Personalitate remarcabilă a secolului al XV-lea, Sfântul Ioan de Capistrano a desfășurat o importantă activitate misionară în Europa Centrală, inclusiv în Banat și Transilvania. Misiunea sa constituie o pagină semnificativă a istoriei preocupărilor pentru refacerea comuniunii creștinilor răsăriteni cu Scaunul Apostolic al Romei.
La 23 octombrie, Biserica Catolică îl comemorează pe Sfântul Ioan de Capistrano (1386–1456), mare predicator franciscan, misionar și neobosit slujitor al Bisericii, a cărui viață a fost dedicată vestirii Evangheliei, reînnoirii spirituale și întăririi credinței creștine.
Cunoscut îndeosebi pentru contribuția sa la apărarea Belgradului, alături de Iancu de Hunedoara, în anul 1456, sfântul franciscan a avut și o misiune mai puțin cunoscută, dar deosebit de interesantă pentru istoria religioasă a românilor: promovarea comuniunii bisericești cu Roma în Banat și Transilvania, cu mult înainte de Unirea religioasă de la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Născut în anul 1386, în localitatea Capestrano din Italia, Ioan a urmat inițial o carieră juridică, înainte de a descoperi chemarea la viața consacrată. Intrat în Ordinul Franciscan, a devenit unul dintre cei mai cunoscuți predicatori ai vremii sale. Străbătând numeroase regiuni ale Europei, a îndemnat comunitățile creștine la rugăciune, pocăință, fidelitate față de Evanghelie și reînnoirea vieții spirituale.
Un loc aparte în preocupările sale l-a ocupat dorința de a contribui la unitatea Bisericii, într-o epocă în care apropierea dintre tradițiile creștine ale Răsăritului și Apusului reprezenta una dintre marile aspirații ale creștinătății. Această preocupare trebuie înțeleasă și în lumina Conciliului de la Ferrara-Florența (1438–1439), care proclamase unirea dintre Biserica Romei și reprezentanții Bisericii bizantine, deschizând noi perspective pentru refacerea comuniunii ecleziale.
În jurul anilor 1455–1456, Sfântul Ioan de Capistrano a ajuns în Banat și în sud-vestul Transilvaniei, unde a desfășurat o activitate misionară legată de promovarea credinței catolice și a comuniunii cu Scaunul Apostolic. Prezența sa este documentată în regiunea Hunedoarei și a Hațegului, în contextul mai larg al misiunii sale în Regatul Ungariei. Pentru comunitățile românești de tradiție bizantină din aceste ținuturi, inițiativele de apropiere de Roma se înscriau într-un proces mai amplu de contacte și relații bisericești între Răsărit și Apus.
Istoria Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj amintește, de altfel, activitatea Sfântului Ioan de Capistrano în Banat drept una dintre primele încercări importante de realizare a comuniunii religioase cu Roma în rândul românilor din această regiune. Această mărturie istorică este cu atât mai semnificativă cu cât ne arată că preocuparea pentru unitatea bisericească exista în spațiul românesc cu mult înaintea evenimentelor care aveau să conducă la constituirea Bisericii Române Unite cu Roma.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, prin demersurile mitropoliților Teofil și Atanasie Anghel și prin hotărârile sinoadelor de la Alba Iulia, comuniunea bisericească cu Roma avea să primească o expresie istorică durabilă în Transilvania. Unirea de la 1697–1700 a deschis un nou capitol în viața Bisericii românești, prin afirmarea comuniunii cu Scaunul Apostolic și păstrarea tradiției liturgice și spirituale bizantine.
Privită din această perspectivă, misiunea Sfântului Ioan de Capistrano poate fi considerată unul dintre antecedentele istorice ale preocupărilor pentru unitatea bisericească, manifestate în Transilvania și în regiunile învecinate. Desigur, între activitatea franciscanului din secolul al XV-lea și Unirea de la 1700 există o distanță de peste două secole, precum și contexte istorice și ecleziale diferite. Nu este vorba despre o continuitate instituțională directă, ci despre permanența unui ideal: comuniunea în credință cu Biserica Romei.
În acest sens, misiunea Sfântului Ioan de Capistrano poate fi privită ca o mărturie timpurie a unei aspirații care avea să dobândească, peste veacuri, o expresie proprie în istoria Bisericii Greco-Catolice.
Un alt moment definitoriu al vieții sale a fost participarea la mobilizarea creștinilor pentru apărarea Belgradului, în anul 1456. Alături de marele conducător militar Iancu de Hunedoara, Sfântul Ioan de Capistrano a avut un rol important în însuflețirea apărătorilor cetății, prin predicile și îndemnurile sale la curaj, speranță și încredere în Dumnezeu. Victoria de la Belgrad, din iulie 1456, a rămas unul dintre evenimentele importante ale istoriei europene din secolul al XV-lea. La numai câteva luni după această victorie, în 23 octombrie 1456, Sfântul Ioan de Capistrano a trecut la Domnul, la Ilok, în urma unei vieți dedicate slujirii Bisericii.
La 570 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, personalitatea Sfântului Ioan de Capistrano continuă să inspire prin zelul misionar, puterea credinței și dorința sa de a sluji unității creștine. Pentru credincioșii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, evocarea misiunii sale în Banat și Transilvania oferă prilejul redescoperirii unor pagini mai puțin cunoscute ale istoriei religioase a acestor ținuturi. Istoria comuniunii cu Roma nu începe și nu se epuizează într-un singur moment. Ea poate fi privită și în perspectiva unor aspirații, inițiative și întâlniri bisericești care au traversat veacurile.
Sfântul Ioan de Capistrano ne amintește că unitatea creștinilor este o chemare permanentă, care își află izvorul în rugăciunea Mântuitorului: „Ca toți să fie una” (Ioan 17,21). Această chemare rămâne vie și astăzi, invitându-ne să cultivăm credința, iubirea frățească și comuniunea în Cristos.
Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
