„

Motto: „Nu pierde nicio clipa! Tine-o lânga tine!”

Îngrijirile paliative sunt o expresie a empatiei. Daca te-ai afla pe patul mortii, una din întrebarile pe care ai dori sa ti se puna ar fi: „De ce/cine vei avea nevoie când vei sti ca esti aproape de moarte?”. Iar raspunsul poate varia mai mult sau mai putin, l-am putea sintetiza, spre exemplu, în expresia unei nevoi fundamentale: „De cineva caruia sa-i pese suficient de mult încât sa încerce sa ma înteleaga”. Acesta a fost de fapt si unul din dialogurile dintre promotoarea miscarii hospice, Cicely Saunders, si un muribund.
Când medicina se declara neputincioasa în fata unei boli terminale, misiunea medicului nu s-a încheiat. De acum este invitat sa redescopere bolnavul pe patul de moarte ca o persoana completa, ale carei nevoi nu se rezuma la curativ, la a eradica boala, dimpotriva… Si ca, de fapt, acel pacient are o familie, apartinatori, care la rândul lor au nevoie de atentie, au nevoie sa-si cunoasca atributiile. Ba mai mult, este necesar ca apartinatorii sa fie implicati, nu abuziv sau autoritar-substitutiv, ci la locul lor în procesul de îngrijire paliativa.
Daca este sa ne gândim la o alta definitie, îngrijirile paliative sunt o forma unica de a ne manifesta iubirea si respectul pentru cei dragi care sufera de boli incurabile cât înca mai sunt în viata. Si pentru aceasta, uneori este nevoie sa iei lectii… Iata un motiv pentru care s-a nascut ideea unui curs pentru voluntari despre îngrijirea paliativa a bolnavilor muribunzi, în Oradea. Printr-o buna coordonare a mai multor oameni devotati, s-au reunit câteva asociatii, fundatii si „o mâna de specialisti” pentru a propune oamenilor cu o inima mare, care cauta un domeniu nou în care sa se investeasca, un raspuns prompt, complex, dar nu exhaustiv: paliatia pentru pacientii terminali. Pe parcursul a cinci zile s-a încercat prezentarea cât mai cuprinzatoare a ceea ce înseamna îngrijire holistica (paliativa): prima zi – introducerea în voluntariat si paliatie; a doua zi – dimensiunea sociala, sociologica a paliatiei (cu diversele practici legale, civile); a treia zi – dimensiunea spirituala (cu teorii si experiente din viata de spital a preotului/asistentului spiritual); a patra zi – dimensiunea psihologica (insuficienta pentru câte teme sau provocari exista în paliatie din aceasta perspectiva); a cincea zi – dimensiunea medicala. Medicul care are de transmis un diagnostic terminal are o misiune deosebit de grea si trebuie însotit de un psiholog, de un asistent social, de un preot pentru a si-o îndeplini cum trebuie. În fata unui diagnostic fatal, reactiile pacientului sunt diverse si evolueaza de la soc, negare pâna la resemnare si acceptare, uneori.
Totul se bazeaza pe relatia de sinceritate, de încredere si comunicare care se cladeste între muribund si echipa de îngrijire. Întelepciunea de pe patul mortii este o sursa care nu merita ignorata, caci multe lectii de viata sunt predate tocmai în aceste circumstante.
Este important sa stii ca nu esti singur, ca poti fi înconjurat de oameni care fac tot posibilul ca tu, pacientul care îti traiesti ultimele clipe de viata – mai lungi sau mai scurte – sa ai parte de confort, de întelegere, de suport psihologic si social, într-un cuvânt sa-ti fie respectata demnitatea pâna la sfârsit. Iar restul familiei are nevoie în continuare de sprijin psihologic si spiritual, pentru a putea trece cu bine peste durerea pierderii tale, când aceasta va surveni. Paliatia te ajuta sa te pregatesti cât mai bine posibil pentru moarte, însa prin a trai cu demnitate fiecare dimensiune, fiecare moment al vietii, pe patul de suferinta. În acest mod descoperim împreuna ca moartea este o parte integranta a vietii noastre si ca separarea pe care o produce este doar temporara.
Îngrijirea paliativa este un beneficiu de care nu ar trebui sa fie scutit niciun bolnav terminal – din pacate, cel putin în prezent, aceasta pare o utopie în tara noastra – si în acelasi timp o provocare pentru a manifesta autentic valorile credintei noastre si modul nostru de a le concretiza în viata de zi cu zi.