„Contradicțiile, bolile, uscăciunea spirituală și toate chinurile interioare și exterioare sunt dalta cu care Dumnezeu sculptează statuile Sale pentru paradis.” – Padre Pio
Joi dimineața…
Am ajuns la biserica din curtea spitalului, pe la ora 9. Am intrat în biserică, să-l salut pe Domnul Isus, și mă pregăteam să celebrez Sfânta Jertfă Liturgică, pentru a lua din Darurile Lui, mântuitoare, să duc copiilor săi – bolnavii noștri. Când îmi pregăteam Sfintele Daruri, primesc un mesaj de la un bolnav de pe secția de psihiatrie, care a fost adus în spital de 4 zile, și nu era încă complet stabilizat. Din ceea ce scria se simțea că este agitat. Am spus atunci, o scurtă rugăciune și am plecat pe secție, să stau de vorbă cu Paul. Cu un pic de rugăciune și o ascultare, ca și înainte de un test neanunțat la fizică, am reușit să ajungem la un numitor comun, să ne liniștim. Am dat binecuvântarea mesei și în timp ce el servea micul dejun, i-am povestit ceva despre renunțarea creștină, idee împrumutată din cartea „Învingând depresia” a lui Valerio Albiseti. Am plecat liniștit de pe secție, cu convingerea că azi nu va face nici o problemă colegilor mei, Paul. Convingerea mea era dată, mai mult, de faptul că știam, că pe Sfântul Disc, de pe masa Jerfei Liturgice, voi pune și o părticică pentru Paul.
În curtea spitalului, mi-am adus aminte de Darius, un bolnav cu un AVC masiv, care era ieri destul de agitat. Am hotărât să trec și pe la el. Din păcate ceea ce am intuit se adeverea. Era agitat și supărat pe toți, cei ce erau pe lângă el, iar în momentul acela, mai ales pe soția sa, pe care o șantaja că nu mănâncă, dacă nu îl externează și duce acasă. Doamna cu lacrimi în ochi mi-a spus: „nu știu ce să mai fac părinte, slăbește fizic de la o zi la alta și nu mănâncă nimic, nici de acasă și nici din mâncarea de la spital”. În timp ce încercam să liniștesc aparținătorul, au venit colegii mei pentru vizită. Îmi fac semn să termin, că revin mai târziu, dar insist să se ocupe de bolnavi, pentru că mă interesa în mod special soarta lui Darius și a lui Marin, un alt coleg de salon hemiplegic.
Darius, refractar, morocănos, răspunde fragmentat la întrebări, cu o atitudine ostilă față de dr. Daniela și rezidenta Ioana, care au încercat, dar în zadar să-i facă o evaluare cât mai obiectivă deoarece doar din frânturi de idei nu ai cum să știi ce simte bolnavul. Din priviri am înțeles de la colegele mele că le este greu să lucreze cu el. În urmă cu două zile am avut o discuție cu familia, și am ajuns la concluzia că deși până acum el avea ultimul cuvânt în deciziile importante, acum este bine să nu se lase șantajate emoțional, deoarece este în detrimentul bolnavului, dacă se ascultă de dorințele aberante ale lui, care de cele mai multe ori nu sunt obiective. O altă problemă rămasă în suspans, era cum să-i spunem ce s-a întâmplat, deoarece el nu știa de hemoragia masivă de pe creier. Inițial stabilisem cu familia să-i lăsăm pe colegii medici să-i explice, văzând însă ostilitatea bolnavului, am hotărât imediat că ar fi bine acum săi spun. Era destul de limpede să priceapă și doream să-l scot din acea stare de încordare rezultată din percepția lui falsă că personalul medical îl chinuie inutil: „kinetoterapeutul îi rupe mâna și piciorul stâng”, iar „asistenta îi sparge vezica cu sonda urinară de care oricum nu are nevoie”
Am inspirat adânc și mi-am făcut o Sfântă Cruce, după care am îngenuncheat lângă patul său și l-am privit direct în ochi, în timp ce cu mâna stângă îi țineam mâna lui dreaptă, iar cu dreapta, îi mângâiam finuț pe antebrațul mâinii sale stângi până aproape de zona branulii.
Darius, este momentul să știi adevărul…
Tu ești internat aici pentru că în urmă cu aproape o lună de zile ai făcut un AVC în urma căruia o parte importantă din creierul tău a fost inundată de sânge. Ai avut noroc, că a fost fiica ta lângă tine și te-a adus urgent la spital, dacă ai fi căzut și ai fi stat mult timp singur nu știu dacă acum am mai fi putut vorbi. Spui că nu ai nevoie de sondă urinară – este vitală pentru tine deoarece tu nu poți să-ți folosești partea stângă a corpului, deci nici vorbă să te poți deplasa la baie. Spui că te chinuie profesorul cu care faci kinetoterapie, dar cunoști povestea Gloriei Polo; care înainte cu o noapte de a fi planificată să-i amputeze picioarele, după miezul noptii, a simțit o durere insuportabilă în piciorul drept și spre dimineață și în cel stâng. A început să plângă dar nu de durere ci de bucurie, pentru că medic fiind, știa că deja are control neurologic în picioare, care au dus la anularea amputării lor. Bucură-te că te doare piciorul și mâna stângă, dacă nu ar fi așa atunci comenzile nervoase nu ar funcționa…fiind „flasce”, nu ai putea cu toată strădania colegilor mei să-ți recapeți niciodată controlul asupra lor și implicit ai fi condamnat pentru totdeauna de a sta într-un cărucior cu rotile… așa ai șanse mari de recuperare, dar depinde foarte mult de tine, cât va dura și cât de eficientă va fi această perioadă de recuperare fizică și cognitivă.
Darius a trecut prin mai multe stări, a fost surprins deschizând mari ochii, apoi a privit scurt timp tavanul și pe urmă a căutat privirea mea începând să-i curgă lacrimile…am reușit să mă abțin să nu plâng și eu, dar mă durea gâtul de cât m–am forțat să mă abțin.
După ce am terminat ne-am privit fix în ochi, unul pe celălalt cred că cel puțin 10 minute, deoarece noțiunea timp era acum coantificată într-o altă dimensiune, apoi calm i-a spus soției Ana „te rog să-mi dai să mănânc”. Am făcut împreună rugăciunea de binecuvântare a mesei, după care discret m-am retras.
Pentru moment, cu inspirație de la Spiritul Sfânt am rezolvat mai multe probleme ale acestui bolnav, dar pentru cât timp?!…. s-ar putea până diseară să uite complet ce discutasem. Noi însă avem răbdare și nu ne propunem, mai ales pentru bolnavii psihici, ca să țină minte mult timp, ceea ce stabilim împreună.
Noi în potență suntem atât de fragili, atât de limitați, dar am plecat apoi în biserică și acolo la Sfântul Altar, în fața Domnului Isus, am pus nevoile lui Paul, Darius, Marin, Ana…și am implorat pentru mine și colegii mei, ca Domnul să ne dăruiască toate acele daruri de care avem nevoie, pentru a-i putea ajuta cât mai mult pe acești frați mai mici ai lui Isus, și implicit ai noștri!
MÂINE ÎNCEPE O NOUĂ ZI ÎN FAȚA SFÂNTULUI TĂU ALTAR ISUSE:
ALTARUL DIN SFÂNTA NOASTRĂ BISERICUȚĂ, DAR ȘI ALTARUL DE LA PATUL BOLNAVILOR NOȘTRI… sincer nu știu niciodată care este primul pentru mine… sper să mă ajuți odată, dacă nu aici, acolo sus, să aflăm împreună!
Pr. Ioan Crăciun
