„„La începutul lui 1953, directorul închisorii m-a înstiintat ca voi fi transferat într-o alta celula, unde voi avea de îngrijit un bolnav. Gardianul care m-a condus în celula în care se afla Maniu m-a pus sa jur ca voi pastra secretul asupra identitatii bolnavului, amenintându-ma ca de nu-mi voi tine gura, voi avea soarta predecesorului, un calugar, care vorbise. Când am ajuns lânga Maniu, am fost surprins de dimensiunea încaperii în care se afla. Ea continea mai multe paturi. Maniu se afla pe unul din acestea, aproape de fereastra. Un vânt rece patrundea înauntru pentru ca fereastra nu se închidea bine. Când i-am spus cine sunt acesta paru satisfacut, însa nu lasa sa i se vada pe chip sentimentele. Cuvântul îi era stins si se afla într-un fel de toropeala. Îmi dadui imediat seama ca picioarele îi erau paralizate si ca suferea mult (…). Maniu suferea mai presus de orice de foame. I se da 250 grame de pâine pe zi. La prânz si seara, el primea ratiunea reglementara, adica o farfurie umpluta de cele mai multe ori cu o fiertura de orz. Maniu nu mânca decât pâinea si nu se împiedica sa nu o devore de îndata ce primea. Din timp în timp, i se da câtiva cartofi fierti si o ceasca de cafea, mai bine zis de orz prajit. Nu era deci surprinzator ca Maniu o ducea din ce în ce mai prost. Chiar si medicul care avea misiunea de a-l îngriji nu voia niciodata sa-i dea medicamentele care l-ar fi usurat. Dupa a treia luna pe care am petrecut-o aproape de el, Maniu a devenit foarte slab. Am fost atunci cu totii înlaturati din camera lui. Pâna la urma, în aprilie [de fapt, februarie – n.n.] 1953, el a fost lasat singur si a murit fara ca vreun prieten, nici macar un gardian, sa stea alaturi de el”

Asra Berkovitz (1886, Bârlad – 1972), fruntas al Partidului National Liberal, ziarist, director al ziarelor „Liberalul” si „L’Indépendance Roumaine”, a fost închis în perioada 1949-1955.

„La Sighet am ramas trei în celula, pâna la urma, ca pe Carandino l-au mutat cu Maniu ca sa-l îngrijeasca. Îmbatrânise. Când l-am vazut ultima data era scos de subsiori, târât pur si simplu de Carandino si Bornemisa. L-au târât de umeri de la camera la aer, la ultima plimbare, asa zisa plimbare. Si acolo am avut o viziune de-a dreptul îngrozitoare: sa-l vezi pe cel mai celebru barbat al tarii, îmbatrânit în asa masura cum nu se putea decât târî. Era târât. Si el punea ceva bunavointa, adica punea un picior în fata pe urma se forta sa puna celalalt picior. Un Maniu cum nu mai vazusem pâna atunci si cum regret ca-l voi vedea în tot restul vietii”.

Camil Demetrescu (1913-1992), diplomat, arestat si condamnat la 15 ani temninta grea în procesul Maniu

Iuliu Maniu trebuia îngrijit ca un copil. Starea de neputinta fizica nu îi influenta însa în niciun fel moralul. Era la 78 de ani, daca nu plin de optimism – nu era genul lui nici în libertate – apoi în orice caz de o surprinzatoare vioiciune mintala. (…) Iuliu Maniu suporta închisoarea cu acelasi climat de noblete în care toata viata se complacuse. Nici o sovaiala, nici o slabiciune la acest batrân care preferase sa moara în închisoare decât sa fie presedinte al consiliului care sa gireze, el, democratul de o viata, un regim de sclavie. Agonia lui Maniu a durat câteva zile. (…). Constient ca moare, Maniu privea în gol si bolborosea cuvinte pe care ne straduiam sa le pricepem. Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distinct: «Ce frumoasa femeie era Clara»” (…) Era 5 februarie 1953. Maniu împlinise, de o luna, optzeci de ani. Peste alte patru saptamâni urma sa moara Stalin. Am tacut amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore, Maniu a fost ridicat din celula în cel mai strict secret, dar vestea se raspândise ca fulgerul în toata închisoarea. Noaptea am auzit caruta poposita în curtea închisorii, uruiala rotilor, nechezatul cailor, zgomotul usor ferecat al sleaurilor. Apoi toate s-au linistit”.

Nicolae Carandino (1905-1996) jurnalist, arestat în iulie 1947 si condamnat la 6 ani închisoare. Avea sa fie eliberat abia în 1964.

„În 4 februarie [1953] a venit la mine Pascu Florian si zice: «Mi se pare ca nu iese bine astazi». «Dar de ce?» «I-am dat de mâncare, si-i tare bolnav». Si a doua zi, în 5 februarie 1953, s-a stins batrânul. Noi, acolo, în închisoare, aveam toti o activitate extraordinara. A doua zi, dimineata, la orele opt, niste fosti teologi de Roma care curatau pe sala, mi-au spus: «Domnu` Lazar, a murit Maniu». Atunci, îmi aduc aminte ca pe tevile de calorifer am batut «Azi noapte a murit batrânul»”.

Ilie Lazar (1895-1976), fruntas al Partidului National Taranesc, deputat în mai multe legislaturi. A fost arestat în iulie 1947 si condamnat la 12 ani temnita grea.

„Eu eram izolat în camera vecina, la sectia a II-a, îi auzisem discutând mereu; prin teava de la calorifer am stat de vorba cu Nicolae Carandino, care l-a informat pe Maniu de prezenta mea; când si-a adus aminte ca eu sunt preot greco-catolic, a cerut sa-l marturisesc. Prin tevi era imposibil. I-am promis ca voi intra în camera lui, era în luna noiembrie 1952. Am asteptat mereu ocazia, sectiile erau pazite ziua-noaptea de gardieni. Totusi, prin mijlocirea unui gardian mic de statura, Pascu Florian, din Tiganesti, judetul Bihor, numit de noi Piccolo, într-o dimineata, când el era de paza, am intrat la Maniu în graba, l-am spovedit si i-am dat dezlegarea. Era foarte slabit, tremura de frig, avea numai o patura cazona, de închisoare, a fost foarte fericit ca a putut sa se spovedeasca, deoarece la închisoarea din Sighet era mare vigilenta si directorul cu gardienii nici nu gândeau la bietii detinuti care agonizau, ca au nevoie de taina spovedaniei. Iuliu Maniu a murit în 5 februarie 1953; sunt sigur ca este în cer”.

Alexandru Ratiu (1916-2002), preot greco-catolic, arestat în 1947, apoi din nou în 1948. Eliberat în 1955, rearestat în 1956 si condamnat la 6 ani închisoare

„În 1953, prin luna ianuarie, Carandino îmi spunea ca e foarte grav, cred ca e vorba de sfârsit, dar vrea sa se marturiseasca. În 2 februarie stiam ca e un gardian mai bun, e si sarbatoare si ma pregatesc si eu. Maniu de fapt a fost pregatit si mi-a spus Carandino ca se sculase de dimineata, si-a spus rugaciunile si astepta cu nerabdare. Am ridicat naframa, cu matura în mâna stânga, am tinut-o în loc de toiag arhieresc si am spus cuvintele acestea: Domnul Dumnezeul si Mântuitorul nostru Isus Cristos, cu darul si cu îndurarile iubirii sa va ierte, domnule Iuliu Maniu, de pacatele dumneavostra iar eu nevrednicul preot prin puterea care mi s-a dat va iert de toate pacatele. În numele Tatalui, al Fiului si Sfântului Spirit. Amin. Si Maniu a raspuns: Acum pot sa mor. În 5 februarie Maniu a murit. A fost o supraveghere, strigate pe noi. Ciolpan si toti gardienii erau pe sala. Am iesit la maturat, s-au întors cu ochii la noi, ca sa ne împartim toti la maturat. În momentul acela au strigat la noi: Bai, în partea aceea astazi nu mergeti la maturat! În momentul acela, gardianul cel mai bun, caruia îi ziceam Picolo, a venit aproape de mine si mi-a zis: Banditu-le, misca-te! Azi noapte a murit Maniu (…) Acesta a fost motivul pentru care a strigat, ca sa-mi poata comunica ce a vrut. A fost o impresie asa de puternica ca la subsiori am transpirat imediat, cu toate ca eu ma asteptam”.

Alexandru Todea (1912-2002), episcop greco-catolic, arestatat de mai multe ori între 1945-1948, apoi în 1951, a petrecut 13 ani în închisorile comuniste.

„Judecat si condamnat pe viata, a fost dus la Sighet. Aici a stat în celula cu fratele Tarciziu, care facea parte din Fratii Scolilor Crestine (…) El l-a învatat toate adevarurile de credinta, caci Iuliu Maniu era greco-catolic. Astfel, dupa o cateheza serioasa, s-a pregatitit pentru o spovedanie generala, caci era înaintat în vârsta si regimul penitenciar era unul de exterminare. Avusese în tinerete un picior fracturat si care acum, în subalimentatie, începuse o decalcifiere grava. Toate conditiile erau propice pentru o moarte apropiata. Si el era constient de acest lucru. Pe coridor era maturator parintele Alexandru Ratiu, care a facut multa „izolare” pentru curajul sau de a intra în celulele altor detinuti. Asa a intrat într-o zi la Iuliu Maniu, ascultându-i spovedania si dându-i dezlegarea. Alta data a mai intrat parintele Ioan Vultur, fost profesor la Blaj, iar ultimul care l-a pregatit a fost episcopul Alexandru Todea. El fiind, de asemenea, maturator a profitat de bunavointa gardienilor si astfel I. Maniu a fost bine pregatit de moarte. (…) A murit la data de 5 februarie 1953. Avea 79 de ani. Prin lupta si jertfa vietii lui, Iuliu Maniu a fost un simbol al demnitatii si dragostei de neam. El a rostit cuvintele memorabile: – Decât bogat în tara straina, mai bine sarac în tara româna!”

Ioan Ploscaru (1911-1998), episcop greco-catolic, detentie între 1949-1955 (fara condamnare) si 1956-1964 (15 ani munca silnica pentru crima de înalta tradare)

din Iuliu Maniu – un creator de istorie, volum documentar la 50 de ani de la moartea marelui om politic român, coordonator Andrea Dobes, Fundatia Academia Civica, 2003

Sursa: http://www.memorialsighet.ro