colegi aflati în viata, în cuvinte calde si înaltatoare, domniile lor au evocat statutul moral si spiritual al colectivului didactic, din vremea când noi eram elevi.
Cu harul si vocatia pastrate si astazi într-o adevarata tinerete, au stiut sa îmbrace siruri de ecuatii algebrice, formule fizice si reactii chimice, într-o haina umana, purtatoare a sentimentului iubirii fostilor lor elevi. Au confirmat astfel adevarul exprimat în vechea zicala româneasca „omul sfinteste locul”.
Profesorii nostri au stiut sa-si îmbrace principiile didactice în învataturi de viata, raspândindu-le printre noi cu o caldura protectoare si încurajându-ne în lupta cu intemperiile vietii. Ne-au învatat sa ne masuram valoarea prin biruinta profesionala. Pentru domniile lor, constructia noastra morala si caracteriala a fost o adevarata obsesie, un criteriu hotarâtor al împlinirilor profesionale. Atunci când pasii nostri pareau întârziati sau împleticiti, ori culmile erau ametitoare, prin dibacia profesionistului, drumul pregatirii noastre profesionale continua fara întrerupere. Cu zâmbetul pe buze, încercau sa ne creeze convingerea ca munca este o mare biruinta a vietii, care trebuie sa ne însoteasca pe tot drumul carierei noastre dascalesti. Chipurile domniilor lor, aureolate în dragoste si respect, ne-au ramas modele pentru întreaga viata. De aceea, chiar daca drumurile noastre, dupa absolvirea acestei scoli s-au despartit, iar ascensiunea noastra profesionala a îmbracat forme variate, unii ramânând în productie, altii absolvind un învatamânt superior, ne-am reîntâlnit cu totii în marea familie a dascalilor, care s-a nascut în Scoala Pedagogica din Oradea.
Cuvintele colegilor, prezenti la aceasta întâlnire n-au fost decât un minor demers de multumire pentru efortul care nu poate fi masurat, caci exprima perfectiunea spirituala a unor maiestrii ai scolii românesti.
Cu toate ca în cladirea revederii noastre, astazi retrocedata, functioneaza Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu” din Oradea, prin implicarea inimosului director, prof. Andrei Cristea, ne-am simtit la noi acasa. Momentele noastre nostalgice au fost întrerupte de o mare surpriza, pusa la cale de acest director – vizita absolventilor clasei a XII – a ai acestui liceu. Ne-am trezit dintr-o data fata în fata, fostii elevi absolventi ai anului 1963, cu absolventii anului 2013. Vizitatorii ne-au trimis gândurile spre momentele absolvirii, îmbracându-le printr-o interpretare de înalta tinuta vocala a imnului „Gaudeamus”. Ecourile muzicale ale versurilor „vivat academia / vivant professores”, le vom pastra în suflete ca o frumoasa amintire a întâlnirii de suflet din acest an.
Sirul surprizelor a continuat, de aceasta data fiind puse la cale de distinsa profesoara Lucia Vancea, diriginta elevilor anului V B, carora le-am predat cheia clasei la absolvire. Domnia sa a anuntat întâlnirea noastra, iar acesti colegi mai mici s-au adunat în numar destul de mare, vizitându-ne în finalul lectiei de dirigentie.
Într-un cor comun, luându-ne ramas bun de la conducerea Liceului Greco-Catolic, „Iuliu Maniu” de la colectivul didactic si de la elevii absolventi ai clasei a XII-a, am interpretat imnul „Învatatorul cel tânar”, multumindu-le totodata gazdelor pentru reusita întâlnirii noastre.

5. Cinstirea memoriei profesorilor si colegilor trecuti la cele vesnice
La câtiva pasi de scoala, se afla biserica ce putea fi vazuta în orice moment al zilei, când ne aruncam privirile spre oras, de la geamurile clasei noastre. Astazi, ea este Catedrala Greco-Catolica „Sfântul Nicolae” din Oradea.
Ne-am deplasat la aceasta catedrala, spre a ridica parastasul de cinstire a memoriei neuitatilor nostri profesori: Bologa Margareta, Caceaunu Constantin, Ciorba Georgeta, Comanescu Ioan, Costin Marcela, Fintescu Iuliana, Frunza Liviu, Goga Traian, Jurca Virgil, Laza Vasile, Macovei Zaharia, Mihut Gheorghe, Moldovan Gheorghe, Nica Florian, Oros Iuliu, Rosu Vasile, Ulici Smaranda, Zavaschi Lazar si a iubitilor colegi: Burlau Elisabeta, Furau Aurica, Hut Ana, Mihut Alexandrina, Petrescu Gheorghe, Stegar Florica, Tamas Ioan, Tasnadi Livia.
Îngenunchind în fata memoriei celor disparuti, în compania celor mai ilustre stele, într-o rugaciune comuna, soborul format din cei trei preoti greco-catolici: Romica Torjoc, Pavel Orb si Ovidiu Duma, profesorii, fostii elevi si enoriasii prezenti în biserica, l-au rugat pe Bunul Dumnezeu sa-i odihneasca în pace si sa-i pastreze pe toti cei pomeniti într-un loc binecuvântat din frumoasa gradina a vesniciei. La cuvintele de mare încarcatura emotionala ale celor trei preoti, aruncându-se privirile în jur, se puteau vedea de sub pleoapele grizonate ale celor prezenti, coborând siruri de lacrimi de durere, ca simbol al pretuirii si ramânerii în suflet, într-o candela aprinsa, numele celor trecuti în eternitate.
Preasfintitul Episcop Dr. Virgil Bercea, care regreta imposibilitatea onorarii invitatiei de a participa la aceasta întâlnire de suflet, fiind plecat la Sinodul de la Blaj, ne-a transmis în scris urmatoarele: „felicitari pentru întâlnire si respectul meu fata de tot ce ati facut în acesti ani. Ma înclin cu respect în fata tuturor si doresc fiecaruia multa sanatate, haruri si daruri de la Domnul”.
Sentimentele colegiale reînascute, au declansat hotarârea comuna a absolventilor Scolii Pedagogice de 6 ani din Oradea, promotia 1963, de a continua sirul întâlnirilor si în anii urmatori.
Îl rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne pastreze pe toti acesti absolventi si pe iubitii nostri profesori, ani multi în viata, cu multa sanatate, spre a putea împlini pe aripile timpului, cât mai multe revederi colegiale.