Dragi frați și surori,

Astăzi ne concentrăm asupra unei scene care marchează începutul patimilor lui Isus: momentul arestării sale în Grădina Măslinilor. Evanghelistul Ioan, cu profunzimea sa obișnuită, nu ne prezintă un Isus speriat, care fuge sau se ascunde. Dimpotrivă, ne arată un om liber care pășește înainte și vorbește, înfruntând deschis ora în care se poate revela lumina celei mai mari iubiri.

„Isus, știind tot ce avea să i se întâmple, a pășit înainte și le-a spus: «Pe cine căutați?»” (In 18,4). Isus știe. Cu toate acestea, decide să nu se retragă. Se predă. Nu din slăbiciune, ci din iubire. O iubire atât de plină, atât de matură, încât nu se teme de respingere. Isus nu este prins: el se lasă prins. Nu este victima unei arestări, ci autorul unui dar. Acest gest întruchipează o speranță de mântuire pentru umanitatea noastră: știind că, chiar și în ceasul cel mai întunecat, putem rămâne liberi să iubim până la capăt.

Când Isus răspunde: „Eu sunt”, soldații cad la pământ. Este un pasaj misterios, deoarece această expresie, în revelația biblică, amintește chiar numele lui Dumnezeu: „Eu sunt”. Isus revelează că prezența lui Dumnezeu se manifestă tocmai acolo unde umanitatea experimentează nedreptatea, frica și singurătatea. Tocmai acolo lumina adevărată este gata să strălucească fără teama de a fi copleșită de avansul întunericului.

În miezul nopții, când totul pare să se destrame, Isus arată că speranța creștină nu este evadare, ci decizie. Această atitudine este rodul unei rugăciuni profunde în care nu-i cerem lui Dumnezeu să ne scutească de suferință, ci să ne dea puterea de a persevera în iubire, conștienți că viața oferită liber din iubire nu ne poate fi luată de nimeni.

„Dacă mă căutați pe mine, lăsați-i pe acești oameni să plece” (In 18, 8). În momentul arestării sale, Isus nu se preocupă să se salveze pe sine: el dorește doar ca prietenii săi să fie eliberați. Acest lucru arată că sacrificiul său este un adevărat act de iubire. Isus se lasă prins și închis de gărzile de pază numai pentru ca discipolii săi să fie eliberați.

Isus a trăit fiecare zi a vieții sale pregătindu-se pentru această oră dramatică și sublimă. Din acest motiv, când aceasta sosește, el are puterea de a nu căuta o cale de scăpare. Inima lui știe bine că a-ți pierde viața pentru iubire nu este un eșec, ci are o rodnicie misterioasă. Ca și bobul de grâu care, căzând pe pământ, nu rămâne singur, ci moare și dă roade.

Și Isus se simte tulburat când se confruntă cu o cale care pare să ducă doar la moarte și la sfârșit. Dar este la fel de convins că numai o viață pierdută pentru iubire este în cele din urmă găsită. În aceasta constă adevărata speranță: nu în a încerca să eviți durerea, ci în a crede că chiar și în inima celei mai nedrepte suferințe se ascunde sămânța unei vieți noi.

Și noi? Cât de des ne apărăm viețile, planurile, siguranțele, fără să ne dăm seama că, făcând acest lucru, rămânem singuri. Logica Evangheliei este diferită: numai ceea ce este dăruit înflorește, numai iubirea care devine gratuită poate restabili încrederea chiar și acolo unde totul pare pierdut.

Evanghelia după Marcu ne povestește și despre un tânăr care, când Isus este arestat, fuge gol (Mc 14,51). Este o imagine enigmatică, dar profund evocatoare. Și noi, în încercarea noastră de a-l urma pe Isus, trăim momente în care suntem luați prin surprindere și lipsiți de certitudinile noastre. Acestea sunt momentele cele mai dificile, când suntem tentați să abandonăm calea Evangheliei, deoarece iubirea pare o călătorie imposibilă. Cu toate acestea, la sfârșitul Evangheliei, tocmai un tânăr le anunță femeilor învierea, nu mai gol, ci îmbrăcat într-o haină albă.

Aceasta este speranța credinței noastre: păcatele și ezitările noastre nu-L împiedică pe Dumnezeu să ne ierte și să ne redea dorința de a ne relua urmarea Lui, pentru a ne permite să ne dăruim viața pentru ceilalți.

Dragi frați și surori, să învățăm și noi să ne abandonăm voinței bune a Tatălui, lăsând ca viața noastră să fie un răspuns la binele pe care l-am primit. În viață, nu este necesar să avem totul sub control. Este suficient să alegem în fiecare zi să iubim liber. Aceasta este adevărata speranță: să știm că, chiar și în întunericul încercării, iubirea lui Dumnezeu ne susține și aduce la maturitate în noi rodul vieții veșnice.

Binecuvântarea mea pentru toți!

 

Leone PP. XIV