„
“Libertatea religioasa, cale pentru pace”
1. La începutul unui An Nou urarea mea vrea sa ajunga la toti si la fiecare; este o urare de seninatate si de prosperitate, dar este mai ales o urare de pace. Si anul care îsi închide portile a fost marcat, din pacate, de persecutie, de discriminare, de acte teribile de violenta si de intoleranta religioasa.
Gândul meu se îndreapta îndeosebi spre iubita tara a Irakului, care, în drumul sau spre mult dorita stabilitate si reconciliere, continua sa fie scenariu de violente si atentate. Vin în minte recentele suferinte ale comunitatii crestine si, în mod special, atacul josnic împotriva catedralei siro-catolice “Stapâna Noastra a Ajutorului Perpetuu” de la Bagdad, unde, la 31 octombrie 2010, au fost ucisi doi preoti si peste 50 de credinciosi, în timp ce erau reuniti pentru celebrarea Sfintei Liturghii. Dupa acesta au urmat, în zilele urmatoare, alte atacuri, chiar împotriva caselor private, provocând teama în comunitatea crestina si dorinta, din partea multor membri ai ei, sa emigreze în cautarea unor conditii mai bune de viata. Lor le manifest apropierea mea si cea a întregii Bisericii, sentimente care au avut o exprimare concreta în recenta Adunare Speciala pentru Orientul Mijlociu a Sinodului Episcopilor. De la aceasta adunare a venit o încurajare, pentru comunitatile catolice din Irak si din întregul Orient Mijlociu, sa traiasca comuniunea si sa continue sa ofere o marturie curajoasa de credinta în acele tinuturi.
Le multumesc din inima guvernelor care se straduiesc sa aline suferintele acestor frati în umanitate si îi invit pe catolici sa se roage pentru fratii lor în credinta care îndura violente si intolerante si sa fie solidari cu ei. În acest context, am simtit deosebit de vie oportunitatea de a împartasi cu voi câteva reflectii despre libertatea religioasa, cale pentru pace. De fapt, este dureros de constatat ca în unele regiuni din lume nu este posibila marturisirea si exprimarea în mod liber a propriei religii, decât cu riscul vietii si al libertatii personale. În alte regiuni exista forme mai silentioase si sofisticate de prejudecata si de opozitie fata de cei care cred si fata de simbolurile religioase. Crestinii sunt actualmente grupul religios care îndura cel mai mare numar de persecutii din cauza propriei credinte. Multi îndura zilnic ofense si traiesc adesea în frica din cauza cautarii adevarului, a credintei lor în Isus Cristos si a apelului lor sincer ca sa fie recunoscuta libertatea religioasa. Toate acestea nu pot fi acceptate, deoarece constituie o ofensa adusa lui Dumnezeu si demnitatii umane; în afara de asta, sunt o amenintare la adresa sigurantei si pacii si împiedica realizarea unei autentice dezvoltari umane integrale1.
De fapt, în libertatea religioasa îsi are exprimare specificitatea persoanei umane, care prin ea poate îndrepta propria viata personala si sociala spre Dumnezeu, în lumina caruia se înteleg pe deplin identitatea, sensul si scopul persoanei. A nega sau a limita în maniera arbitrara aceasta libertate înseamna a cultiva o viziune reductiva despre persoana umana; a întuneca rolul public al religiei înseamna a genera o societate nedreapta, pentru ca nu este proportionata cu adevarata natura a persoanei umane; asta înseamna a face imposibila afirmarea unei paci autentice si durabile a întregii familii umane.
Asadar, îndemn barbatii si femeile de bunavointa sa reînnoiasca angajarea pentru construirea unei lumi în care toti sa fie liberi sa marturiseasca propria religie sau propria credinta si sa traiasca propria iubire fata de Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul (cf. Mt 22,37). Acesta este sentimentul care inspira si calauzeste Mesajul pentru Cea de-a XLIV-a Zi Mondiala a Pacii, dedicat temei: Libertatea religioasa, cale pentru pace.
Dreptul sacru la viata si la o viata spirituala
2. Dreptul la libertatea religioasa este înradacinat în însasi demnitatea persoanei umane2, a carei natura transcendenta nu trebuie sa fie ignorata sau neglijata. Dumnezeu a creat barbatul si femeia dupa chipul si asemanarea sa (cf. Gen 1,27). Pentru aceasta, orice persoana este titulara a dreptului sacru la o viata integra si din punct de vedere spiritual. Fara recunoasterea propriei fiinte spirituale, fara deschiderea la transcendent, persoana umana se concentreaza asupra ei însasi, nu reuseste sa gaseasca raspunsuri la întrebarile inimii sale cu privire la sensul vietii si sa cucereasca valori si principii etice durabile, si nu reuseste nici sa experimenteze o libertate autentica si sa dezvolte o societate dreapta3.
Sfânta Scriptura, în sintonie cu însasi experienta noastra, reveleaza valoarea profunda a demnitatii umane: “Când privesc cerurile, lucrarile mâinilor tale, luna si stelele pe care le-ai facut, ma întreb: “Ce este omul, ca te gândesti la el, sau fiul omului, ca-l iei în seama?” L-ai facut cu putin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste si maretie. I-ai dat în stapânire lucrarile mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui” (Ps 8,4-7).
În fata realitatii sublime a naturii umane putem experimenta aceeasi uimire exprimata de psalmist. Ea se manifesta ca deschidere la mister, drept capacitate de a ne întreba pâna la capat despre noi însine si despre originea universului, ca rezonanta intima a iubirii supreme a lui Dumnezeu, început si sfârsit al tuturor lucrurilor, al oricarei persoane si al popoarelor4. Demnitatea transcendenta a persoanei este o valoare esentiala a întelepciunii iudaico-crestine, însa, gratie ratiunii, poate sa fie recunoscuta de toti. Aceasta demnitate, înteleasa drept capacitate de a transcende propria materialitate si de a cauta adevarul, trebuie recunoscuta ca un bun universal, indispensabil pentru construirea unei societati orientate spre realizarea si spre plinatatea omului. Respectarea elementelor esentiale ale demnitatii omului, cum sunt dreptul la viata si dreptul la libertatea religioasa, este o conditie a legitimitatii morale a oricarei norme sociale si juridice.
Libertatea religioasa si respectul reciproc
3. Libertatea religioasa este la originea libertatii morale. De fapt, deschiderea spre adevar si spre bine, deschiderea spre Dumnezeu, înradacinata în natura umana, confera demnitate deplina fiecarui om si este garanta a respectului reciproc deplin între persoane. De aceea, libertatea religioasa trebuie înteleasa nu numai ca imunitate de la constrângere, ci mai întâi drept capacitate de a orândui propriile alegeri conform adevarului.
Exista o legatura indisolubila între libertate si respect; de fapt, “în exercitarea drepturilor sale, fiecare fiinta umana si grup social de legea morala sa tina seama de drepturile celorlalti si de îndatoririle sale fata de ceilalti precum si de binele comun al tuturor”5.
O libertate dusmana sau indiferenta fata de Dumnezeu ajunge sa se nege pe ea însasi si nu garanteaza respectarea deplina a celuilalt. O vointa care se crede în mod radical incapabila sa caute adevarul si binele nu are motivatii obiective, nici motive pentru a actiona, decât cele impuse de interesele sale momentane si contingente, nu are o “identitate” de pastrat si construit prin alegeri cu adevarat libere si constiente. Asadar, nu poate reclama respectul din partea altor “vointe”, dezlipite si ele de propria lor fiinta mai profunda, care deci pot sa impuna alte “motive” sau chiar nici un “motiv”. Iluzia de a gasi în relativismul moral cheia pentru o convietuire pasnica este în realitate originea dezbinarii si a negarii demnitatii fiintelor umane. Se întelege deci necesitatea de a recunoaste o dubla dimensiune în unitatea persoanei umane: cea religioasa si cea sociala. În aceasta privinta, este de neconceput ca aceia care cred “sa trebuiasca sa suprime o parte din ei însisi – credinta lor – pentru a fi cetateni activi; nu ar trebui niciodata sa fie necesara tagaduirea lui Dumnezeu pentru a se putea bucura de propriile drepturi”6.
Familia, scoala de libertate si de pace
4. Daca libertatea religioasa este cale pentru pace, educatia religioasa este drumul privilegiat pentru a abilita noile generatii sa recunoasca în celalalt pe propriul frate si pe propria sora, cu care sa mearga împreuna si sa colaboreze pentru ca toti sa se simta membre vii ale uneia si aceleiasi familii umane, din care nimeni nu trebuie sa fie exclus.
Familia întemeiata pe casatorie, expresie a unirii intime si a complementaritatii dintre un barbat si o femeie, se insereaza în acest context ca prima scoala de formare si de crestere sociala, culturala, morala si spirituala a copiilor, care ar trebui sa gaseasca mereu în tata si în mama pe primii martori ai unei vieti orientate spre cautarea adevarului si spre iubirea lui Dumnezeu. Parintii însisi ar trebuie sa fie mereu liberi sa transmita fara constrângeri si cu responsabilitate propriul patrimoniu de credinta, de valori si de cultura copiilor. Familia, prima celula a societatii umane, ramâne locul primar de formare pentru relatii armonioase la toate nivelurile de convietuire umana, nationala si internationala. Acesta este drumul care trebuie parcurs cu întelepciune pentru construirea unui tesut social solid si solidar, pentru a-i pregati pe tineri sa-si asume propriile responsabilitati în viata, într-o societate libera, într-un spirit de întelegere si de pace.
Un patrimoniu comun
5. S-ar putea spune ca, printre drepturile si libertatile fundamentale înradacinate în demnitatea persoanei, libertatea religioasa se bucura de un statut special. Atunci când libertatea religioasa este recunoscuta, demnitatea persoanei umane este respectata în radacina ei, si se întaresc ethosul si institutiile popoarelor. Viceversa, atunci când libertatea religioasa este negata, atunci când se încearca sa se împiedice marturisirea propriei religii sau a propriei credinte si trairea în conformitate cu ele, se ofenseaza demnitatea umana si, în acelasi timp, se ameninta dreptatea si pacea, care se întemeiaza pe ordinea sociala dreapta construita în lumina supremului adevar si a supremului bine.
Libertatea religioasa este, în acest sens, si un câstig de civilizatie politica si juridica. Ea este un bun esential: orice persoana trebuie sa poata exercita în mod liber dreptul de a marturisi si de a manifesta, individual sau comunitar, propria religie sau propria credinta, atât în public cât si în privat, în învatamânt, în practici, în publicatii, în cult si în respectarea riturilor. N-ar trebui sa întâlneasca obstacole daca ar vrea, eventual, sa adere la o alta religie sau sa nu marturiseasca nici o religie. În acest domeniu, orânduirea internationala este emblematica si este o referinta esentiala pentru state, deoarece nu permite nici o derogare de la libertatea religioasa, cu exceptia exigentei legitime a ordinii publice inspirata din dreptate7. Orânduirea internationala recunoaste astfel drepturilor de natura religioasa acelasi status cu al dreptului la viata si la libertatea personala, ca dovada a apartenentei lor la nucleul esential al drepturilor omului, la acele drepturi universale si naturale pe care legea umana nu le poate nega niciodata.
Libertatea religioasa nu este patrimoniu exclusiv al celor care cred, ci al întregii familii a popoarelor de pe pamânt. Este element de care nu se poate face abstractie al unui stat de drept; nu poate fi negata fara a dauna, în acelasi timp, tuturor drepturilor si libertatilor fundamentale, fiind sinteza si apogeul lor. Ea este “hârtia de turnesol pentru a verifica respectarea tuturor celorlalte drepturi umane”8. În timp ce favorizeaza exercitarea facultatilor specific umane, creeaza premisele necesare pentru realizarea unei dezvoltari integrale, care se refera în mod unitar la totalitatea persoanei în orice dimensiune a ei9.
Dimensiunea publica a religiei
6. Libertatea religioasa, ca orice libertate, desi pornind de la sfera personala, se realizeaza în relatia cu altii. O libertate fara relatie nu este libertate împlinita. Si libertatea religioasa nu se epuizeaza numai în dimensiunea individuala, ci se realizeaza în propria comunitate si în societate, în mod coerent cu fiinta relationala a persoanei si cu natura publica a religiei.
Relationarea este o componenta decisiva a libertatii religioase, care stimuleaza comunitatile de credinciosi sa practice solidaritatea pentru binele comun. În aceasta dimensiune comunitara fiecare persoana este unica si irepetabila si, în acelasi timp, se completeaza si se realizeaza pe deplin.
Nu se poate nega contributia pe care comunitatile religioase o aduc societatii. Sunt numeroase institutiile caritative si culturale care atesta rolul constructiv al credinciosilor pentru viata sociala. Si mai importanta este contributia etica a religiei în domeniul politic. Ea n-ar trebui sa fie marginalizata sau interzisa, ci înteleasa ca aport valoros pentru promovarea binelui comun. În aceasta perspectiva trebuie mentionata dimensiunea religioasa a culturii, tesuta de-a lungul secolelor gratie contributiilor sociale si mai ales etice ale religiei. Aceasta dimensiune nu constituie în nici un fel o discriminare a celor care nu împartasesc credinta, ci, mai degraba, întareste coeziunea sociala, integrarea si solidaritatea.
Libertatea religioasa, forta de libertate si de civilizatie: pericolele instrumentalizarii ei
7. Instrumentalizarea libertatii religioase pentru a masca interese oculte, ca de exemplu rasturnarea ordinii constituite, acapararea de resurse sau întretinerea puterii din partea unui grup, poate provoca daune uriase societatilor. Fanatismul, fundamentalismul, practicile contrare demnitatii umane nu pot fi niciodata justificate si cu atât mai putin nu pot fi justificate daca sunt înfaptuite în numele religiei. Marturisirea unei religii nu poate sa fie instrumentalizata, nici impusa cu forta. Asadar, este nevoie ca statele si diferitele comunitati umane sa nu uite niciodata ca libertatea religioasa este conditie pentru cautarea adevarului si adevarul nu se impune cu violenta, ci cu “forta adevarului însusi”10. În acest sens, religia este o forta pozitiva si propulsoare pentru construirea societatii civile si politice.
Cum sa negam contributia marilor religii ale lumii la dezvoltarea civilizatiei? Cautarea sincera a lui Dumnezeu a dus la o respectare mai mare a demnitatii omului. Comunitatile crestine, cu patrimoniul lor de valori si principii, au contribuit puternic la constientizarea persoanelor si a popoarelor cu privire la propria identitate si demnitate, precum si la cucerirea de institutii democratice si la afirmarea drepturilor omului si a respectivelor sale obligatii.
Si astazi, crestinii, într-o societate tot mai globalizata, sunt chemati, nu numai cu o responsabila angajare civila, economica si politica, ci si cu marturia propriei caritati si credinte, sa ofere o contributie pretioasa la angajarea obositoare si exaltanta pentru dreptate, pentru dezvoltarea umana integrala si pe orânduirea dreapta a realitatilor umane. Excluderea religiei din viata publica sustrage acesteia un spatiu vital care deschide la transcendenta. Fara aceasta experienta primara este greu de orientat societatile spre principii etice universale si devine dificil de stabilit orânduiri nationale si internationale în care drepturile si libertatile fundamentale sa poata fi pe deplin recunoscute si realizate, asa cum îsi propun obiectivele – din pacate înca neluate în seama sau contrazise – Declaratiei universale a drepturilor omului din anul 1948.
O problema de dreptate si de civilizatie: fundamentalismul si ostilitatea împotriva celor care cred prejudiciaza laicitatea pozitiva a statelor
8. Aceeasi determinare cu care sunt condamnate toate formele de fanatism si de fundamentalism religios trebuie sa însufleteasca si opozitia fata de toate formele de ostilitate împotriva religiei, care limiteaza rolul public al credinciosilor în viata civila si politica.
Nu se poate uita ca fundamentalismul religios si laicismul sunt forme extreme de refuzare a pluralismului legitim si a principiului de laicitate. De fapt, ambele absolutizeaza o viziune reductiva si partiala despre persoana umana, favorizând, în primul caz, forme de integralism religios si, în al doilea caz, de rationalism. Societatea, care vrea sa impuna sau, dimpotriva, sa nege religia cu violenta, este nedreapta fata de persoana si fata de Dumnezeu, dar si fata de ea însasi. Dumnezeu cheama la el omenirea cu un plan de iubire care, în timp ce implica întreaga persoana în dimensiunea sa naturala si spirituala, cere sa-i corespunda în termeni de libertate si de responsabilitate, cu toata inima si cu toata fiinta sa, individuala si comunitara. Asadar, si societatea, ca expresie a persoanei si a ansamblului dimensiunilor sale constitutive, trebuie sa traiasca si sa se organizeze în asa fel încât sa favorizeze deschiderea spre transcendenta. Tocmai pentru aceasta, legile si institutiile unei societati nu pot fi configurate ignorând dimensiunea religioasa a cetatenilor sau în asa fel încât sa faca abstractie de orice. Ele trebuie sa se masoare – prin opera democratica a cetatenilor constienti de propria lor vocatie înalta – dupa fiinta persoanei, pentru a o putea însoti în dimensiunea sa religioasa. Aceasta nefiind o creatie a statului, nu poate sa fie manipulata, trebuind mai degraba sa primeasca recunoastere si respect.
Orânduirea juridica la toate nivelurile, national si international, atunci când permite sau tolereaza fanatismul religios sau antireligios, nu-si îndeplineste misiunea, care consta în a tutela si a promova dreptatea si dreptul fiecaruia. Aceste realitati nu pot fi lasate în voia alegerii arbitrare a legislatorului sau a majoritatii, pentru ca, asa cum învata deja Cicero, dreptatea consta în ceva mai mult decât un simplu act de producere a legii si aplicarea ei. Ea implica a recunoaste fiecaruia demnitatea sa11, care, fara libertate religioasa, garantata si traita în esenta ei, este mutilata si ofensata, expusa riscului de a cadea în predominarea idolilor, a bunurilor relative transformate în absolute. Toate acestea expun societatea riscului de totalitarisme politice si ideologice, care scot în evidenta puterea publica, în timp ce sunt mortificate sau constrânse, ca si cum ar fi concurentiale, libertatile de constiinta, de gândire si de religie.
Dialogul dintre institutiile civile si religioase
9. Patrimoniul de principii si de valori exprimate de o religiozitate autentica este o bogatie pentru popoare si pentru ethos-urile lor. El vorbeste direct constiintei si ratiunii barbatilor si femeilor, aminteste de imperativul convertirii morale, motiveaza pentru a cultiva practicarea virtutilor si pentru apropierea unul de celalalt cu iubire, sub semnul fraternitatii, ca membri ai marii familii umane12.
În respectarea laicitatii pozitive a institutiilor statele, dimensiunea publica a religiei trebuie sa fie recunoscuta mereu. În acest scop este fundamental un dialog sanatos între institutiile civile si cele religioase pentru dezvoltarea integrala a persoanei umane si a armoniei societatii.
A trai în iubire si în adevar
10. În lumea globalizata, caracterizata de societati tot mai multietnice si multiconfesionale, marile religii pot sa constituie un important factor de unitate si de pace pentru familia umana. Pe baza propriilor convingeri religioase si a cautarii rationale a binelui comun, adeptii lor sunt chemati sa traiasca în mod responsabil propria angajare într-un context de libertate religioasa. În diferitele culturi religioase, în timp ce trebuie respins tot ceea ce este împotriva demnitatii barbatului si a femeii, trebuie pretuit ceea ce este pozitiv pentru convietuirea civila.
Spatiul public, pe care comunitatea internationala îl face disponibil pentru religii si pentru propunerea lor de “viata buna”, favorizeaza aparitia unei masuri comune de adevar si de bine, precum si a unui consens moral, fundamentale pentru o convietuire dreapta si pasnica. Liderii marilor religii, prin rolul, influenta si autoritatea lor în propriile comunitati, sunt primi care sunt chemati la respect reciproc si la dialog.
La rândul lor, crestinii sunt solicitati, chiar de credinta în Dumnezeu, Tatal Domnului Isus Cristos, sa traiasca asemenea fratilor care se întâlnesc în Biserica si colaboreaza la edificarea unei lumi în care persoanele si popoarele nu vor mai avea “nici o nenorocire si nici un prapad […], caci tot pamântul va fi plin de cunoasterea Domnului, ca fundul marii de apele care îl acopera” (Is 11,9).
Dialogul ca o cautare în comun
11. Pentru Biserica, dialogul dintre adeptii diferitelor religii constituie un instrument important pentru a colabora cu toate comunitatile religioase la binele comun. Biserica însasi nu respinge nimic din ceea ce este adevarat si sfânt în diferitele religii. “Ea priveste cu un respect sincer la acele moduri de a actiona si a trai, la acele reguli si doctrine care, desi se deosebesc în multe privinte de ceea ce ea însasi crede si povatuieste, reflecta totusi adesea o raza a adevarului care lumineaza pe toti oamenii”13.
Drumul indicat nu este cel al relativismului sau al sincretismului religios. De fapt, “Biserica îl vesteste si este datoare sa-l vesteasca necontenit pe Cristos, care este “calea, adevarul si viata” (In 14,6), în care oamenii îsi gasesc plinatatea vietii religioase si în care Dumnezeu a împacat toate cu sine”14. Totusi, acest lucru nu exclude dialogul si cautarea comuna a adevarului în diferite domenii vitale, pentru ca, asa cum afirma o expresie folosita des de sfântul Toma de Aquino, “orice adevar, de oricine ar fi spus, provine de la Duhul Sfânt”15.
În anul 2011, Ziua Mondiala de Rugaciune pentru Pace, convocata la Assisi în anul 1986 de venerabilul Ioan Paul al II-lea, împlineste 25 de ani. Cu acea ocazie, liderii marilor religii din lume au marturisit ca religia este un factor de unire si de pace, si nu de dezbinare si de conflict. Amintirea acelei experiente este un motiv de speranta pentru un viitor în care toti cei care cred sa se simta si sa devina în mod autentic facatori de dreptate si de pace.
Adevarul moral în politica si în diplomatie
12. Politica si diplomatia ar trebui sa priveasca la patrimoniul moral si spiritual oferit de marile religii ale lumii pentru a recunoaste si a afirma adevaruri, principii si valori universale, care nu pot fi negate fara a nega cu ele demnitatea persoanei umane. Dar ce anume înseamna, în termeni practici, a promova adevarul moral în lumea politicii si a diplomatiei? Înseamna a actiona în maniera responsabila pe baza cunoasterii obiective si integrale a faptelor; înseamna a destructura ideologii politice care ajung sa trânteasca la pamânt adevarul si demnitatea umana si intentioneaza sa promoveze pseudovalori cu pretextul pacii, dezvoltarii si drepturilor umane; înseamna a favoriza o angajare constanta pentru a întemeia legea pozitiva pe principiile legii naturale16. Toate acestea sunt necesare si coerente cu respectarea demnitatii si valorii persoanei umane, stabilita de popoarele pamântului în Carta Organizatiei Natiunilor Unite din anul 1945, care prezinta valori si principii morale universale de referinta pentru normele, institutiile, sistemele de convietuire la nivel national si international.
Dincolo de ura si prejudecata
13. În pofida învataturilor istoriei si a angajarii statelor, a organizatiilor internationale la nivel mondial si local, a organizatiilor nonguvernamentale si a tuturor barbatilor si femeilor de bunavointa care, în fiecare zi, se dedica pentru tutelarea drepturilor si libertatilor fundamentale, în lume se înregistreaza astazi persecutii, discriminari, acte de violenta si de intoleranta bazate pe religie. În mod deosebit, în Asia si în Africa principalele victime sunt membrii minoritatilor religioase, care sunt împiedicati sa marturiseasca în mod liber propria religie sau s-o schimbe, prin intimidare si prin încalcarea drepturilor, a libertatilor fundamentale si a bunurilor esentiale, ajungând pâna la privarea de libertate personala sau chiar de viata.
Apoi, sunt – asa cum am afirmat deja – forme mai sofisticate de ostilitate împotriva religiei, care în tarile occidentale se exprima uneori cu renegarea istoriei si a simbolurilor religioase în care se oglindesc identitatea si cultura majoritatii cetatenilor. Ele maresc adesea ura si prejudecata si nu sunt coerente cu o viziune senina si echilibrata despre pluralismul si despre laicitatea institutiilor, fara a mai spune ca noile generatii risca sa nu intre în contact cu pretiosul patrimoniu spiritual al tarilor lor.
Apararea religiei trece prin apararea drepturilor si libertatilor comunitatilor religioase. Liderii marilor religii ale lumii si responsabilii natiunilor sa reînnoiasca, asadar, angajarea pentru promovarea si tutelarea libertatii religioase, îndeosebi pentru apararea minoritatilor religioase, care nu constituie o amenintare împotriva identitatii majoritatii, ci, dimpotriva, sunt o oportunitate pentru dialog si pentru îmbogatirea culturala reciproca. Apararea lor reprezinta maniera ideala pentru a consolida spiritul de bunavointa, de deschidere si de reciprocitate cu care sa fie tutelate drepturile si libertatile fundamentale în toate zonele si regiunile din lume.
Libertatea religioasa în lume
14. În sfârsit, ma adresez comunitatilor crestine care îndura persecutii, discriminari, acte de violenta si intoleranta, îndeosebi în Asia, în Africa, în Orientul Mijlociu si în special în ?ara Sfânta, loc ales dinainte si binecuvântat de Dumnezeu. În timp ce reînnoiesc iubirea mea paterna fata de ele si le asigur de rugaciunea mea, cer tuturor responsabililor sa actioneze prompt pentru a pune capat oricarei samavolnicii împotriva crestinilor care locuiesc în acele regiuni. Fie ca discipolii lui Cristos, în fata adversitatilor actuale, sa nu se descurajeze, pentru ca marturisirea evangheliei este si va fi mereu semn de contradictie.
Sa meditam în inima noastra cuvintele Domnului Isus: “Fericiti cei care plâng, pentru ca ei vor fi consolati […]. Fericiti cei carora le este foame si sete de dreptate, pentru ca ei vor fi saturati […]. Fericiti sunteti când va vor insulta, va vor persecuta si, mintind, vor spune împotriva voastra tot raul din cauza mea. Bucurati-va si tresaltati de veselie, caci rasplata voastra mare este în ceruri” (Mt 5,4-12). Sa reînnoim, asadar, “angajarea asumata de noi la indulgenta si la iertarea, pe care le invocam în Pater noster de la Dumnezeu, pentru a îndeplini noi însine conditia si masura milostivirii dorite. De fapt, asa ne rugam: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6,12)”17. Violenta nu se depaseste cu violenta. Strigatul nostru de durere sa fie mereu însotit de credinta, de speranta si de marturisirea iubirii lui Dumnezeu. Exprim si dorinta mea ca în Occident, în special în Europa, sa înceteze ostilitatile si prejudecatile împotriva crestinilor datorita faptului ca ei intentioneaza sa-si orienteze viata în mod coerent cu valorile si principiile exprimate în evanghelie. Mai degraba Europa sa stie sa se reconcilieze cu propriile radacini crestine, care sunt fundamentale pentru a întelege rolul pe care l-a avut, pe care-l are si pe care intentioneaza sa-l aiba în istorie; astfel va sti sa experimenteze dreptatea, întelegerea si pacea, cultivând un dialog sincer cu toate popoarele.
Libertatea religioasa, cale pentru pace
15. Lumea are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de valori etice si spirituale, universale si împartasite, iar religia poate sa ofere o contributie pretioasa în cautarea lor, pentru construirea unei ordini sociale drepte si pasnice, la nivel national si international.
Pacea este un dar al lui Dumnezeu si, în acelasi timp, un proiect de realizat, niciodata terminat complet. O societate reconciliata cu Dumnezeu este mai aproape de pace, care nu înseamna simpla absenta a razboiului, nu este simplul rod al predominarii militare sau economice, si cu atât mai putin al vicleniilor înselatoare sau al manipularilor abile. Pacea este rezultatul unui proces de purificare si înaltare culturala, morala si spirituala a oricarei persoane si popor, în care demnitatea umana este pe deplin respectata. Îi invit pe cei care doresc sa devina fauritori de pace, si mai ales pe tineri, sa asculte propriul glas interior, pentru a gasi în Dumnezeu referinta stabila pentru cucerirea unei libertati autentice, forta inepuizabila pentru a orienta lumea cu un spirit nou, capabil sa nu repete erorile din trecut. Asa cum învata slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, datorita întelepciunii si clarviziunii caruia avem instituirea Zilei Mondiale a Pacii: “Este nevoie înainte de toate de a da pacii alte arme, nu cele destinate sa ucida si sa extermine omenirea. Este nevoie mai ales de armele morale, care dau forta si prestigiu dreptului international; acelea, cele dintâi, ale respectarii pactelor”18. Libertatea religioasa este o autentica arma a pacii, cu o misiune istorica si profetica. De fapt, ea valorizeaza si fructifica cele mai profunde calitati si potentialitati ale persoanei umane, capabile sa schimbe si sa faca lumea mai buna. Ea permite hranirea sperantei spre un viitor de dreptate si de pace, chiar si în fata gravelor nedreptati si a lipsurilor materiale si morale. Fie ca toti oamenii si societatile la orice nivel si în orice colt al pamântului sa poata experimenta curând libertatea religioasa, cale pentru pace.
Note
1 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclica Caritas in veritate, 29.55-57.
2 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaratie despre libertatea religioasa Dignitatis humanae, 2.
3 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclica Caritas in veritate, 78.
4 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaratie despre relatiile Bisericii cu religiile necrestine Nostra aetate, 1.
5 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaratie despre libertatea religioasa Dignitatis humanae, 7.
6 Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Generala a Natiunilor Unite (18 aprilie 2008): AAS 100 (2008), 337.
7 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaratie despre libertatea religioasa Dignitatis humanae, 2.
8 Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participantilor la Adunarea Parlamentara a Organizatiei pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE) (10 octombrie 2003), 1: AAS 96 (2004), 111.
9 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclica Caritas in veritate, 11.
10 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaratie despre libertatea religioasa Dignitatis humanae, 1.
11 Cf. Cicero, De inventione, II, 160.
12 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat reprezentantilor altor religii din Regatul Unit (17 septembrie 2010): L’Osservatore romano (18 septembrie 2010), pag. 12.
13 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaratia despre relatiile Bisericii cu religiile necrestine Nostra aetate, 2.
14 Ibidem.
15 Super evangelium Joannis, I, 3.
16 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat autoritatilor civile si corpului diplomatic în Cipru (5 iunie 2010): L’Osservatore romano (6 iunie 2010), pag. 8; Comisia Teologica Internationala, În cautarea unei etici universale: o privire asupra legii naturale, Citta del Vaticano, 2009.
17 Paul al VI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondiala a Pacii 1976: AAS 67 (1975), 671.
18 Ibidem, pag. 668.
Traducator: pr. Mihai Patrascu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro