Există sfinți care au rămas în memoria Bisericii datorită unor fapte spectaculoase, unor experiențe mistice ieșite din comun sau unor opere de o amploare impresionantă. Sfânta Tereza de Lisieux nu face parte din această categorie. Viața ei a fost scurtă, discretă și, la o primă privire, fără evenimente care să impresioneze lumea. Nu a fost o mare predicatoare, nu a întemeiat comunități și nu a lăsat în urmă tratate teologice. A intrat în Carmel la 15 ani și a murit la doar 24. Și totuși, tocmai această existență aparent simplă a ajuns una dintre cele mai puternice mărturii despre sfințenia creștină din epoca modernă. Tereza a descoperit că Dumnezeu poate fi întâlnit nu doar în momentele extraordinare, ci și în cotidian: în ascultare, în răbdare, în cele mai mici gesturi, în suferință, în relațiile cu ceilalți și, mai ales, în încrederea totală în iubirea și mila lui Dumnezeu. Aceasta este „mica ei cale”.

Când vorbim despre mistică, ne gândim adesea la fenomene extraordinare: extaze, levitații, stigmate, viziuni. În cazul Terezei, acestea nu se află în centrul experienței sale spirituale. Mistica ei se găsește într-un loc mai profund și mai accesibil: în viața obișnuită. Tereza a înțeles că lucrurile mici pot deveni locul unei întâlniri reale cu Dumnezeu. Nu este nevoie de fapte ieșite din comun pentru a trăi sfințenia. Ceea ce contează este modul în care primim fiecare zi și fiecare împrejurare ca pe un dar și ca pe o ocazie de a iubi. Această perspectivă a făcut ca scrierile sale să se răspândească cu o rapiditate uimitoare. Istoria unui suflet, alcătuită pe baza manuscriselor sale autobiografice, a depășit cu mult cercul restrâns al Carmelului căruia îi fusese destinată inițial. În 1997, papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Doctor al Bisericii, recunoscând astfel valoarea universală a mesajului ei.

Un episod din copilăria Terezei a devenit, retrospectiv, o imagine a întregii sale vieți. Sora ei i-a oferit posibilitatea de a alege un obiect dintr-un coș. Răspunsul a fost simplu și total: „Eu aleg totul!”. Mai târziu, Tereza a perceput în acest gest dorința de a nu-I dărui lui Dumnezeu doar o parte din viața sa. Nu-și dorea o sfințenie limitată sau comodă. „Nu vreau să fiu o sfântă pe jumătate”, mărturisește ea. În tinerețe, această dorință căpăta o formă aproape eroică. Captivată de Ioana d’Arc, Tereza visa la fapte mărețe săvârșite pentru Dumnezeu. Cu timpul, însă, a înțeles că sfințenia nu stă neapărat în împlinirea unor gesturi extraordinare, ci în iubirea cu care sunt trăite lucrurile cele mai mărunte.

O altă descoperire esențială a apărut atunci când Tereza a căutat să-și înțeleagă vocația. Își dorea să fie apostol, preot, martir, misionar, învățător. Totodată, știa că viața de carmelită nu îi îngăduia să împlinească în mod concret toate aceste chemări. Răspunsul l-a aflat în iubire. Pentru ea, iubirea nu este doar una dintre vocațiile Bisericii, ci aceea care dă viață tuturor vocațiilor. Apostolatul, rugăciunea, preoția, misiunea, suferința și viața consacrată își capătă sensul din iubire. De aceea, viața ascunsă a unei călugărițe din Carmel putea căpăta o dimensiune misionară universală. Nu era nevoită să plece în țări îndepărtate. Putea lua parte la misiunea Bisericii iubindu-L pe Dumnezeu chiar acolo unde fusese chemată.

În spatele imaginii delicate a „micii Tereza” se află o copilărie traversată de suferință. Dintre cei nouă copii ai soților Louis și Zélie Martin, doar cinci au supraviețuit. Mama a murit de cancer când Tereza avea doar patru ani. Paolina, sora mai mare, a devenit o figură maternă. Când și ea a intrat în Carmel, Tereza a trăit o nouă ruptură afectivă. Aceste pierderi au modelat sensibilitatea ei extremă. Ea însăși descrie perioada copilăriei ca pe una în care plângea foarte ușor și suferea intens din pricina unor lucruri care altora li se păreau neînsemnate.

În centrul spiritualității Terezei se află ceea ce ea numește „mica cale”. Aceasta nu este o invitație la mediocritate și nici o justificare pentru a face cât mai puțin. Este, dimpotrivă, renunțarea la iluzia că omul se poate mântui prin propriile puteri. Tereza înțelege că înaintea lui Dumnezeu nu trebuie să venim pentru a-I demonstra cât de multe am realizat. Venim cu încredere, asemenea unui copil care primește. Una dintre expresiile care rezumă această atitudine este: „Nu am fapte”. Nu înseamnă că faptele bune nu au valoare, înseamnă că refuză să transforme relația cu Dumnezeu într-un bilanț de merite personale. În rugăciunea sa de consacrare iubirii milostive, Tereza cere să apară la sfârșitul vieții „cu mâinile goale”, încrezându-se nu în propriile realizări, ci în dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. Sfințenia nu începe cu încrederea în noi înșine, ci cu abandonarea încrezătoare în El.

Spiritualitatea Terezei trebuie înțeleasă și în contrast cu imaginea unui Dumnezeu perceput în primul rând ca judecător sever. Ea a ales să se ofere nu „Dreptății” divine, ci „Iubirii Milostive”. Nu voia să trăiască într-o relație dominată de frica pedepsei și de calculul meritelor. Voia să răspundă iubirii lui Dumnezeu prin iubire. În acest sens, „mica cale” este profund evanghelică: omul nu își pune speranța în propria perfecțiune, ci în mila lui Dumnezeu. Tereza nu neagă realitatea păcatului sau a responsabilității, spune doar că ultimul cuvânt despre om nu îl are frica, ci iubirea lui Dumnezeu.

Ultimele luni din viață nu au fost dominate de o seninătate continuă. Începând din 1896, a intrat într-o adevărată noapte spirituală. Gândul la cer, care fusese una dintre marile ei bucurii, nu îi mai oferea aceeași lumină. Rugăciunea părea să se lovească de un zid. Dumnezeu părea ascuns. Tereza a ajuns să se simtă „la masa păcătoșilor” și a cunoscut, din interior, experiența celui care nu mai simte prezența lui Dumnezeu. A fost confruntată chiar cu gânduri care puneau sub semnul întrebării existența Lui și posibilitatea vieții veșnice. Și totuși, a continuat să creadă. Aceasta este diferența dintre o credință bazată exclusiv pe sentiment și credința care rămâne fidelă chiar atunci când sentimentul dispare. Tereza nu a ieșit din noaptea spiritului printr-o experiență spectaculoasă, a trecut prin ea rămânând fidelă.

Tereza de Lisieux a murit la 30 septembrie 1897, după o boală lungă și suferințe fizice severe. Avea doar 24 de ani. Nu a trăit suficient pentru a vedea amploarea influenței pe care avea să o exercite. Nu a putut ști că scrierile sale vor ajunge în mâinile a milioane de oameni și că Biserica îi va recunoaște învățătura ca având o importanță deosebită pentru întreaga comunitate creștină. Viața ei arată că sfințenia nu este rezervată celor care au parte de experiențe extraordinare, de misiuni impresionante sau de o personalitate excepțională. Ea poate crește într-o mănăstire, într-o familie, într-un loc de muncă, într-o boală, într-o suferință pe care nimeni nu o vede. Poate crește în răbdarea cu care îl ascultăm pe celălalt, într-un act de iertare, într-o rugăciune spusă atunci când nu simțim nimic, în acceptarea unei zile dificile, într-un gest pe care nimeni nu îl va aplauda.

Poate tocmai de aceea mesajul Terezei rămâne atât de actual. Trăim într-o epocă în care valoarea este adesea măsurată prin vizibilitate, rezultate, performanță și recunoaștere. Tereza propune o logică diferită. Nu trebuie să fii extraordinar pentru a fi iubit de Dumnezeu. Nu trebuie să demonstrezi permanent cât valorezi. Nu trebuie să transformi viața spirituală într-o competiție. Poți veni înaintea lui Dumnezeu cu slăbiciunile tale, cu limitele tale și chiar cu mâinile goale.

„Mica cale” nu este calea celui care renunță la sfințenie. Este calea celui care înțelege că sfințenia este, în primul rând, un dar primit. Tereza a început prin a spune: „Eu aleg totul!”. La sfârșitul drumului, a descoperit că adevărata plenitudine nu vine din acumularea propriilor realizări, ci din abandonarea în mâinile lui Dumnezeu. În inima Bisericii, ea voia să fie iubirea. Iar aceasta poate fi și întrebarea pe care viața ei o lasă fiecărui creștin: dacă nu pot face lucruri mari, pot măcar să iubesc cu fidelitate lucrurile mici pe care Dumnezeu mi le-a pus astăzi înainte? Poate că tocmai aici începe „mica cale”.

Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea

Andrei Alexa