„Europa și creștinismul” a fost titlul intervenției cardinalului italian Angelo Bagnasco, arhiepiscop emerit de Genova, la conferința „Sinuciderea Occidentului”, care a avut loc pe 31 ianuarie 2024, la Senatul Republicii Italiene. Mulțumind pentru invitația de a lua parte la acest eveniment semnificativ care s-a concentrat asupra continentul nostru iubit, a realității și destinul său, fostul președinte al Consiliului Conferințelor Episcopale Europene (CCEE) a readus în atenție importante chestiuni legate de rădăcinile creștine ale Europei, reflectând asupra cauzei problemelor cu care Occidentul se confruntă pe bătrânul continent. Și nu doar Occidentul.
1. Un simbol
Aș vrea să pornesc de la un eveniment care, în urmă cu câțiva ani, a uimit nu doar Franța și Europa, ci și lumea: incendiul Catedralei din Paris. Semnele fac parte din umanitatea noastră, dar uneori sunt privite cu indiferență, dacă nu chiar cu supărare. Totuși, atunci când sunt încălcate brusc, atunci conștiința este zguduită, se simte că ceva profund a fost rănit, că un nerv a fost demascat din moment ce simbolurile religioase – chiar dacă nu sunt luate în considerare în practică – sunt acolo pentru a ne aminti cine suntem și unde mergem.
În fața catedralei în flăcări, lumea s-a oprit neîncrezătoare, lovită la inimă. Evul Mediu o gândise – Catedrala Notre-Dame –, în toată frumusețea ei îndrăzneață, înrădăcinată în pământ și zburând spre cer, mărturie și reamintire a adevărului spiritului, sinteza Europei care, atinsă de focul pământesc, este săracă în focul evanghelic.
Poate că în inimile multora a apărut o întrebare: creștinismul, care a conceput atâta frumusețe, poate fi dușmanul omului? Poate să nu fie aluatul civilizației, al demnității, al păcii? În întuneric și prin fumul catedralei, am văzut crucea luminată de flăcări stând intactă: cum să nu fim copleșiți de o asemenea putere simbolică, aproape un mesaj pentru lume? Celor care întrebau în acele vremuri: „Ce a ars în foc dincolo de catedrală?”, a trebuit să le răspund: „Poate că a ars un pic de indiferență”, nepăsare față de ceea ce suntem, față de ceea ce este Europa de la origini.
Sensul cel mai adevărat al celor întâmplate îl dezvăluie numeroșii oameni care, în fața catedralei în flăcări, au îngenuncheat să se roage și să cânte Regina Coeli: cuvinte care au trecut prin istorie ca un „distilant” a credinței, evocare a unei conviețuiri mai smerite și mai frățești. Îmi vin în minte cuvintele pline de spirit ale lui Chesterton: „Creștinismul a fost declarat mort de nenumărate ori. Dar până la urmă a înviat mereu, pentru că se întemeiază pe credința într-un Dumnezeu care cunoaște bine calea de ieșire din mormânt”!
2. Biserica crede în Europa
Episcopii europeni sunt convinși de acest lucru, iar recenții Papi au încurajat în mod repetat acest ideal. Sfântul Părinte Papa Francisc a intervenit adesea pentru a susține acest drum: Europa „are o forță, o cultură, o istorie care nu poate fi irosită” și care, în mare parte, este încă de scris (Conferință de presă despre zborul din Mexic, 17.2.2016). Suveranul Pontif a nădăjduit la „un imbold nou și curajos pentru acest continent iubit” (Papa Francisc, Acordarea Premiului Carol cel Mare, 16.5.2016), conștient că Europa „a încetat să mai creadă în ea însăși”, cum scria Patocka (Turnov, Boemia de Est 1907-1997), unul dintre marii gânditori ai secolului trecut din Cehia (Patocka, Platon and Europe, Life and Thought, 1997, pag. 181). Da, Europa trebuie să se iubească mai mult pe sine.
O repetăm astăzi aici, făcând proprii cuvintele Sfântului Paul al VI-lea la încheierea Sinodului: „Religia Dumnezeului care s-a făcut Om s-a întâlnit cu religia (căci asta este) omului care se face Dumnezeu. Ce s-a întâmplat? O ciocnire, o luptă, o anatemă? Ar fi putut fi, dar nu s-a întâmplat. Povestea antică a samariteanului a fost paradigma spiritualității Conciliului. O simpatie imensă l-a cuprins de peste tot. Descoperirea nevoilor umane (…) a absorbit atenția Sinodului nostru. Dați-i măcar credit pentru aceasta. Voi, umaniștii moderni, renunțați la transcendența lucrurilor supreme, recunoașteți noul nostru umanism: și noi, mai mult decât oricine, suntem iubitori de oameni” (Discurs de încheiere al Conciliului Vatican II, 7.12.1965).
Din acest motiv, în fața unui Occident care merge împotriva lui însuși și a unei modernități care trebuie să se umanizeze, Biserica ne invită să ne deschidem spre transcendență, să nu ne fie frică de Cristos. În numele acestei simpatii, dorim Europei un timp sănătos de „criză”: criza, de fapt, trebuie să fie o trecere benefică, ca timp de reflecție asupra ei însăși, asupra parcursului său, asupra temeliei și a destinului său.
Revenind la acea noapte de foc, o percepție care atunci părea languroasă a devenit mai vie: aceea de a fi european, întrucât ceea ce i se întâmplase catedralei din Paris privea pe toată lumea, dincolo de neînțelegeri și conflicte, interese și suspiciuni partizane, reciproce, dincolo de anumite aroganțe și birocrații complicate.
Continentul european, de la Atlantic până la Urali – așa cum spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea – are ceea ce este necesar pentru a se constitui ca un subiect multiplu și unit, puternic și respectuos cu diferitele popoare: apartenența la propriul pământ, având o istorie aparte. Adesea în conflict cu statele vecine, nu ascunde neapărat conștientizarea de a avea rădăcini comune. Diferite curente spirituale, religioase și culturale au găsit sinteza în marea albie a Evangheliei lui Cristos.
Dacă nu se vrea a fi abordată problema „rădăcinilor creștine” la nivel teoretic, adică a ideilor, ar trebui să se abordeze cel puțin la nivel istoric, adică a faptelor. Apare figura incontestabilă a Sfântului Benedict de Nursia care, în lumina Evangheliei, a scris Regula monahală în jurul principiului „ora et labora” care, în dezorientarea radicală a vremii, reafirmă primatul lui Dumnezeu și recuperează omul. El întemeiază astfel o comunitate frăţească care este astfel numai dacă membrii săi se ajută între ei să-l „caute pe Dumnezeu” [lat. quaerere Deum], şi să nu uite scopul vieţii pământeşti cu salutul „memento mori”, nu ca un semn întunecat, ci o înălţare a privirii. În același timp, comunitatea era o societate ordonată pentru că fiecare călugăr avea o sarcină și o societate democratică pentru că starețul trebuia ales.
Lumina lui Cristos, cu consecințele ei antropologice și sociale, s-a răspândit astfel pe tot continentul prin mănăstirile benedictine și prin diferitele ramuri pe care le-a generat de-a lungul secolelor. Nu a fost o cucerire, ci un act de dragoste pentru lume. Din păcate, această conștiință națională și continentală încă se luptă pentru a se consolida, uneori pare să se retragă, dar este drumul necesar.
3. Un drum necesar
Este clar că Europa trece printr-un moment dificil: circumstanțele politice și culturale, precum și fenomenele noi, par să dea naștere unor sentimente diferite și conflictuale, sensibilități care îngreunează dialogul și înțelegerea. Poate că amintirile neîmpăcate, temerile noi – uneori exasperate cu artă – practici percepute ca nedrepte, creează un sentiment de distanță și neîncredere, un climat de dezamăgire și dezorientare.
„Care va fi viitorul?” pare să fie întrebarea recurentă într-o lume din ce în ce mai condusă de profit, piață și finanțe. Confruntați cu vechii și noii giganți ai Pământului, nu ne putem gândi la noi înșine ca un David mic și singuratic. Evident, nimeni nu vrea să fie colonia nimănui și nimeni nu ar trebui să-și dorească să colonizeze pe nimeni.
Europa împreună – este un subiect care trebuie privit cu respect nu doar pentru capacitățile și resursele sale, ci și pentru istorie și cultură, pentru experiența umanității. Din această perspectivă, întregul Occident – într-adevăr întreaga lume – ar trebui să favorizeze calea unei Europe unite, atât într-un cadru de echilibre geopolitice, cât și pentru binele umanității. Dar chiar este așa? Nimeni nu ar trebui să creadă că ar fi benefică o Europă în stare de supunere: mai degrabă ar fi o sărăcire pentru toată lumea. Da, Europa trebuie să se iubească mai mult pe sine și, pentru a face acest lucru, cetățenii săi trebuie să se simtă iubiți de ea.
4. Recuperarea raționalității
La fel ca tot Occidentul, și Europa trebuie să creadă în rațiune. Pare un paradox, dar premisele subiectiviste ale modernității au îndepărtat-o de pântecele culturii clasice. Nu este vorba de a reveni, ci de a nu pierde câștigurile obținute, știind că, deși schimbarea este poate inevitabilă, tot ce este mai bun nu este garantat.
După cum a amintit adesea Papa Benedict al XVI-lea, rațiunea este recunoscută pentru funcția sa pozitivistă și empirică care măsoară lumea fizică și reduce realitatea la materie, dar i se refuză capacitatea de reflectare asupra lumii în spirit, asupra sensului și semnificațiilor ultime ale vieții și morții, a valorilor morale. La acest nivel, doar individul cu criteriile sale și legile Statului contează pentru a face posibilă conviețuirea.
Iată de ce astăzi se pare că omul nu trebuie să gândească ci doar să asculte, să nu explice ci doar să înțeleagă, să nu arate calea, ci doar să împărtășească. Confuzia este de așa natură încât gândirea pare un act de intoleranță față de nehotărâți! Este posibilă o asemenea nebunie?
Timpul de care dispunem nu ne permite să intrăm în tema cunoașterii, dar este urgent și pentru noi să redescoperim rațiunea în întregime, nu doar în domeniul științei și tehnologiei – fără a ne sinucide de foame – ci și în metafizică, care merge dincolo de lucruri ca să descopere obiectivitatea adevărului, a binelui și a răului, a adevărului sau injustiției. Trebuie să redescoperim că omul nu este măsura a ceea ce există, ci se măsoară prin aceasta, că nu o propune, ci trebuie să o recunoască. În esență, trebuie să ne întoarcem la realismul cunoașterii, adică la bunul simț, pentru a scăpa din închisoarea subiectivismului care înșală și izolează, creând nu comunități de viață și destin, ci mulțimi de singurătăți.
5. Europa spiritului
Europa, cine ești? Întrebarea poate suna departe de urgențele actuale și nevoile Națiunilor. Dar, suntem cu adevărat siguri de abstractitatea ei? A gândi că bunăstarea economică este cheia creării coeziunii sociale și a participării la viața comună nu explică realitatea. Cum altfel am putea explica rezistența pe care indivizii și popoarele au manifestat-o în condiții materiale foarte grave, unde bunurile primare lipseau alături de libertățile fundamentale? Dacă acest lucru s-a întâmplat – și continuă să se întâmple în multe părți ale lumii – înseamnă că, dincolo de bunăstarea materială, există o energie imaterială care este forța spiritului cu imperativele sale. Această forță este cea care generează apartenență, angajament, sacrificiu.
Europa, înainte de a fi un complex geografic, un grup de popoare sau o organizație comercială și monetară, este un suflet, o moștenire de cultură, idealuri, valori și religie. Este o viziune, adică un mod de a concepe omul, viața, conviețuirea. Acest suflet nu este inert, în afara timpului, a prins contur concret inspirând istoria, teritoriul, mediul, pe scurt, o „casă”. Iată Națiunea a cărei paradigmă este familia: nimic de-a face cu patologia naționalismului sau a populismului, care duce la negarea drepturilor altor națiuni sau la a crede în propria prezumă superioritate și puritate.
Într-un parcurs comun, sunt lucruri care trebuie standardizate, iar altele pe care este o aroganță prostească să le faci: sunt cele care privesc ideea antropologică, deci etică și socială. Simțul patriei, de exemplu, nu contrazice simțul Europei, dacă ceva îl întărește, întrucât o îmbogățește cu pasiune, idealuri, tradiție și sacrificiu. Atunci când populațiile au percepția că nu sunt respectate în particularitățile lor spirituale sau sunt colonizate cultural – așa cum ne amintește Sfântul Părinte Francisc – se simt umilite și apare un sentiment de represiune, teamă și suspiciune, care nu avantajează pe nimeni.
6. „Îngrijirea sufletului”
Omul modern cucerește universul, dar își pierde sufletul; de aceea Europa este bolnavă. Povestea ei a fost ca o muncă îndelungată care a pregătit nașterea unui spirit, un sentiment comun, dar nu uniform. Astăzi, însă, se pare că au rămas doar unele forme exterioare ale acestei istorii: nicio ideologie, însă, nu poate înlocui idealurile.
Platon, în lucrarea sa Republica, afirmă că Atena a fost construită pe „îngrijirea sufletului”, iar când aceasta a slăbit, Polisul a dispărut. Potrivit lui Jan Patocka, după Polisul grec și Imperiul Roman, aceeași forță a generat Europa: „Europa s-a născut din acest motiv, adică din grija pentru suflet, și a murit datorită faptului că s-a lăsat învelită din nou în uitare” (Patocka, op. cit.pg 99).
Dar ce se înțelege prin „îngrijirea sufletului”? Este dorința și căutarea adevărului. Care adevăruri? Marile adevăruri, care stau dincolo de lucrurile cotidiene și care privesc existența umană, care dau sens vieții personale și colective; care depășesc fragmentarea, care duc spre o unitate care nu omogenizează, ci armonizează: „Sufletul uman este cel care posedă cunoștințe despre totalitatea lumii și a vieții, este capabil să privească această totalitate; este ceea ce trăiește plecând de la această viziune, ceea ce, având în sine cunoștințele despre întreg, se află în raport cu acest întreg (…)Grija sufletului, care stă la baza moștenirii europene, este în stare să ne înspire și astăzi, având în vedere că trebuie să găsim un punct fix în mijlocul inutilității generale și a resemnării declinului” (id. pag. 42-43).
Omul modern trebuie să aibă curajul să se privească așa cum este, chiar și în finitul lui fără iluzii sau distrageri în masă: „problema eternității” (id. pag. 155), aparține „îngrijirii sufletului”. Nu este specifică anumitor culturi sau epoci trecute, ci este constitutivă pentru ființa umană. Este un dor de fericire. Cum să nu ne amintim de Aristotel, pentru care „a fi fericit” înseamnă „a face binele”? (Cf. Aristotel, Etica Nicomahică, 14, 1095, 16-19). Și cum să nu-l menționăm pe Pirandello? „Nu putem înțelege viața dacă nu ne explicăm cumva moartea!” (Luigi Pirandello, Il fu Mattia Pascal).
7. Europa și creștinismul
„Dacă Europa s-ar desprinde total de Cristos, atunci ar înceta să mai fie” (Novalis, Creștinismul, adică Europa). De ce face Novalis o afirmație atât de clară?
1) În primul rând, pentru că creștinismul nu este o ideologie sau o gnoză rezervată aleșilor, ci este de fapt întâlnirea cu persoana vie a lui Cristos, Cuvântul Întrupat. În El demnitatea omului se întemeiază la un nivel niciodată atins în istorie: chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Această demnitate corespunde acțiunii morale coerente: din acest motiv creștinismul nu este religia „nu-ului”, ci a marelui „DA” spus vietii, a cărei origini și plinătate este Dumnezeu. Este interesant de observat cum cartele internaționale vorbesc despre demnitatea umană, dar nu intră în temelia ei: o iau de bună, dar astfel o fac fragilă.
2) În plus, credința și rațiunea nu sunt antagonice, dar se caută una pe alta atât de mult încât o rațiune slabă nu face o credință puternică, și invers. Ele veghează și se ajută una pe alta: rațiunea trebuie salvată de raționalism, iar credința trebuie păzită de fideism.
Din această perspectivă, creștinismul îl ajută pe omul modern să se redescopere pe sine, îl sprijină în conștiința de sine, salvându-l de prevalența percepției de sine care îl expune oricărei derive, amăgindu-l să fie liber.
3) Creștinismul se prezintă ca o credință universală care, adresându-se în mod individual oamenilor, depășește anumite constrângeri fără a le nega și generează o comunitate universală. În timp ce imperiul a întruchipat ideea unei autorități politice universale, creștinismul face diferența între civilizație și politică și, prin urmare, între universalitatea spirituală și particularitatea politică.
4) În fine, deoarece credinţa creştină afirmă superioritatea omului asupra naturii: nu există nimic în univers, după Dumnezeu, mai mare decât omul, aminteşte Sfântul Toma d’Aquino. Viața omului, de fapt, nu este viața cosmosului: din acest motiv el poate înțelege misterul naturii fără teamă, dar și fără prezumție.
Creștinii, așadar, trebuie să ajute la înțelegerea adevărului asupra omului cu inteligența credinței și să-l anunțe în societate folosind cuvintele rațiunii, adică printr-un „limbaj instituțional”, așa cum afirmă Habermas. Și apoi, au un cuvânt de spus despre relația dintre monoteisme și democrație, secularism și laicitate, pe rădăcina dreptului, care se referă la rândul său la natură, cultură și justiție.
8. Profeție creștină
Acest lucru este posibil dacă creștinismul este profetic. În Vechiul Testament, profeții nu erau „profeți ai nenorocirii”, ci ai iubirii, întrucât chemau oamenii la adevăr. Nu se temeau de „nou”, ci indicau calea vieții, demascau eroarea și răul care aduce moartea. Nu erau terorişti, duşmani ai poporului, ostili libertăţii, ci stăpâni ai conştiinţei; nu erau revoluționari sociali, tradiționaliști nostalgici și rigizi, controlori sumbri ai credinței, ci mesageri curajoși ai viitorului. Profeții s-au uitat la alegerile oamenilor și au indicat consecințele lor: dacă primii ar fi greșit pentru că erau departe de Dumnezeu, adică de adevăr, roadele ar fi fost dezastruoase. Alteori, procesul a fost invers; plecând de la consecințe, au judecat cauzele, așa cum ar fi spus într-o zi Isus: „pomul se cunoaște după roadele lui”. Nu au căutat consensul celor puternici ai momentului, nici aplauzele mulțimilor, au fost credincioși lui Dumnezeu și de aceea puteau sluji poporul. Dar ei au fost greșit înțeleși, batjocoriți și persecutați, acuzați că au semănat frică și dezbinare, că au negat schimbările și că au oprit istoria din evoluție. Ioan Botezătorul ar fi putut să tacă înaintea lui Irod, dar nu a făcut-o pentru că iubea adevărul și în adevăr el a iubit lumea.
Profeția face parte din misiunea Bisericii în orice moment: trebuie să vestească noutatea absolută a lui Cristos și să invite la convertirea inimii și a vieții. Credința este un dar de la Dumnezeu, viață cu Cristos și judecată asupra istoriei. Într-un timp în care este interzis să „judeci” – în timp ce în schimb se judecă adesea cu superficialitate și ferocitate – este necesar să reafirmăm acest lucru: dacă credința nu devine o judecată asupra omului, a societății și a istoriei, se neagă pe sine, devine un îndemn moralizator, sentiment evanescent, umanitarism sincretist și monden. De aceea, Biserica nu poate să tacă: trebuie să fie sare și aluat, lumină și loc vizibil. Nu vrea să se impună nimănui, îi primește pe toți, dar nu totul.
Uneori auzim cum Credința este acum străină și că trebuie să se actualizeze cu noi paradigme de gândire și de viață dacă nu vrea să fie îngrădită. Dar Biserica nu este preocupată de a fi modernă, ci actuală, adică să corespundă nostalgiei secrete a inimii omului, neliniștii ei subtile și dramatice. Din acest motiv, Biserica nu va fi niciodată rămasă în urma vremurilor, ci mereu înaintea lor pentru că, datorită Domnului său, ea cunoaște inima omului din toate timpurile.
Astăzi, în numele libertății de alegere și a menținerii unor relații bune – lucruri incontestabile – se teoretizează ideea că activitatea misionară trebuie redusă la un tăcut „exemplu bun”, fără a motiva alegerile de credință. Se spune că confruntarea dintre alegerile opuse ar fi lipsită de respect și dezbinare, deci inutilă și dăunătoare.
Dar Isus a vestit adevărul și binele și a demascat minciunile și răul: de aceea a acceptat respingerea mulțimilor, singurătatea și moartea. Poate a greșit metoda? Poate nu a înțeles că, așa cum se spune astăzi, era o chestiune de „limbaj”, de „comunicare”, și că înainte de a vorbi ar fi trebuit să asculte mulțimile cu cererile lor, și astfel să-și adapteze gesturile și cuvintele? A spus tuturor și pretutindeni, un cuvânt absolut unic și nou: pe Sine însuși! În acel cuvânt de neconceput, toată rațiunea umană a fost ridicată, a găsit lumină și orizont, sens și valoare.
Ucenicul nu este mai mult decât Stăpânul, iar creștinii nu pot fi nici mai mult nici diferiți de El. Numai așa poate fi semnificativă Biserica, nu pentru că repetă cuvintele lumii, ci pentru că că îl spune pe Cristos. Aceasta este relevanța pe care trebuie să o aibă: nu relevanța lumească a puterii, ci relevanța evanghelică a anunțului este cea care reînnoiește viața.
9. Voci din lume
Prima este a lui Vaclav Havel care era convins că „cultura occidentală (era) amenințată mult mai mult de sine însăși decât de rachete!” (Il potere dei senza potere, La Casa di Matriona, 2013, pag. 157), dar imediat a adăugat că atunci când omul „are inima la locul potrivit, simte existența a ceva ce este deasupra lui și nu se teme: poate influența istoria poporului său” (id pagina 163).
Al doilea citat este din Norberto Bobbio: „Sarcina filosofiei de astăzi este de a menține vie marile întrebări, astfel încât să-i împiedice pe indiferenți să devină prada fanatismului câtorva (…) Tocmai pentru că marile răspunsuri nu se află la îndemâna minții noastre, omul rămâne o ființă religioasă în ciuda tuturor proceselor de demitizare și secularizare, a tuturor afirmațiilor morții lui Dumnezeu care caracterizează epoca modernă și cu atât mai mult pe cea contemporană (…). Necesitatea unui răspuns la aceste întrebări este acolo, aceste întrebări există, ceea ce explică puterea religiei. Nu este suficient să spui: religia există, dar nu ar trebui să existe. Există: de ce există? Pentru că știința dă răspunsuri parțiale și filosofia nu pune decât întrebări, fără a da răspunsuri” (N. Bobbio, Che cosa fanno oggi i filosofi?, Bompiani 1982, pag. 168, 169, 175).
În cele din urmă, Karl Lovith a afirmat cu luciditate că „lumea istorică în care s-a putut forma ‘prejudecata’ conform căreia oricine are un chip uman posedă ca atare ‘demnitatea’ și ‘destinul’ de a fi om, nu este la origine lumea (…) Renașterii, ci lumea creștinismului, în care omul a redescoperit prin Omul-Dumnezeu, Cristos, poziția sa în fața lui însuși și a aproapelui său (…) Odată cu slăbirea creștinismului, a devenit și umanitatea problematică” ( Karl Lovith, Da Hegel a Nietzsche, Biblioteca Einaudi 1994, pag. 482).
Mulțumesc!
****
Traducere: M. Caba-Madarasi
