Data de 18 noiembrie marchează un moment esențial în istoria arhitecturii și a creștinismului: în această zi, în anul 1626, Papa Urban al VIII-lea a sfințit oficial noua Bazilică Sfântul Petru din Vatican (la exact 1300 de ani de la consacrarea vechii bazilici constantiniene din anul 326). Această ceremonie a încununat un șantier colosal, întins pe durata a 120 de ani, la care au contribuit cele mai strălucite minți ale Renașterii și Barocului italian – de la Bramante și Michelangelo, până la Carlo Maderno și Gian Lorenzo Bernini.
Alegerea datei de 18 noiembrie 1626 nu a fost întâmplătoare. Tradiția bisericească consemnează că, pe 18 noiembrie 326, Papa Silvestru I a consacrat prima bazilică ridicată de împăratul Constantin cel Mare chiar deasupra mormântului Apostolului Petru. Prin sfințirea noului edificiu în aceeași zi, exact treisprezece secole mai târziu, Vaticanul a subliniat continuitatea neîntreruptă dintre Biserica primară și grandiosul templu al Renașterii și Barocului.
Istoria construirii Bazilicii Sfântul Petru este o epopee în care s-au împletit ambițiile papilor, viziunile arhitecților și provocările tehnice uriașe. Procesul complet – de la punerea pietrei de temelie (1506) până la finalizarea pieței și a colonadei (1667) – a durat peste un secol și jumătate. De altfel, în limba italiană a rămas celebră expresia „è come la fabbrica di San Pietro” („este ca șantierul Sfântului Petru”), folosită pentru a descrie o lucrare monumentală care pare să nu se mai termine niciodată.
Instituită oficial de Papa Clement al VII-lea în 1523, Reverenda Fabrica Sancti Petri era o comisie permanentă formată din 60 de experți, aflată direct în subordinea Sfântului Scaun, cu misiunea de a gestiona construcția, finanțarea și administrarea bazilicii. În 1988, Papa Ioan Paul al II-lea a reconfirmat rolul acestei instituții în conservarea, decorul și disciplina internă a bazilicii.
Înainte de actuala construcție, pe colina Vaticanului s-a aflat timp de peste un mileniu Bazilica Constantiniană, ridicată începând cu anul 324 d.Hr. la ordinul împăratului Constantin cel Mare. Aceasta fusese construită parțial pe ruinele vechiului Circ al lui Caligula și Nero (locul martiriului Sfântului Petru, unde se afla și obeliscul egiptean mutat ulterior în centrul pieței) și peste o necropolă romană. Edificiul paleocreștin avea dimensiuni impresionante pentru epoca sa (119 metri lungime, 63 metri lățime și 37 metri înălțime), un plan în cruce latină cu cinci nave și un acoperiș din șarpantă de lemn.
Pe parcursul secolului al XVI-lea, vechea bazilică a fost demolată treptat, bucată cu bucată, pe măsură ce noua construcție avansa, pentru a nu întrerupe slujbele religioase. Astfel, timp de aproape un secol, cele două biserici – cea veche, paleocreștină, și cea nouă, renascentistă – au coexistat umăr la umăr.
Primele semne ale declinului structural al vechii bazilici au devenit evidente în timpul Jubileului din 1450. Papa Nicolae al V-lea l-a chemat pe arhitectul Bernardo Rossellino pentru a extinde și consolida absida. Deși la moartea papei lucrările s-au oprit, fundațiile turnate atunci aveau să influențeze decisiv proiectele ulterioare.
În 1503, Papa Iuliu al II-lea a reluat proiectul la o scară fără precedent, dând startul unei adevărate ștafete a marilor maeștri (ajutați de sute de meșteri și muncitori specializați, cunoscuți sub numele de sampietrini):
Donato Bramante (1505–1514): Inspirat de Panteon și de Bazilica lui Maxențiu, Bramante a propus un plan central, simetric, în cruce greacă înscrisă într-un pătrat, dominat de o cupolă emisferică uriașă. Piatra de temelie a fost pusă pe 18 aprilie 1506 în dreptul „Stâlpului Sfintei Veronica” (unul dintre cei patru piloni masivi care susțin cupola, alături de cei dedicați Sfintei Elena, Sfântului Longinus și Sfântului Andrei). La moartea lui Bramante, doar acești patru piloni centrali și arcele dintre ei fuseseră ridicați.
Rafael Sanzio (1514–1520): Numit de Papa Leon al X-lea, Rafael a modificat viziunea lui Bramante, alungind planul către o cruce latină. Schimbarea răspundea atât nevoilor liturgice și capacității de a primi mai mulți pelerini, cât și dorinței Bisericii de a reafirma tradiția bazilicală originară în fața contestărilor aduse de Martin Luther.
Baldassarre Peruzzi (1520–1536): A revenit la ideea planului central propus de Bramante, într-o variantă sobră și elegantă, dar lipsa fondurilor și Jefuirea Romei din 1527 au blocat șantierul.
Antonio da Sangallo cel Tânăr (1520–1546): A încercat o sinteză între planul central și cel longitudinal. A rămas celebru pentru uriașa machetă din lemn a bazilicii (7,36 m lungime, 6,02 m lățime și 4,68 m înălțime), la care s-a lucrat timp de 7 ani și care a costat cât o biserică adevărată.
Michelangelo Buonarroti (1546–1564): La vârsta de 72 de ani, Michelangelo a acceptat conducerea șantierului din partea Papei Paul al III-lea ca pe o misiune divină, refuzând orice plată. El a criticat dur proiectul lui Sangallo (considerându-l prea fragmentat și „gotic”) și a revenit la claritatea și forța planului central al lui Bramante. A îngroșat pilonii centrali pentru a susține grandioasa Cupolă, proiectată cu calotă dublă și ritmată la exterior de coloane pereche. Înainte de a muri în 1564 (când construcția ajunsese la nivelul tamburului), Michelangelo a lăsat o machetă detaliată din lemn de tei la scara 1:15, pentru ca urmașii să îi poată respecta întocmai viziunea.
Giacomo Della Porta (1574–1602): Împreună cu Domenico Fontana, a finalizat cupola în doar 22 de luni, inaugurând-o în 1590, sub Papa Sixt al V-lea. Della Porta a adus o modificare structurală vitală: a înălțat profilul cupolei cu 8 metri (dându-i o formă ușor ogivală, inspirată de cupola lui Brunelleschi din Florența) pentru a reduce împingerile laterale și a-i asigura stabilitatea. Rezultatul este colosal: 42 de metri diametru interior, 133,30 metri înălțime totală până în vârful crucii și o greutate de aproximativ 14.000 de tone.
Carlo Maderno (1602–1626): La cererea Papei Paul al V-lea, Maderno a demolat ultimele vestigii ale bazilicii constantiniene și a prelungit nava principală cu peste 50 de metri, transformând definitiv planul în cruce latină. Între 1607 și 1614, a realizat monumentala fațadă din travertin (lată de 114,69 m și înaltă de 45,55 m). Deși lățimea fațadei a fost criticată deoarece obtura parțial vederea cupolei din imediata apropiere, bazilica a fost declarată încheiată și sfințită pe 18 noiembrie 1626, ajungând la dimensiunile actuale: 218 metri lungime și o suprafață acoperită de 23.000 de metri pătrați.
Pentru a corecta efectul optic creat de fațada lui Maderno și a pune în valoare cupola lui Michelangelo, Papa Alexandru al VII-lea i-a încredințat lui Gian Lorenzo Bernini amenajarea pieței exterioare (1657–1665). Bernini a conceput un spațiu teatral alcătuit dintr-o piață trapezoidală și o vastă piață eliptică, înconjurată de o colonadă cvadruplă formată din 284 de coloane dorice și 88 de piloni, încununată de 140 de statui ale sfinților. Simbolic, cele două brațe curbate ale colonadei reprezintă brațele deschise ale Bisericii care îi îmbrățișează pe credincioși. În centrul pieței tronează obeliscul egiptean mutat aici în 1586, flancat de două fântâni simetrice (una realizată de Maderno, cealaltă de Bernini).
Un episod mai puțin cunoscut este cel al clopotnițelor. Atât Maderno, cât și Bernini au încercat să ridice două turnuri-clopotniță la extremitățile fațadei pentru a încadra vizual cupola. În 1637, Bernini a început construcția turnului sudic, însă greutatea acestuia (aproape 30 de metri înălțime) și solul instabil au provocat fisuri grave în fațadă. Lucrările au fost oprite în 1642, iar în 1646 Papa Inocențiu al X-lea a ordonat demolarea turnului deja ridicat – un eșec rar în cariera marelui artist baroc.
Interiorul Bazilicii Sfântul Petru este un adevărat muzeu al artei universale, unde marmura policromă, mozaicurile și sculpturile creează o atmosferă copleșitoare:
Pietà lui Michelangelo (1499): Sculptată de artist la doar 24 de ani, este singura sa lucrare semnată (pe panglica ce traversează pieptul Fecioarei Maria) și este situată în prima capelă din dreapta.
Baldachinul Sfântului Petru (1624–1633): Realizat de Bernini chiar sub centrul cupolei, deasupra altarului papal și a mormântului Apostolului Petru. Cu o înălțime de 28,5 metri și susținut de patru coloane torsadate din bronz aurit (provenit în parte din porticul Panteonului), baldachinul îmbină sculptura și arhitectura într-o sinteză barocă unică.
Cathedra Petri (Tronul Sfântului Petru): Situată în absidă, o altă creație spectaculoasă a lui Bernini, înconjurată de o glorie de îngeri și raze aurite.
Ultima mare intervenție urbanistică asupra ansamblului a avut loc în secolul al XX-lea. Începând cu anul 1936, arhitecții Marcello Piacentini și Attilio Spaccarelli au demolat întregul cartier medieval dens populat din fața pieței (așa-numita Spina di Borgo) pentru a deschide Via della Conciliazione, un bulevard larg care leagă direct Bazilica Sfântul Petru de Castelul Sant’Angelo și de râul Tibru. Deși proiectul a creat o perspectivă monumentală, mulți istorici de artă au criticat această intervenție, considerând că a distrus „efectul de surpriză” gândit de Bernini: trecerea bruscă de la străduțele înguste și întunecate ale cartierului medieval la imensitatea luminoasă a Pieței Sfântul Petru.
Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
Andrei Alexa
