„Acest post de patruzeci de zile este asemenea postului lui Moise, care a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți și a primit tablele cu poruncile lui Dumnezeu. Să postim și noi patruzeci de zile, iar astfel vom primi și noi Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, și ne vom împărtăși din Preacuratul Său Trup.”

– Simeon al Tesalonicului (+1429)

În tradiția Bisericii Răsăritene, pregătirea pentru sărbătoarea Nașterii Domnului nu este doar o perioadă de așteptare, ci un adevărat itinerar spiritual, în care postul, rugăciunea, pocăința și milostenia îl pregătesc pe om pentru întâlnirea cu Dumnezeu, Care Se face Prunc pentru mântuirea noastră.

În fiecare an, odată cu apropierea sărbătorii Nașterii Domnului, Biserica ne invită să intrăm într-un timp aparte de pregătire și înnoire sufletească. Pentru creștinii de tradiție bizantină, această perioadă poartă numele de Postul Nașterii Domnului și reprezintă unul dintre cele patru mari posturi de peste an, alături de Postul Mare, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domnului.

În spiritualitatea creștină răsăriteană, postul nu este niciodată o simplă practică alimentară și nici o obligație exterioară lipsită de semnificație. El este o lucrare de înnoire a întregii ființe, o cale prin care omul învață să-și redobândească libertatea interioară, să-și disciplineze dorințele și să-și îndrepte întreaga viață spre Dumnezeu. De aceea, perioada de pregătire pentru Nașterea Domnului trebuie înțeleasă ca un timp al trezviei, al așteptării și al deschiderii inimii către taina Întrupării. În tradiția bizantină, Postul Nașterii Domnului durează patruzeci de zile, începând la 15 noiembrie și încheindu-se în ajunul Crăciunului. 

Durata de patruzeci de zile nu este întâmplătoare. În limbajul biblic, numărul patruzeci are o semnificație spirituală deosebită, fiind asociat cu perioade de pregătire, încercare, purificare și întâlnire cu Dumnezeu. Moise a petrecut patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe Muntele Sinai, înainte de a primi tablele Legii. Poporul Israel a străbătut timp de patruzeci de ani pustia, în drumul său spre Țara Făgăduinței. Mântuitorul Însuși a postit patruzeci de zile în pustiu înainte de începerea activității Sale publice.

În lumina acestor experiențe biblice, cele patruzeci de zile ale Postului Nașterii Domnului devin pentru fiecare creștin un timp de pregătire și de apropiere de Dumnezeu. Dacă Moise a primit tablele Legii, iar Hristos a biruit ispitele pustiei, noi suntem chemați să ne pregătim pentru primirea Cuvântului lui Dumnezeu, Care Se face trup și vine să locuiască între oameni.

În tradiția bizantină, postul presupune înfrânarea de la anumite alimente, în special de la carne și produse lactate, potrivit rânduielilor și practicii fiecărei Biserici. Totuși, reducerea postului la dimensiunea alimentară ar însemna să pierdem tocmai sensul său cel mai profund.

Postul adevărat privește omul în întregime: trupul, sufletul, mintea și inima. Nu este suficient să renunțăm la anumite alimente dacă rămânem robiți mâniei, judecării aproapelui, invidiei, egoismului sau indiferenței față de suferința celor din jur. Înfrânarea trupească trebuie să devină începutul unei înfrânări mai profunde, aceea a gândurilor, a cuvintelor și a faptelor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne amintește că adevăratul post nu înseamnă doar să nu mâncăm anumite alimente, ci și să ne abținem de la rău. Postul trebuie să ne facă mai atenți la felul în care vorbim, mai răbdători în relațiile cu ceilalți, mai dispuși să iertăm și mai sensibili la nevoile celor aflați în suferință.

În acest sens, Postul Nașterii Domnului devine un exercițiu de libertate interioară. Învățăm să nu mai fim conduși exclusiv de dorințele și impulsurile noastre, ci să facem loc în viață voinței lui Dumnezeu. Renunțăm la ceea ce ne îndepărtează de El pentru a putea primi ceea ce ne apropie de El.

Postul nu este o pedeapsă și nici o performanță ascetică prin care omul ar încerca să-și câștige singur mântuirea. El este un răspuns de iubire la iubirea lui Dumnezeu, o disponibilitate de a ne lăsa transformați de harul Său. Tocmai de aceea, postul trebuie trăit cu discernământ, smerenie și responsabilitate, în funcție de puterile fiecăruia și cu îndrumarea părintelui spiritual.

Spiritualitatea bizantină are un mod aparte de a ne introduce în misterul Nașterii Domnului. Spre deosebire de tradiția latină, care a dezvoltat numeroase expresii liturgice și devoționale specifice Adventului, precum coroana de Advent și diferitele celebrări pregătitoare, tradiția bizantină pune un accent deosebit pe pregătirea interioară prin post, rugăciune și participarea la viața liturgică a Bisericii.

Această sobrietate nu înseamnă absența bucuriei, ci mai degrabă o invitație la redescoperirea sensului ei profund. În loc să anticipăm exterior sărbătoarea, suntem chemați să ne pregătim lăuntric pentru a o putea trăi cu adevărat.

Cântările liturgice ale acestei perioade ne introduc treptat în taina Betleemului. Una dintre cântările Utreniei exprimă, într-un limbaj poetic și profund teologic, paradoxul Întrupării: ,,O taină străină și preaminunată văd: Peștera este cerul, Fecioara este tronul heruvimilor, Iar ieslea este încăperea în care este așezat Hristos, Dumnezeul Cel necuprins.”

Imaginea este impresionantă: peștera devine cer, ieslea devine tron, iar Fecioara Maria devine locașul Celui pe care nici cerurile nu-L pot cuprinde. Dumnezeul infinit Se lasă cuprins de trupul omenesc și acceptă smerenia unei nașteri în sărăcie.

Această taină ne invită să privim și spre propria noastră inimă. Dacă Betleemul L-a primit pe Hristos într-o iesle săracă, și sufletul nostru poate deveni un loc al întâlnirii cu Dumnezeu, chiar dacă este marcat de slăbiciuni, răni și neîmpliniri. Condiția este să-I facem loc lui Hristos.

În timpul postului, suntem chemați să curățăm ieslea sufletului și să o așternem cu fân proaspăt.  Așa cum pregătim casa pentru un oaspete drag, cu atât mai mult suntem chemați să pregătim locul cel mai profund al ființei noastre pentru primirea lui Dumnezeu.

Această pregătire nu se realizează prin gesturi spectaculoase, ci prin convertirea concretă a vieții: renunțarea la resentimente, împăcarea cu cei cu care suntem în conflict, iertarea celor care ne-au rănit, redescoperirea rugăciunii și cultivarea unei atitudini de recunoștință.

În timpul postului, Biserica ne îndeamnă să redescoperim două dimensiuni esențiale ale vieții creștine: pocăința și iubirea concretă față de aproapele.

Spovada nu este doar o enumerare a greșelilor și nici o simplă împlinire a unei obligații religioase. Ea este întâlnirea omului cu milostivirea lui Dumnezeu. În Taina Pocăinței, creștinul își recunoaște cu sinceritate păcatele, își exprimă regretul pentru îndepărtarea de Dumnezeu și primește iertarea și vindecarea oferite prin harul divin.

Pocăința nu trebuie înțeleasă ca o stare de tristețe fără speranță, ci ca o întoarcere la iubirea Tatălui. Este drumul fiului risipitor care, după ce și-a risipit moștenirea și și-a pierdut demnitatea, descoperă că iubirea tatălui său nu a încetat niciodată să-l aștepte.

De aceea, apropierea Crăciunului reprezintă un prilej potrivit pentru a ne cerceta conștiința și pentru a primi harul iertării. Nu putem celebra în mod autentic venirea Celui care aduce pacea dacă refuzăm să facem pace în propriile noastre relații. Nu putem cânta despre iubirea lui Dumnezeu dacă rămânem închiși în judecată, orgoliu și neiertare.

Alături de Spovadă, milostenia este o altă expresie fundamentală a pregătirii pentru Nașterea Domnului. Dumnezeu Se face sărac pentru noi, intră în lume într-o simplitate dezarmantă și Se identifică, de-a lungul întregii Sale vieți pământești, cu cei mici, marginalizați și suferinzi.

Prin urmare, a ne pregăti pentru întâlnirea cu Pruncul din Betleem înseamnă și a învăța să-L recunoaștem în cei aflați în nevoie. O masă oferită unei familii sărace, o vizită făcută unui bolnav, sprijinul acordat unei persoane singure, un cuvânt de încurajare sau un gest sincer de iertare pot deveni forme concrete ale iubirii creștine.

Postul devine astfel un timp al solidarității. Ceea ce economisim prin înfrânare poate deveni un dar pentru cel lipsit. Ceea ce renunțăm să consumăm pentru noi înșine poate fi transformat în hrană pentru altcineva. În felul acesta, postul nu ne închide în propria noastră asceză, ci ne deschide către aproapele.

În vechime, perioada pregătitoare dinaintea sărbătorii Teofaniei, celebrată în Răsărit la 6 ianuarie, avea și o legătură importantă cu pregătirea catehumenilor pentru primirea Botezului. Aceștia se pregăteau să intre în comunitatea Bisericii, iar celebrarea Botezului în contextul Teofaniei sublinia legătura dintre manifestarea lui Hristos și începutul vieții noi în Dumnezeu.

Teofania, numită și Botezul Domnului sau Arătarea Domnului, comemorează descoperirea Sfintei Treimi la Iordan: Fiul Se botează, Spiritul Sfânt Se coboară în chip de porumbel, iar glasul Tatălui mărturisește dumnezeirea Fiului. În tradiția creștină răsăriteană, această sărbătoare a avut o semnificație deosebită, fiind asociată în primele veacuri și cu manifestarea Domnului în lume.

Pregătirea prin post și pocăință îi ajuta pe catehumeni să înțeleagă că intrarea în Biserică nu este doar aderarea la o comunitate religioasă, ci începutul unei vieți transformate prin harul lui Dumnezeu.

Această dimensiune ne privește și pe noi, cei botezați. Postul Nașterii Domnului ne oferă ocazia de a ne reînnoi conștiința propriei identități creștine. Botezul nu este doar un eveniment din trecut, ci fundamentul unei vieți care trebuie trăită permanent în Hristos. Prin el am fost încorporați în moartea și Învierea Mântuitorului, am devenit fii ai lui Dumnezeu și membri ai Bisericii.

Una dintre convingerile fundamentale ale spiritualității răsăritene este aceea că orice mare sărbătoare trebuie precedată de o perioadă de pregătire ascetică. Postul nu este opusul sărbătorii, ci calea prin care învățăm să-i descoperim adevărata profunzime.

Într-o societate în care atmosfera Crăciunului începe adesea cu mult înainte de 25 decembrie, prin manifestări comerciale, petreceri și consum, există riscul ca sărbătoarea să fie trăită mai degrabă ca un eveniment exterior decât ca o întâlnire spirituală. Colindele, darurile, mesele festive și întâlnirile de familie sunt expresii frumoase ale bucuriei Crăciunului, însă ele își descoperă sensul deplin atunci când izvorăsc din înțelegerea darului fundamental pe care Dumnezeu îl oferă omenirii: pe Fiul Său.

Tradiția bizantină ne învață să păstrăm această tensiune spirituală a așteptării. Mai întâi pregătirea, apoi bucuria; mai întâi postul, apoi ospățul; mai întâi curățirea inimii, apoi întâlnirea cu Cel care vine să locuiască în ea.

Această perspectivă nu înseamnă că bucuria trebuie amânată sau că perioada postului trebuie trăită în tristețe. Dimpotrivă, postul creștin este străbătut de speranță, pentru că știm pe Cine așteptăm. Este bucuria celui care se pregătește să primească un oaspete iubit, a celui care știe că întunericul nu va avea ultimul cuvânt și că Dumnezeu nu a abandonat niciodată lumea.

În tradiția bizantină, bucuria Nașterii Domnului se prelungește în întregul ciclu liturgic al sărbătorilor de iarnă, iar perioada care culminează cu Întâmpinarea Domnului, la 2 februarie, ne ajută să contemplăm în continuare taina lui Hristos venit în lume pentru mântuirea noastră.

Există, așadar, o legătură profundă între post și sărbătoare: postul își găsește împlinirea în bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, iar bucuria sărbătorii capătă profunzime prin pregătirea sufletească.

În cele din urmă, întregul Post al Nașterii Domnului ne conduce spre o singură realitate fundamentală: Dumnezeu nu ne oferă doar un dar, ci Se oferă pe Sine Însuși.

Crăciunul nu este doar celebrarea nașterii unui copil în Betleem, ci proclamarea unei taine care schimbă radical înțelegerea omului despre Dumnezeu și despre propria sa existență. Cel veșnic intră în timp, Cel necuprins Se lasă cuprins, Creatorul devine creatură, iar Dumnezeu Se apropie de om atât de mult, încât asumă întru totul firea noastră omenească, fără păcat.

Prin Întrupare, Dumnezeu nu doar vizitează lumea, ci intră în istoria ei pentru a o vindeca din interior. Hristos vine să restaureze chipul dumnezeiesc din om, afectat de păcat, și să-i redea acestuia posibilitatea comuniunii cu Tatăl.

O cântare bizantină surprinde minunat această taină și ne invită să privim Nașterea Domnului în lumina întregii istorii a mântuirii:

„Betleeme, pregătește-te, căci Edenul s-a deschis tuturor.

Efrata, fii cu luare-aminte, căci Pomul Vieții a înflorit din Fecioară, în peșteră.

Pântecele ei s-a făcut Rai spiritual, în care a fost sădit Rodul dumnezeiesc; iar dacă vom mânca din El, vom trăi și nu vom muri asemenea lui Adam.

Hristos vine să readucă la viață chipul care fusese pierdut de la început.”

Imaginea Pomului Vieții ne trimite la grădina Edenului, acolo unde omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin neascultare. Acum, prin ascultarea și disponibilitatea Fecioarei Maria, în lume vine Hristos, adevăratul Pom al Vieții. Ceea ce fusese pierdut prin păcat începe să fie restaurat prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Astfel, Betleemul devine noul Eden, iar ieslea devine locul în care începe o nouă creație. Hristos vine să redea omului viața, demnitatea și speranța, deschizându-i drumul spre comuniunea veșnică cu Dumnezeu.

Postul Nașterii Domnului este, prin urmare, mult mai mult decât o perioadă de restricții alimentare sau o tradiție păstrată din generație în generație. Este o invitație la întoarcerea către Dumnezeu, la curățirea inimii, la redescoperirea rugăciunii și la transformarea iubirii în fapte concrete.

Suntem chemați să veghem, să ne pregătim și să devenim disponibili pentru venirea Celui care este, în același timp, Dătătorul și Darul, Cel care vine să locuiască în mijlocul nostru și înlăuntrul nostru.Dacă nu există sărbătoare fără post, tot astfel nu există post creștin fără bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Iar dacă ne pregătim să-I facem loc lui Hristos în ieslea sufletului nostru, atunci Crăciunul nu va fi doar o sărbătoare pe care o celebrăm, ci o taină pe care o trăim.

Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea

Andrei Alexa