Curs de formare spirituală a familiilor formatoare Timișoara, 25-27 octombrie 2024 – susținute de don Renzo Bonetti

.

INTRODUCERE

.

Îmi imaginez că aveți mari așteptări de la acest curs, însă ceea ce veți afla este mai mult decât vă puteți imagina, dar veți afla nu atât din ceea ce vă voi spune eu – căci vă voi prezenta lucruri pe care cu multă ușurință le veți uita – ci mai degrabă din ceea ce Spiritul Sfânt vrea să comunice fiecărei perechi de soți în parte. Prin urmare, vă invit să nu pierdeți vremea ascultându-mă doar pe mine, ci să vă puneți în legătură cu Isus viu, care este în mijlocul nostru, ca pe El să-L ascultați.

Eu cred că Isus este viu, este în mijlocul nostru și vorbește fiecărui cuplu și fiecărei persoane. Dacă pierdeți această întâlnire cu Isus, ați pierdut cel mai important lucru din participarea voastră la acest Curs de formare spirituală a familiilor formatoare.

Tema asupra căreia vom reflecta pentru început, Formarea spiritualității conjugale și familiale, este extrem de precisă și este înglobată în cele două cuvinte propuse: „spiritualitate” și „conjugală”.

Voi începe prin a explica cuvântul „spiritualitate”, care nu coincide cu rugăciunile, deși rugăciunile sunt esențiale pentru soți, ci spiritualitatea înseamnă viața concretă, trăită după Spiritul Sfânt. Apoi voi aprofunda ce înseamnă „spiritualitate conjugală”, spiritualitatea cuplului, pentru a o deosebi de spiritualitatea familială. Spiritualitatea trăită cu fiii niciodată nu substituie spiritualitatea cuplului. Mulți soți spun: „În fiecare seară ne rugăm cu fiii”. Însă adevărata întrebare este: „Voi doi, ca pereche, când vă rugați?” Este importantă spiritualitatea conjugală; apoi ea se extinde la spiritualitatea cu fiii. Voi vorbi despre ceea ce este specific spiritualității conjugale pornind de la trei premise: căsătoria este o vocație, este fondată pe botez, este un dar particular.

Căsătoria este o vocație, pentru că este un răspuns dat de soți lui Cristos; deci, Cristos este în relație cu cei doi soți care pot spune: „Nu mă interesează”. Și pot spune acest lucru chiar și fără cuvinte, prin faptul că se comportă ca și cum Isus nu ar exista.

„Voi doi, ca pereche, ce raport aveți cu Cristos?” Să nu vă prefaceți că sunteți creștini dacă voi nici măcar nu sunteți în raport cu Cristos. Așadar, căsătoria este o vocație și un răspuns dat lui Cristos.

Sacramentul căsătoriei este fondat pe botez, pentru că la botez a început viața nouă, cea mai înaltă formă de viață posibilă aici pe pământ, căci nu putem deveni mai mult decât fiii lui Dumnezeu. Harul extraordinar primit la botez a fost specificat în ziua în care ați devenit un singur trup cu un alt botezat.

Căsătoria este un dar particular pentru că, odată cu celebrarea cununiei, ați devenit parteneri ai Băncii Sfintei Treimi. Altfel spus, soții aparțin patrimoniului Sfintei Treimi: acesta este darul primit!

Din păcate, majoritatea creștinilor nu fructifică acest dar pentru că întotdeauna preferă să se sprijine numai pe energiile umane judecând astfel: „Mă descurc eu cumva; trebuie să am răbdare; căci el/ea mă va înțelege; mai bine să cer ajutor prietenilor; să-l întreb pe psiholog sau să merg la duhovnic”.

„Când vei întrebuința patrimoniul Spiritului Sfânt care ți-a fost dat ca să te maturizezi în iubire față de soț/soție?”

Este ca și cum eu, preotul, aș vrea să consacru pâinea și vinul fără ajutorul Spiritului Sfânt, pretinzând că voi reuși pentru că sunt grozav: mă străduiesc, rostesc cum se cuvine cuvintele consacrării, mă descurc. Dar fără Spiritul Sfânt, pâinea și vinul din fața mea continuă să rămână pâine și vin. Așadar, soții au un dar particular, un patrimoniu special.

Această spiritualitate se bazează pe o metodă particulară: toate se fac în doi, mereu împreună. Dar acest fapt nu înseamnă că soții sunt în mod fizic mereu împreună, ci că nu se pot maturiza fără să se gândească la jumătatea lor.

Conținutul primar al spiritualității perechii este însăși viața soților. Pentru soți, nicio rugăciune nu poate înlocui un sărut, niciun Rozariu nu poate înlocui faptul de a face dragoste. Mai degrabă soții ar trebui să recite Rozariul pentru a face mai bine dragoste, adică să se roage ca să se iubească și mai mult. Așadar, conținutul este viața cuplului.

Iar calea spiritualității conjugale este cea a imitării lui Isus-Mirele.

Cum s-a comportat Isus – Fiul lui Dumnezeu – în sfera iubirii? Fiul lui Dumnezeu a iubit până la a Se întrupa, iar soții sunt părtași la această iubire. Isus iubește până la a-Și da viața și până la a-Și da Spiritul. Ținta este un drum de maturizare spirituală până la viața mistică. Înseamnă că soții nu sunt numai „semn” pentru mistici, căci și ei pot trăi o relație nupțială extraordinară cu Isus. „O comuniune familială bine trăită este o adevărată cale de sfințire în viața obișnuită și de creștere mistică […]” (AL 316). Pentru prima dată într-un document oficial al Bisericii se vorbește de „viața mistică” a soților. Textul continuă astfel: „Prin urmare, cei care au dorințe spirituale profunde nu trebuie să simtă că familia îi îndepărtează de creșterea în viața Spiritului, ci că este o cale pe care Domnul o folosește pentru a-i duce pe culmile unirii mistice”.

Am întâlnit cupluri care, trăind în unitate cu Isus, ating culmi extraordinare ale iubirii chiar și în cele mai dificile situații. Voi prezenta exemplul cu „Whatsapp-ul în cuplu”. Este un drum pe care-l străbat de trei ani cu un grup de cupluri care s-au decis să se maturizeze spiritual în viața mistică.

Închipuiți-vă, doar un moment, ce înseamnă să vă construiți întreaga viață de soți în prezența lui Isus. Acest fapt înseamnă să vă întrebați mereu: „Isuse, spune-mi, cum să iubesc această femeie/acest bărbat pe care o/îl am lângă mine?” Isus nu-mi spune doar cum să-mi iubesc jumătatea, ci îmi dă și puterea să o iubesc așa cum îmi spune El. Și acest fapt este minunat.

Centrul vieții spirituale a soților este Isus Cristos și vă îndemn să fiți conștienți de faptul că azi sunteți sacrament.

În această sferă, și în rândul preoților există o mare confuzie. Prin urmare, trebuie să deosebim între ritul căsătoriei, care este sacrament, și faptul că, odată cu ritul căsătoriei, soții devin sacrament de-a lungul întregii lor vieți. Altfel spus, în acest moment, voi, soții, sunteți sacrament la fel ca în ziua cununiei voastre. Spiritul Sfânt nu îmbătrânește, ci este același din ziua căsătoriei voastre. Însă dacă voi nu sunteți la zi în relația cu Spiritul Sfânt, este limpede că vă trăiți viața ca și cum Spiritul n-ar exista. Așadar, vă îndemn să cultivați conștiința că sunteți sacrament; să cultivați relația voastră conjugală cu Isus.

Voi prezenta câteva instrumente ca să puteți trăi această relație conjugală cu Isus: Cuvântul lui Dumnezeu, sacramentul împăcării (al reconcilierii), iertarea între soți, faptul de a o lua mereu de la capăt, participarea la euharistie, rugăciunea soților, viața obișnuită ca spațiu al creșterii spirituale.

Fără ajutorul Spiritului Sfânt nu putem vorbi despre spiritualitate; fapt pentru care este nevoie, încă de la început, să pornim de la două premise. Cea dintâi se referă la faptul că acest cuvânt este adesea înțeles greșit. Am ajuns să credem că spiritualitatea coincide cu numărul sau felul rugăciunilor rostite, ori cu ambientul spiritual în care trăim, sau cu aparținerea la vreun parcurs eclezial carismatic etc. Însă, prin spiritualitate trebuie să înțelegem un singur lucru: viața fiecărui soț, viața voastră de soți trăită în Spirit. Voi nu puteți trăi spiritualitatea altora, căci Spiritul Sfânt vorbește fiecărei persoane și fiecărei perechi de soți. Fiecare trebuie să trăiți raportul cu Spiritul Sfânt în viața personală, în viața de cuplu.

Spiritualitatea nu constă în practicile religioase, chiar dacă se exprimă prin ele, ci în viața concretă, care se transformă prin darul Spiritului, așa cum spune sf. Pavel: „Şi fiecăruia se dă arătarea Spiritului spre folosul [comun]” (1Cor. 12,7). Avem o transformare pe care Spiritul o realizează în consacrarea pâinii și a vinului, dar avem și o transformare care poate avea loc în fiecare dintre persoanele/perechile voastre prin lucrarea Spiritului Sfânt. Aceasta este spiritualitatea!

A doua premisă privește cuvântul „conjugal”. Această noțiune precizează sensul acestui tip de spiritualitate care desemnează viața perechii de soți în noutatea Spiritului Sfânt, primită odată cu ritualul căsătoriei creștine. Altfel spus, voi doi – soții – știți ce puteți realiza cu puterile voastre umane. Dar dacă în activitatea voastră colaborați cu lucrarea Spiritului Sfânt, ce rezultă? O minunăție, o operă de artă a lui Dumnezeu!

Noi știm că la căsătorie soții au primit darul Spiritului Sfânt. În schimb, vedem cât de ușor este să ne îndepărtăm de această precizare clară, căci, adesea, prin spiritualitate conjugală se înțelege recitarea anumitor devoțiuni care sunt, cu siguranță, utile, dar care nu îi dezvăluie sensul, adică nu arată ce înseamnă unirea vieții cuplului cu Spiritul Sfânt.

Prin lucrarea Spiritului Sfânt, odată cu ritul căsătoriei, întreaga ființă a mirelui și a miresei, relația și viața lor concretă devin izvor de sfințenie. Acesta este sacramentul căsătoriei.

Din păcate, de nenumărate ori căsătoria – viața soților – devine izvor de îndepărtare de Dumnezeu sau izvor de înrăire a lui ori a ei.

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în FC 56, subliniază că sacramentul căsătoriei este „izvor propriu și mijloc original de sfințire”.

Aș dori să aflu câte dintre perechile de soți prezente la acest Curs de formare cred că viața cuplului lor poate fi izvor de sfințire. Dacă am analiza situația din lume și am constata că toate lucrează pentru a distruge familia, am înțelege ce profeție importantă ar fi o familie care ar deveni sfântă, izvor de sfințenie. De sfințenia oricăreia dintre perechile de soți prezente aici poate depinde binele Bisericii. Domnul, în acest timp de criză a familiei, cheamă perechile de soți să tindă la sfințenie.

Un alt risc care trebuie evitat este acela de a confunda spiritualitatea conjugală (cea a soților) cu spiritualitatea familială (cea pe care soții o împărtășesc cu fiii lor), care constă în implicarea copiilor în parcursul de credință. Credința și spiritualitatea împărtășite cu copiii, în sine foarte prețioase și necesare, nu pot înlocui niciodată parcursul spiritual propriu soților ca pereche. Darul Spiritului Sfânt pe care l-au primit la cununie trebuie în primul rând să crească viața lor interioară, care se va extinde apoi, cu toate beneficiile sale, asupra copiilor lor.

Îmi amintesc că, în timpul spovedaniilor din perioada Postului Crăciunului sau a Postului Paștelui, întotdeauna le adresam celor căsătoriți următoarele întrebări: „Vă rugați?”, „În cuplu, vorbiți cu Isus?”, iar majoritatea răspundeau: „În fiecare seară ne rugăm cu copiii”. Însă nu aceasta este spiritualitate conjugală, deoarece spiritualitatea conjugală răspunde la următoarele întrebări: „Cum trăim în Spiritul Sfânt în cuplu?”, „Ca soți, cât ne rugăm și ascultăm Cuvântul?”

Este adevărat că educația religioasă a fiilor este importantă, dar voi, soții, la cununie ați primit un dar special al Spiritului.

Toate acestea ne permit să înțelegem că pentru perechile căsătorite există o spiritualitate specifică ce își are temelia în sacramentul căsătoriei. Și trebuie să subliniem acest adevăr și în zilele noastre, căci unii afirmă că spiritualitatea soților se aseamănă tot mai mult cu spiritualitatea persoanelor consacrate, adică cu cea a călugărilor. Însă spiritualitatea persoanelor consacrate este alta, diferită de cea a soților.

Soții au o spiritualitate care derivă din sacramentul căsătoriei, iar spiritualitatea lor nu trebuie să se asemene cu nicio altă spiritualitate. Acest adevăr este valabil și atunci când este vorba despre vreo carismă: carisma nu poate neglija sacramentul. De exemplu, în cazul terțiarilor franciscani, simplitatea franciscană riscă să devină mai importantă decât sacramentul căsătoriei. Însă este exact invers: trăind sacramentul, apreciez și carisma; sacramentul pe care l-am primit dă o valoare mai mare carismei. Așadar, ca terțiar, eu nu pot șterge darul Spiritului Sfânt primit la căsătorie. Prin urmare, spiritualitatea soților este specifică, este doar a lor. Papa Francisc ne reamintește acest lucru în Amoris Laetitia, când afirmă: „Merită, așadar, să ne oprim puțin pentru a descrie câteva caracteristici fundamentale ale acestei spiritualități specifice” (AL 313).

.

.

1. CALEA SOȚILOR ÎN SPIRITUALITATEA LOR SPECIFICĂ

Pentru a identifica corect originalitatea spiritualității conjugale, să încercăm să identificăm calea care duce la aceasta ținând cont de faptul că sacramentul căsătoriei este o vocație, este întemeiat pe botez și este un dar.

1.1. Căsătoria este o vocație

Acest adevăr este subliniat în Biserică numai după Conciliul Vatican al II-lea, căci, până atunci, cuvântul „vocație” era rezervat celor care deveneau preoți, călugări sau călugărițe, dar nu le era atribuit și soților. De ce, în cazul soților, nu se vorbea despre vocație? Motivația era superficială: unirea trupească a soților nu putea fi o vocație. Ce legătură are vocația cu unirea soților?

Dacă bărbatul și femeia îi aparțin lui Cristos prin botez, atunci trupul fiecăruia, persoana sa, are legătură cu Cristos. Aceasta înseamnă că doi oameni îndrăgostiți – el și ea – de-a lungul drumului lor ca adulți botezați, primesc o altă chemare. Faptul că se cunosc, că se unesc în iubire este o con-vocare, adică o chemare la care trebuie să răspundă împreună, o chemare la a-și trăi identitatea baptismală într-un mod nou, la a trăi în Cristos realitatea lor de a deveni un singur trup. Prin căsătorie, ei sunt chemați să exprime o nouă prezență și un nou chip al lui Isus.

În acest sens, câteva expresii ale Papei Francisc sunt foarte precise: „Căsătoria este o vocație, în sensul că este un răspuns la chemarea specifică de a trăi iubirea conjugală ca semn” (AL 72). Isus îi cheamă pe el și pe ea să-și trăiască iubirea astfel încât să devină semn al iubirii lui Dumnezeu. Dar pe Isus Îl interesează fiecare pereche de soți, deoarece este chipul Său. Unde vedem noi chipul iubirii? În icoane? Unde-L găsim pe Isus care îi iubește pe toți oamenii? În statuile cu brațele deschise? Sau vedem iubirea concretă a lui Isus în fiecare pereche de soți?

Isus Cristos îi cheamă împreună (con-voacă, con-vocație).

„Unic și de neînlocuit este răspunsul la vocația familiei atât pentru Biserică, cât și pentru întreaga societate” (AL 88).

Dacă soții sunt chipul și asemănarea lui Dumnezeu, aici, pe pământ, ei arată chipul nevăzut al lui Dumnezeu. Iată motivul pentru care vocația soților este „unică și de neînlocuit”.

În Occident, avem o scădere dramatică a numărului tinerilor care intenționează să se căsătorească în Biserică. Concret, în ultimii patru ani s-a înjumătățit numărul tinerilor care se căsătoresc în Biserică. Nu peste mult timp vom fi puși în situația de a căuta persoane care au vocația la căsătorie. Adică vom căuta, printre cei logodiți sau printre cei care conviețuiesc, persoane care să accepte să se iubească profund, pentru a arăta tuturor celor din jur chipul lui Dumnezeu.

„Logodnicii […] își asumă căsătoria ca pe o vocație care îi lansează înainte” (AL 211). Ascultând acest îndemn al Papei Francisc, mi se pare just să provoc toate perechile de soți prezente aici, întrebându-le: „Voi – ca pereche – știți că aveți o legătură cu Cristos? Știți că sunteți în raport concret cu Cristos?” Cu siguranță că din ziua cununiei voastre religioase El este în relație cu voi. Vă îndemn să vă întrebați, fiecare pereche: „Noi doi, cât de mult ținem seama de faptul că Isus este în legătură cu noi?” Dacă nu țineți cont de acest adevăr, cum vreți să reînnoiți creștinismul? Cum poate fi reînnoit creștinismul dacă soții creștini nici măcar nu-și dau seama că, odată cu ritul căsătoriei, ei au fost cristificați?

După ce am subliniat că sacramentul căsătoriei este o vocație, să trecem acum la a doua însușire fundamentală a spiritualității soților subliniind că sacramentul căsătoriei este întemeiat pe botez.

1.2. Căsătoria este întemeiată pe botez

Niciodată nu trebuie să uităm că noutatea spirituală a căsătoriei creștine este înrădăcinată în botez. Harul căsătoriei este o specificare a harului baptismal. Doar o înțelegere profundă a harului baptismal poate ajuta pe cineva să înțeleagă noutatea care, în Spiritul Sfânt, apare odată cu ritualul nunții, făcând din cei proaspăt căsătoriți un sacrament permanent al prezenței lui Isus. Prin urmare, este important să păstrăm vie această conștiință baptismală pentru a o exprima în noutatea căsătoriei.

Am subliniat deja că sacramentul căsătoriei se întemeiază pe botez, dar trebuie să amintim din nou acest adevăr, pentru că botezul îi oferă unui om demnitatea cea mai mare care există în Biserică. Ca să înțelegem că așa este, vă întreb: „Poate vreun om să aibă o demnitate mai mare decât cea de fiu al lui Dumnezeu? Poate fi mai mult decât fiu al lui Dumnezeu?” Mai mult decât fiu al lui Dumnezeu nimeni nu poate deveni, deoarece calitatea de fiu al lui Dumnezeu este maximumul pe care poate să-l atingă fiecare om. Sfântul Pavel folosește cuvinte minunate în acest sens: „con-trupești și con-sanguini cu Cristos”. Așadar, ce am putea deveni mai mult?

Pornind de la această înaltă demnitate, avem chemarea de a sluji, adică de a fi un dar, pentru ca fiecare om din comunitate să se bucure de frumusețea de a fi fiu al lui Dumnezeu.

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a afirmat deja acest lucru în FC 56: „Sacramentul căsătoriei reia și specifică harul sfințitor al botezului”.

Ritul căsătoriei nu adaugă nimic botezului, ci oferă un dar particular celor doi botezați pentru ca, în experiența lor conjugală, să reprezinte prezența lui Isus. Prin urmare, căsătoria este chemarea lui Isus adresată unor botezați ca să-și poată trăi viața de soți oferind Bisericii o noutate.

Vă propun un exemplu, ca să înțelegeți mai bine, deși ne vom întoarce la această temă. Ea, tânăra, îi aparține lui Cristos și este „con-trupească și con-sanguină cu Cristos”; el, tânărul, este „con-trupesc și con-sanguin cu Cristos”, adică îi aparține lui Cristos. În el locuiește Cristos; în ea locuiește Cristos. Acești doi tineri se cunosc, se îndrăgostesc și ajung să-și spună: „După părerea mea, viața mea înseamnă să trăiesc alături de tine”. Ajung să-și promită o iubire totală, doresc să fie un singur trup. Întrebare este: Cine poate să-l dăruiască pe unul celuilalt dacă ei nu-și aparțin, căci, prin botez, fiecare îi aparține lui Cristos? Altfel spus, prin botez, ea este a lui Cristos și, tot la fel, el este al lui Cristos. Cine poate să-i dăruiască pe unul altuia? Numai Cristos poate! Cristos, care lucrează prin preot, în ritul bizantin, sau prin vocea soților, în ritul latin. Se căsătoresc. Dar odată cu ritul căsătoriei, ce rezultă? Oare rezultă doi Isus, pentru că s-au unit doi fii ai lui Dumnezeu? Odată cu ritul căsătoriei există un singur Cristos care sălășluiește în perechea de soți, și după cum vom vedea, soții au o unitate deplină și o diversitate deplină.

Dragi soți creștini, sunteți în relație directă cu Cristos atât de mult pe cât, în acest moment, sunteți în legătură cu aerul pe care îl respirați. Puteți trăi viața voastră de soți fără Cristos? Este bine să înțelegeți că spiritualitatea voastră este în pereche. Este adevărat că este întemeiată pe botez. În acest sens și Papa Francisc se exprimă la fel de clar: „Darul reciproc, constitutiv al căsătoriei sacramentale, este înrădăcinat în harul botezului” (AL 73). „Spiritualitatea laicilor trebuie să-și asume o fizionomie a sa particulară și din starea căsătoriei și a familiei” (AL 313).

1.3 Căsătoria este un dar

Până acum am notat că sacramentul căsătoriei este o vocație și este întemeiat pe botez, iar acum ne oprim asupra faptului că este un dar.

Dorința logodnicilor de a forma „un singur trup” reprezintă o noutate față de momentul în care fiecare a fost botezat individual. Altfel spus, la cununie relația lor conjugală primește un dar special al Spiritului. Așadar, căsătoria este un dar special, este un dar al Spiritului Sfânt. Din păcate, foarte puțini creștini înțeleg acest adevăr.

Faptul că sacramentul căsătoriei este un dar înseamnă că nu este ceva ce ați construit voi ca pereche, pregătindu-vă deja dinainte și punându-vă în ordine toate lucrurile. Căsătoria este un dar infinit mai mare decât eforturile voastre; este un dar extraordinar oferit celor doi botezați. Câți creștini înțeleg că sacramentul căsătoriei este un dar?

Să ne oprim asupra cuvântului „dar”, pentru că este un termen pe care Papa Francisc îl folosește de mai multe ori pentru a ne scoate din vechea mentalitate a celor care cred că sacramentul căsătoriei este doar „un drept”. În schimb, este un dar extraordinar oferit celor doi botezați: „Căsătoria este un «dar» din partea Domnului” (AL 61), „Sacramentul este un dar pentru sfințirea și mântuirea soților” (AL 72), „În sacramentul căsătoriei […] bărbatul și femeia care se căsătoresc […] primesc un mare dar” (AL 75).

Surpriza este și mai mare atunci când Papa Francisc, în mai multe rânduri, descrie ce este acest dar special. Astfel, în AL 121, reluând un text din FC 13, scrie: „Spiritul Sfânt pe care Domnul îl revarsă peste soți [transpuneți-vă în ziua cununiei voastre] dă o inimă nouă și îi face pe bărbat și pe femeie capabili să se iubească așa cum iubește Cristos”. De aici rezultă că fiecare persoană căsătorită în Biserică poate spune: „Îmi pot iubi jumătatea așa cum o iubește Cristos, adică cu o iubire divină”.

Astfel, atunci când unul dintre soți crede că nu mai este capabil să-și iubească jumătatea, poate reîncepe să o iubească prin puterea Spiritului Sfânt. Chiar dacă izvorul uman al iubirii secătuiește, izvorul divin mereu va fi disponibil să îl adape cu iubire. Iar această expresie nu este o invenție de-a mea, ci a folosit-o chiar Papa Paul al VI-lea când a întâlnit mai multe perechi de soți în Piazza San Pietro: „Chiar dacă izvorul uman al iubirii ar seca, izvorul divin întotdeauna este deschis și disponibil”.

Vreau să mă întorc asupra unui cuvânt din FC 13: „face bărbatul și femeia capabili să se iubească așa cum îi iubește Cristos”. Îi face capabili înseamnă că le dă putere. Pentru a vă explica acest adevăr, folosesc ceva ce voi cunoașteți foarte bine: puterea preotului de a dezlega de păcate, de a transmite iubirea milostivă a lui Dumnezeu; preotul are și capacitatea și puterea de a consacra și de a predica (de a vorbi în numele lui Dumnezeu). Soții însă au „numai” capacitatea de a iubi așa cum iubește Dumnezeu. Vi se pare că au o putere nesemnificativă?

Dacă eu, preotul, îmi folosesc capacitățile când celebrez, când spovedesc, când îndrum comunitatea, voi, soții, vă puteți folosi capacitatea divină de a iubi 24 de ore pe zi. Cu toate acestea, găsim creștini care înaintea problemelor sau a greutăților de zi cu zi încep să spună: „Nu mă simt în stare. Nu mai reușesc. Este prea greu”.

Dacă un preot, înaintea pâinii și a vinului de consacrat, ar începe să se întrebe la microfon: „Mă simt în stare sau nu mă simt în stare să consacru? Reușesc sau nu?… E imposibil!”

Soților creștini! Lăsați să se manifeste puterea voastră de a iubi divin!

De ce vă iubiți jumătatea? Numai pentru că este un bărbat sau o femeie? De ce nu începeți să vă iubiți jumătatea așa cum o iubește Cristos? Căci aveți această putere! Să ne amintim ce spune Papa Francisc: „Căsătoria creștină este un semn care nu numai că arată cât de mult a iubit Cristos Biserica în Legământul pecetluit pe Cruce, dar face această iubire prezentă în comuniunea soților. Prin unirea într-un singur trup, ei reprezintă căsătoria Fiului lui Dumnezeu cu natura umană” (AL 73).

A trăi spiritualitatea conjugală înseamnă a avea atitudinea de a recunoaște și de a primi darul în noutatea sa, de a se minuna de măreția acestui dar, de a-l transpune în contemplare și mulțumire.

Ca preot celibatar pot doar să contemplu acest mare dar pe care voi, soții, îl aveți și pe care Papa Francisc îl descrie în AL 73. Altfel spus, voi doi – ca soți – aveți puterea de a arată cât de mult a iubit Cristos Biserica și întreaga lume.

Oamenii au această putere, dar cer semne din cer. Ei cer ca Dumnezeu să intervină să salveze lumea. Dar Cristos a dat acest dar special soților! Soții pot răspândi în prezent iubirea lui Cristos. Așadar, este indispensabil ca soții să-și recapete identitatea sacramentală.

În mare parte, nu este vina voastră că nu ați știut aceste adevăruri, dar, din acest moment, nu mai aveți scuze.

În dieceza mea din Italia am fost rector și aveam optzeci și cinci de seminariști. Îmi amintesc că am depus mult efort să formez viitorii preoți pentru ca ei să conștientizeze că – acolo unde vor fi – sunt prezența lui Isus Păstorul. Le-am creat conștiința că ei sunt o prezență a Păstorului Isus.

Cine vă ajută să creați în voi o conștiință stabilă a faptului că sunteți semn continuu al lui Isus care iubește?

Dacă printr-o îndepărtare generală de credință s-ar închide toate bisericile, cine-L va arăta lumii pe Dumnezeu-Iubire? Cui a încredințat Dumnezeu chipul iubirii Sale?

Dar dacă soții nu știu că sunt chipul iubitor al lui Dumnezeu, dacă n-au înțeles că au primit un dar special – darul Spiritului Sfânt – cum vor putea să arate lumii chipul iubitor al lui Dumnezeu?

Din păcate, noi ne mulțumim cu icoane frumos pictate pe care preferăm să le admirăm, în loc să credem și să vedem că în raportul bărbat-femeie este chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Însă Isus a vrut icoane ambulante, pictate direct de El.

Oare sunteți convinși că în raportul vostru de cuplu sunteți părtași la natura divină?

Papa Francisc scrie : „Cuplul nu este ceva străin naturii divine” (AL 11).

Rădăcina trupurilor voastre masculine și feminine se găsește în Sfânta Treime. Există unele elemente care evidențiază acest adevăr. De exemplu, de ce iubirea nu se poate măsura? În zilele noastre știm că toate pot fi măsurate. În psihologie există coeficientul de inteligență, dar psihologii nici măcar nu visează să creeze coeficientul de iubire. Așadar, în psihologie se studiază numai modalitățile prin care se trăiește iubirea.

Vă amintiți de timpul când erați îndrăgostiți și vă spuneați: „Tu nu poți înțelege cât de mult te iubesc. Și niciodată nu vei înțelege, căci te iubesc mult mai mult decât îți imaginezi”?

Această iubire care nu poate fi măsurată se verifică și în raportul vostru cu fiii. Vă întreb: se poate măsura iubirea pe care o aveți pentru fiii voștri? Ținând cont de cele afirmate mai sus, vă puteți întreba: Cum de avem în noi un element care nu poate fi măsurat? Cu cine ne asemănăm?

O altă întrebare ar fi: de ce bucuria iubirii este superioară tuturor bucuriilor din lume? Pentru bucuria iubirii oamenii își pierd mințile, pot înnebuni, pot să ajungă până la sinucidere sau la omucidere.

În aceste zile se discută un caz în Italia despre un tânăr de douăzeci și patru de ani care și-a ucis logodnica pentru că l-a părăsit „pentru că acel tip de iubire… ”.

De ce există acest tip de iubire care este mai presus de coordonatele umane? Cu cine ne înrudim?

Sau, iată, o altă întrebare: de ce atunci când v-ați îndrăgostit – vă aduceți aminte când erați îndrăgostiți, frumoși – după primul vostru sărut, prima îmbrățișare, v-ați spus: „Te voi iubi mereu, pe vecie. Nu-mi pot imagina viața fără tine”?

De ce ați spus că vă veți iubi partenerul „pentru totdeauna/pe vecie”? Căci, în mod cinstit, ar fi trebuit să-i spuneți: „Te voi iubi până mor… Până când voi ajunge la 120 de ani”. De ce ați folosit cuvântul „pentru totdeauna”? Pentru că, atunci când omul experimentează iubirea, atinge o culme a bucuriei, a frumuseții, încât îi vine să spună: „Oprește-te, timpule, aici, pentru totdeauna, pe vecie!” Sau, când erați îndrăgostiți, timpul trecea atât de repede, încât nici nu vă dădeați seama. De ce? Pentru că iubirea ne conduce deasupra timpului.

O altă întrebare: De ce iubirea este similară pentru toți, atât pentru cei de la Polul Nord, cât și pentru cei de la Polul Sud, pentru albi, negri, galbeni? Cuplul cel mai bogat din lume se bucură de iubire la fel cum se bucură și cuplul cel mai sărac. (Am spune: în sfârșit, s-a făcut dreptate în lume.) Pentru că iubirea în cel mai frumos palat din lume este la fel ca iubirea trăită într-o colibă.

Dar de ce este similară pentru toți? Cine a inventat-o? Cu cine ne înrudim? Sau cel mai tare exemplu, care mereu mă tulbură, pentru că este semnul supranaturalului din om: de ce, atunci când erați îndrăgostiți – sper că și acum sunteți – ați fost dispuși să spuneți: „Aș fi gata să mor pentru tine”? Ca psiholog, vă răspund: „Nu este normal să spui așa ceva, căci viața ta este la fel de valoroasă ca a sa”. Tu vrei să mori pentru că-l iubești (pentru că o iubești)? Din punct de vedere psihologic, acest fapt nu se poate explica.

Dacă vreți o dovadă și mai puternică, fiți atenți la felul în care vă raportați la fiii voștri. Care dintre voi, părinții, nu este gata să moară pentru a-și salva fiul?

Din punct de vedere rațional, lucrurile sunt clare: viața mea valorează cât a sa. Însă iubirea pe care eu o simt pentru jumătatea mea, pentru acest fiu, este mai mare decât mine. Așadar, în interiorul meu am o iubire mai mare (mai valoroasă) decât viața mea. Prin urmare, în mine există ceva mai mare decât mine.

Ne putem întreba: cărei familii îi aparținem? De unde provenim?

Astfel, descoperim că aceste fragmente de infinit răspândite în experiența umană a soților dovedesc (ne amintesc) că sacramentul căsătoriei este dar, un dar care poate arăta chipul lui Dumnezeu în lume. Prin urmare, înțelegem că a trăi pe pământ fără Dumnezeu, fără Isus Cristos, înseamnă a trăi o viață conjugală neîmplinită?

.

2. CUM SĂ TRĂIM POTRIVIT SPIRITULUI NOUTATEA CĂSĂTORIEI NATURALE CARE A DEVENIT SACRAMENT

Vă amintesc din nou faptul că este important ca fiecare dintre voi să vă raportați la Isus, nu la mine și nici la ceea ce voi spune eu. Așadar, legătura voastră cea mai importantă este cu Domnul Isus, Înviatul, care este prezent în mijlocul nostru. Domnul, prin Spiritul Său, poate atinge inima fiecăruia dintre noi. Ar însemna să pierdem vremea dacă nu ne punem în legătură cu Spiritul, ca să putem răspunde acestor întrebări: „Ce vrea să-mi spună mie Isus? Ce vrea să ne spună nouă Isus?”   Prin urmare, legătura noastră este cu Isus. Nu aș vrea să vă distrag atenția de la această relaționare cu Isus, ci să o înlesnesc.

  Deja am spus câte ceva despre frumusețea de a fi sacrament al căsătoriei. Să folosim acum un limbaj mai accesibil: „Odată cu ritul căsătoriei, voi ați primit un patrimoniu (un capital)”. Ați primit un fond de investiții nelimitat. Vă interesează să scoateți niște bani câteodată? Căci scoateți banii fără să trebuiască să-i înapoiați (nu ca pe un credit), pentru că-i scoateți de la Banca Sfintei Treimi, care ne pune la dispoziție sufletul ei, adică Spiritul Sfânt, pentru ca bărbatul și femeia să poată trăi în plinătate planul iubirii.

Nu știu cum să explic mai clar acest adevăr, pentru că foarte des lumea crede că a se căsători în Biserică înseamnă a intra într-o stare religioasă, „starea civilă căsătorită creștină”.

În schimb, tu, creștinule, ai un patrimoniu de har care te deosebește de cei care nu au sacramentul căsătoriei.

Aș dori să trec pe la fiecare cuplu și să vă întreb: „Voi doi, ce aveți diferit față de prietenii voștri care doar conviețuiesc?” De multe ori, soții creștini nu cunosc patrimoniul pe care l-au primit și despre care v-am vorbit în prima cateheză.

După această sinteză, am ajuns la tema noastră: „Cum să trăim potrivit Spiritului noutatea căsătoriei naturale care a devenit sacrament”.

Recunoscând noutatea darului, este fundamental să identificăm componentele sale esențiale pentru a trăi conform acestuia. În caz contrar, spiritualitatea conjugală riscă nu numai să se îndepărteze de originalitatea sa, adică de harul primit, dar mai ales să nu se mai hrănească din sursa sa specifică, care este sacramentul căsătoriei. Și, prin urmare, nu mai are posibilitatea să se realizeze. Este ca și cum voi, soții, ați locui aproape de un izvor, dar ați rămâne blocați în casă și astfel ați muri de sete. Și nu ați vrea nici să instalați țevile ca să aveți apă în casă. Apă există în izvor, voi aveți nevoie de apă, dar prefereați să spuneți: „Să avem răbdare… Așa e viața… Căsătoria este o cruce… ”

Când întâlnesc creștini căsătoriți resemnați, doresc să-i întreb pe fiecare în parte: „Dar tu știi că Isus Cristos a înviat?”

Așadar, trebuie aprofundate aceste metode pentru a primi apa vie. Și ne vom opri la două dintre ele.

2.1. Metoda – o spiritualitate în doi

Cea dintâi este metoda spirituală, pentru că este vorba de o spiritualitate în doi; este o metodă unică, diferită de toate celelalte, și nu poate copia nicio altă formă de spiritualitate, pentru că este o metodă în pereche, în doi.

Spiritualitatea mea de preot celibatar sau a unei călugărițe este în totalitate diferită de spiritualitatea celor căsătoriți pentru că, în cazul soților, a fost consacrată relația lor. Altfel spus, când voi, soții, ați mers la Biserică pentru a vă căsători, care era noutatea vieții voastre personale de persoane botezate? Era faptul că s-a născut o relație pentru care erați gata să vă dați viața.

Prin botez, mir și euharistie, el și ea deja sunt consacrați.

Dar care este noutatea care nu a fost consacrată înainte de a vă căsători în Biserică? Ce consacră Spiritul Sfânt?

Relația! Spiritul Sfânt s-a coborât peste această relație de iubire. Așadar, dacă vreți să trăiți viața spirituală după voia Domnului, trebuie să o trăiți în relație. Deci, nu puteți judeca astfel: „În Biserică suntem în relație prin ritul căsătoriei, iar apoi fiecare să-și trăiască spiritualitatea pe cont propriu”. Aceasta nu este o căsătorie creștină!

În procesul de cultivare a relației s-ar putea întâmpla ca el să fie mai devotat sfântului Anton, iar ea să fie mai devotată sfintei Rita, ceea ce nu-i o problemă. Însă este grav dacă nu sunt devotați relației lor.

Uneori, le spun cuplurilor: „Mai înainte de a aprinde o lumânare la sfântul Anton, aprinde-o înaintea soțului tău; mai înainte de a aprinde o lumânare la sfânta Rita, aprinde-o înaintea soției tale”, pentru că aceasta este devoțiunea față de relație. Este limpede că soții pot avea devoțiuni particulare, dar ele niciodată nu pot șterge consacrarea lor de soți.

Metoda de a trăi noutatea spiritualității conjugale este, fără îndoială, unică și, prin urmare, nu se poate baza pe alte forme de spiritualitate. În căsătorie, spiritualitatea nu poate fi despărțită de relația cu soțul/soția pentru că fiecare dintre cei doi, de-a lungul întregii vieți, este responsabil pentru darul comuniunii primit împreună. Cei doi sunt responsabili de acest dar. Așadar, este o spiritualitate a relației conjugale care nu înseamnă în niciun caz că amândoi trebuie să facă aceleași lucruri, să trăiască la fel, să fie la același nivel spiritual, ci că, indiferent de situația în care se află fiecare dintre ei, amândoi sunt chemați să facă vizibilă lucrarea Spiritului în comuniunea conjugală. Altfel spus, ei sunt un singur trup nu numai în patul nupțial, ci și atunci când se împărtășesc, pentru că au o relație consacrată.

Subliniez că această relație – această consacrare în Spirit – funcționează și atunci când unul dintre soți și-a pierdut credința. Prin urmare, datoria soților de a face vizibilă lucrarea Spiritului în comuniunea conjugală poate merge până la a accepta și a trăi în iubire chiar și faptul că soțul sau soția și-a pierdut credința.

Să presupunem că ea este mai credincioasă și că el și-a pierdut credința: în ciuda acestui fapt, sacramentul lor continuă să funcționeze. Acea femeie are tot harul sacramentului și, în baza acestui har, este chemată să dăruiască și mai multă iubire soțului ei necredincios.

Sacramentul nu implică faptul ca soțul să devină la fel de credincios ca soția, ci înseamnă că soția, prin darul Spiritului, este gata să-și dea viața pentru jumătatea sa, chiar dacă ea nu crede.

Metoda spiritualității în doi ne-a fost deja prezentată în Familiaris Consortio, unde citim: „Căsătoria este un simbol real al evenimentului mântuirii, dar în felul său propriu. Mirii participă la el ca soți, în doi, în calitate de cuplu, în așa măsură încât efectul prim și imediat al căsătoriei nu este harul supranatural în sine, ci legătura conjugală creștină, o comuniune în doi care este tipic creștină, pentru că reprezintă misterul întrupării lui Cristos și misterul legământului său” (FC 13).

Primul dar pe care l-ați primit prin harul sacramentului căsătoriei este relația! Voi ați dus la altar relația voastră umană, de creștini, iar Cristos v-a dăruit relația Sa. Așadar, voi nu mai aveți relația voastră, ci sunteți în interiorul relației lui Cristos cu Biserica.

Episcopii italieni, imediat după Conciliul Vatican al II-lea, au scris: „Legătura care unește bărbatul și femeia și îi face un singur trup devine, în baza ritului căsătoriei, semn al legăturii care-L unește pe Cuvântul lui Dumnezeu cu trupul uman”. Așadar, legătura – relația – bărbat-femeie devine reproducere a legăturii dintre Dumnezeu și omenire, dintre Cristos și Biserică.

Voi ați putea crede că sunteți un cuplu fără valoare, dar relația voastră este așezată în relația extraordinară dintre Dumnezeu și omenire, dintre Cristos și Biserică. Aceasta este consacrarea soților! Astfel, în soți are loc o adevărată schimbare la față. Este adevărat că vedem acel bărbat și acea femeie, dar ei sunt introduși în iubirea lui Dumnezeu pentru omenire și în iubirea lui Cristos pentru Biserică. Relația lor mică – în mijlocul a șapte miliarde de persoane – este așezată într-o relație infinită de iubire, adică în misterul iubirii lui Dumnezeu care Se întrupează și în misterul lui Cristos care iubește Biserica.

Obișnuiesc să spun că în ziua de astăzi creștinilor le este mai ușor să creadă în euharistie decât să creadă în sacramentul căsătoriei. Cel dintâi și singurul care a dat adevăratul nume căsătoriei creștine este sfântul Pavel, numind-o Taină mare: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos şi în Biserică” (Ef. 5,31-32).

Ce bine ar fi dacă ar funcționa sacramentul căsătoriei!

Și Papa Francisc exprimă aceeași idee în mai multe pasaje. Cităm doar două dintre ele: „A alege drumul căsătoriei exprimă decizia reală și efectivă de a transforma două drumuri într-unul singur” (AL 132) și „Unindu-se, soții devin protagoniști, stăpâni ai propriei istorii și creatori ai unui proiect de realizat împreună” (AL 218).

Pentru a primi harul, pentru a valorifica patrimoniul pe care l-ați primit odată cu celebrarea cununiei religioase, trebuie să faceți să funcționeze metoda binară. Este vorba despre metoda spiritualității în doi, împreună. Iar această spiritualitate se deosebește de toate celelalte.

2.2. Conținutul primar – tot ceea ce ține de viața de cuplu

Un al doilea element este conținutul spiritualității. Care este conținutul primar al spiritualității cuplului?

Acest aspect este extrem de interesant pentru că ne ajută să realizăm că, în spiritualitatea conjugală, prioritatea nu este dată practicilor religioase, ci cultivării relației de cuplu prin puterea Spiritului. Primul mod de a trăi spiritualitatea este cel de a cultiva relația lui cu ea și a ei cu el. Este vorba de concretizarea în iubire a darului de a participa la iubirea lui Cristos pentru Biserică. Aceasta înseamnă că toate componentele relației sunt implicate în trăirea spiritualității. Nu există nimic în relația de cuplu, în cele 24 de ore, care să nu participe la noutatea Spiritului, primită odată cu sacramentul nunții. Spiritualitatea conjugală nu aruncă nimic la gunoi.

Nu pot spune că nu folosește spiritualității conjugale faptul de a nu face niciodată baie, pentru că a face zilnic baie ajută foarte mult spiritualitatea conjugală. Tot la fel, nu pot spune: „Nu este de folos spiritualității cuplului să-mi ajut soția la treburile casei sau să merg zilnic la serviciu, și nici să mergem să ne distrăm ori să mâncăm împreună”. Altcineva ar putea spune că nu-i important pentru spiritualitatea cuplului ca soții să facă dragoste.

Adevărul este că toate cele ce se întâmplă în viața soților sunt importante pentru spiritualitatea cuplului. Spiritualitatea este alcătuită din toate trăirile cuplului pe parcursul celor 24 de ore din zi pentru că toate sunt semn al cultivării relației soților.

Deja FC 13 a explicat faptul că acest conținut al spiritualității este, în primul rând, trăirea concretă a relației. Papa Francisc continuă această clarificare scriind: „Sacramentul nu este doar un moment care apoi devine parte a trecutului și a amintirilor, deoarece își exercită influența asupra întregii vieți conjugale într-un mod permanent. Sensul procreativ al sexualității, limbajul trupului și gesturile de iubire trăite în istoria unui cuplu căsătorit devin o continuitate neîntreruptă a limbajului liturgic și viața conjugală devine, într-un anumit sens, liturgie” (AL 215).

Viața mea de preot nu este liturgică 24 de ore pe zi: dacă fac baie, nu fac liturgie. Dar dacă un soț și o soție fac baie pentru a fi mai bine trup dăruit jumătății lor, ei celebrează o liturgie. Dacă eu, preotul, merg să mă plimb, nu săvârșesc o liturgie; dar dacă eu, soțul, împreună cu soția, ținându-ne de mână, mergem să ne plimbăm, celebrăm o liturgie a iubirii. Când eu, preotul, mănânc, nu săvârșesc o liturgie, dar când voi, cei căsătoriți, luați prânzul împreună, săvârșiți o liturgie a iubirii, liturgie care a început odată cu ritul căsătoriei prin acea dăruire reciprocă, o dăruire care continuă în toate aspectele vieții: a face dragoste este o liturgie, pentru că înseamnă a face dragoste cu inima, cu iubire, prin puterea Spiritului. Gândiți-vă ce ar însemna să faceți dragoste cu puterea Spiritului: „Aș vrea să te iubesc, dragă soție/dragă soțule, cu iubirea lui Dumnezeu; aș vrea ca trupul meu să devină o putere plină de iubire pentru tine, jumătatea mea”.

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în FC 56, scrie: „Căsătoria creștină… este un act liturgic pentru preamărirea lui Dumnezeu în Isus Cristos și în Biserică”.

Să ne gândim la felul în care soții aranjează masa din casa lor pentru prânz și pentru cină. Sunt oare conștienți că pregătesc altarul liturgiei lor familiale? Să ne gândim la felul în care soții își păstrează camera nupțială. Ei pregătesc altarul pentru dăruirea reciprocă în numele Domnului. Gândiți-vă la felul în care își întrețin mașina sau la felul în care conduc… pentru a celebra iubirea împreună cu acea femeie/acel bărbat pe care o au/îl au alături.

Pot fi soții animatori spirituali pentru alții, dacă ei nu își însușesc această spiritualitate?

Observăm că toate aspectele vieții soților sunt antrenate în spiritualitatea lor. Acum înțelegeți expresia pe care am folosit-o mai înainte: „Iubirea nu aruncă nimic la gunoi”.

Ar fi interesant să faceți următorul examen de conștiință ca să vedeți la ce nivel se află spiritualitatea voastră conjugală: luați o foaie cu linii și scrieți toate acțiunile pe care le faceți de-a lungul unei săptămâni. De exemplu: m-am trezit, am făcut baie, am pregătit micul dejun, am mers la serviciu… Toate acțiunile sintetizate într-o pagină. Iar după ce le-ați scris, treceți-le din nou în revistă și puneți semnul „+”, dacă acea acțiune ați făcut-o cu iubire, și semnul „-”, dacă ați făcut-o mecanic, adică „pentru că trebuie”: trebuie să mă trezesc, trebuie să muncesc, trebuie să fac muncile domestice (treburile casei)… Câți de „+” sunt în lista voastră? Iar dacă nu sunt semne de „+”, spuneți-mi, care este diferența între cuplul vostru și un alt cuplu căsătorit doar la starea civilă? Vă spun că nu există nicio diferență!

În schimb, dacă faceți toate lucrurile dintr-o zi cu iubire, gândiți-vă cât de mult crește iubirea voastră. De exemplu, gândiți-vă la un bărbat care merge să muncească în fiecare zi opt ore și poate că depune mult efort. De ce merge să muncească? Pentru că își iubește soția, pentru că își iubește fiii, pentru că iubește… Iar dacă apare o problemă la locul de muncă, o depășește pentru că iubește; dacă are un coleg care mereu îl deranjează, îl tolerează pentru că iubește. Și întorcându-se acasă, cu ce atitudine își întâlnește familia? Sau gândiți-vă la soția sa, care rămâne acasă: ea are multe haine de spălat, de călcat, trebuie să-și ajute fiii… Dar dacă le face pe toate pentru că-și iubește soțul…

Dacă ea calcă pentru că iubește, spală pentru că iubește, cu ce atitudine îl va întâmpina pe soțul ei când se va întoarce de la muncă?

Trebuie să alegeți între a trăi ca păgânii sau precum creștinii. Întreaga viață conjugală devine o cale a spiritualității.

Am văzut că spiritualitatea conjugală, pentru a se putea adăpa din oceanul iubirii, care este iubirea lui Dumnezeu pentru omenire și a lui Cristos pentru Biserică, are nevoie de metoda binară (adică în pereche), cultivând relația prin toate activitățile de peste zi, și are nevoie de un conținut primar, cultivând relația în toate aspectele ei.

De exemplu, dacă pe unul dintre soți îl interesează mai mult prietenii, parohia, să facă tot mai mult lucruri în afara căminului familial, și mai puțin să cultive relația cu jumătatea sa, lucrurile nu merg bine.

Îmi amintesc de ziua în care am fost instalat în parohie. După ce s-a terminat sfânta Liturghie, s-a apropiat de mine o doamnă comunicându-mi bucuria pentru că a întâlnit un preot care iubește familia. Iar eu am întrebat-o:

„Dar dumneavoastră, ce faceți pentru parohie?

Ea mi-a răspuns: În fiecare săptămână predau catehismul.

Cât timp predați catehismul?

O oră.

Cât timp vă ia să vă pregătiți?

Două ore.

Să înțeleg că dumneavoastră dați trei ore din viață parohiei în fiecare săptămână? Dar dacă eu v-aș cere să nu mai faceți catehism, ci să-mi dăruiți toate celelalte ore din săptămână, deoarece parohia are nevoie de căsătoria dumneavoastră, și nu de catehismul dumneavoastră, ce ați răspunde?”

Parohia are nevoie de felul în care tu, persoană căsătorită, îți trăiești vocația: frumusețea vieții tale de persoană căsătorită este o cateheză zilnică pentru cei care locuiesc în preajma ta. Calitatea vieții tale de cuplu (împreună cu soțul) poate deveni un ideal pentru tinerii din ziua de astăzi care nu știu dacă să se căsătorească sau nu.

Însă voi, soții, preferați să faceți o faptă bună în loc să vă cultivați căsătoria.

Dragi soți, este nevoie să vă iubiți propria viață de soți, adică este nevoie să arătați un interes puternic pentru viața perechii voastre și să o puneți întotdeauna pe primul loc, pentru că în relația voastră se oglindește iubirea lui Dumnezeu.

Îmi amintesc o expresie a papei Francisc: „Căsătoria este un semn prețios, pentru că atunci când un bărbat și o femeie celebrează sacramentul căsătoriei, Dumnezeu, ca să spunem așa, se «oglindește» în ei [și nu doar în momentul celebrării, ci pe durata întregii lor vieți], imprimă în ei propriile trăsături și caracterul de neșters al iubirii sale.” (AL 121)

Drept urmare, de ce are nevoie parohia?

Este clar că dacă tu poți ajuta preotul în sfera catehismului este un lucru bun. Însă parohia – și, cu atât mai mult, societatea civilă – are nevoie de soți care să vestească, să arate frumusețea căsătoriei, frumusețea masculinului și a femininului.

Poate că la voi încă nu a ajuns drama ideologiei genului. Dar această ideologie deja a pătruns în Europa Occidentală cauzând efecte dezastruoase, devastatoare.

Ce lipsește astăzi în Biserică și în societate? Lipsesc adulții care să arate frumusețea căsătoriei. Lipsesc femeile mulțumite, fericite că sunt femei, femeile mândre de propria lor feminitate; lipsesc bărbații frumoși, dar frumoși pe durata întregii vieți, nu numai în momentele în care fac dragoste. Este important să vedem că viața cuplului ajută la creșterea în frumusețe a masculinului și a femininului. Din păcate, mulți cred că sacramentul căsătoriei dăunează soților: „Of, sărmana femeie; of, sărmanul bărbat; ce pot să fac cu această femeie?” E ciudat până unde am ajuns.

La începutul creației, înaintea bărbatului-femeii, Dumnezeu a spus: „Am făcut un lucru foarte frumos”. Dar bărbații și femeile din zilele noastre nu mai știu să vadă și să se bucure de acest lucru bun creat direct de Dumnezeu.

Înțelegeți la ce fel de misiune vă cheamă această spiritualitate? Înțelegeți că pastorația familială este decisivă pentru viitorul omenirii? Iar acest lucru l-a afirmat Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea la Puebla: „Viitorul Bisericii și al omenirii depinde de familie”.

Din păcate, noi credem că trebuie să zidim casa începând cu acoperișul, adică să construim pacea pornind de la ONU, dar gustul păcii începe din familie; gustul respectării dreptății începe din familie. Dumnezeu a început cu familia, iar când a hotărât să mântuiască omenirea, a reînceput tot cu o familie: Iosif și Maria.

În schimb, noi ne reorganizăm: „Ce program pastoral să creăm”? Bărbatul-femeia, familia, căsătoria…

După ce am arătat că există o metodă specifică și un conținut specific, vom arăta că există și o cale specifică.

2.3. Calea – un drum de creștere în imitarea lui Cristos-Mirele care iubește Biserica și umanitatea

Dragi soți, pe cine trebuie să imitați/urmați ca să vă maturizați din punct de vedere spiritual? A trasat cineva vreo cale? Oare trebuie să-l imitați pe sfântul Francisc? Pe cine trebuie să imitați pentru a străbate această cale ținând cont de metoda și de conținutul vostru specific? Aveți de făcut o alegere extraordinară: este calea imitării lui Cristos-Mirele care iubește Biserica și umanitatea.

Dacă soții sunt părtași la relația de iubire dintre Cristos și Biserică, pe cine trebuie să imite? Trebuie să-L imite pe Isus Cristos Iubitorul! Pe Isus care iubește, care se dăruiește.

Să ne oprim la cele trei elemente principale:

2.3.1. Cum s-a manifestat iubirea lui Dumnezeu pentru omenire?

Fiul lui Dumnezeu „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Fil. 2, 7). S-a întrupat.
Și-a însușit toate aspectele naturii umane. Nu a ales părțile cele mai bune ale umanității. Așadar, soții sunt chemați să-L imite pe Isus care se întrupează în acest fel: Isus care se unește cu situațiile concrete: la Betleem, la Nazaret, la Ierusalim; Isus care iubește în situațiile concrete din viața Sa.

2.3.2. Ce înseamnă pentru mine să-L imit pe Isus în raportul cu jumătatea mea?

Înseamnă să iubesc toate aspectele vieții soțului meu/ale soției mele. Căci am darul de a retrăi misterul întrupării: să iubesc toate aspectele vieții soției mele, inclusiv menstruațiile. Toate! Laturile pozitive, dar și cele negative.

Dar soții ce fac?

Spre exemplu, un bărbat ar putea să spună: „Eu iubesc numai laturile pozitive ale soției, adică faptul că ea știe să gătească, să spele și să calce, însă nu iubesc laturile ei negative”. Dar și o soție ar putea să zică: „Soțul meu este priceput la meseria sa, dar în rest, este un dezastru”. Altfel spus, soții iubesc numai pozitivul din partenerul lor, iar această atitudine denotă egoismul lor perfect.

Iubirea devine vizibilă numai în măsura în care iubești defectele jumătății tale. Și să nu-mi spuneți că nu le puteți iubi, pentru că acest lucru este imposibil!

Voi iubiți numai laturile pozitive ale pruncilor voștri? Sau îi iubiți și mai mult atunci când fac greșeli, pentru că astfel îi ajutați să se maturizeze?

Așadar, să înțeleg că voi puteți iubi laturile negative ale pruncilor, dar nu le puteți iubi pe ale jumătății voastre.

Vreau să comentez cele de mai sus cu ajutorul unei imagini biologice, luate din natură. Când mâncați cireșe, înghițiți pulpa și scuipați sâmburele. Așa faceți și cu jumătatea voastră: mâncați pulpa și scuipați sâmburele. Dar aceasta nu corespunde cu spiritualitatea lui Isus care mă iubește și-n păcatele mele, căci Isus a luat asupra Sa păcatele mele.

Tu iubești defectele jumătății tale ca și cum ar fi ale tale? Pentru că numai dacă iubești astfel reușești să o ajuți. Sau gândiți-vă să-L imitați pe Isus care iubește până la a-și jertfi viața pe cruce. Înseamnă să dați totul din voi.

Soțule, ai întrebuințat întreaga capacitate de a-ți iubi soția?

Iar tu, soție, ai întrebuințat în totalitate capacitatea de a-ți iubi soțul?

„Dar el se mulțumește și cu atât; ne înțelegem și așa”.

Dacă judecați așa, căsătoria voastră nu este creștină, ci este păgână!

L-am putea imita pe Isus în misterul Întrupării, al Nașterii, al Pătimirii, al Învierii și al Rusaliilor. În acest loc ne vom opri numai la a-L imita în misterul Rusaliilor. De fapt, la Rusalii Isus ne arată o iubire atât de mare, încât ne dăruiește Spiritul Său: „Vă dau respirația Mea, pentru ca voi să respirați aceeași iubire care există între Mine și Tatăl”. Același Spirit.

Dar să ne amintim cum gândesc soții, uneori, înaintea pruncilor: „Dacă fiul nostru ar înțelege; dacă ar judeca la fel ca noi; dacă și-ar planifica viața ca noi”. Iubirea față de ei devine atât de mare, încât, dacă ați putea, ați transfera spiritul vostru în fii. Așa s-a comportat Isus cu noi! Și tot așa, voi, soții, trebuie să faceți în raportul dintre voi.

2.3.3. Ce rost are să vă dăruiți trupul dacă nu vă dăruiți spiritul?

„El niciodată nu vorbește. Mereu tace”.

Și maimuțele știu să facă dragoste, dar numai oamenii știu să-și dăruiască sufletul, spiritul.

Vă îndemn pe fiecare în parte să vă întrebați: „I-am dăruit sufletul jumătății mele?”

Voi, soții, aveți puterea de a iubi așa cum iubește Isus.

Este firesc deci să ne întrebăm care este calea pe care mirii, după ce au primit revărsarea Spiritului Sfânt în sacramentul nunții, trebuie să o urmeze. Este o cale care decurge exact din darul primit și este indicată în mod decisiv ori de câte ori este explicat harul sacramental. În LG 11, citim: „Soții creștini, în virtutea sacramentului căsătoriei […] semnifică și participă la misterul unității și iubirii fecunde care există între Cristos și Biserică”. Prin urmare, dacă soții sunt chemați să facă prezentă iubirea lui Isus, atunci calea lor este imitarea lui Cristos, Cel care iubește umanitatea și Biserica până la dăruirea de Sine.

Papa Francisc exprimă cu tărie acest lucru: „Căsătoria creștină este un semn care nu numai că arată cât de mult a iubit Cristos Biserica Sa în Legământul pecetluit pe Cruce, dar face această iubire prezentă în comuniunea soților” (AL 73). Între voi, soții, este prezent Cristos Iubitorul, Cristos în starea iubirii dăruitoare. „Dacă familia creștină este capabilă să se unească în Cristos, El unifică și luminează întreaga viață de familie.” (AL 317; cf. și AL 77; 161)

Cine luminează viața cuplului vostru? Oare calculele voastre, așteptările voastre, discuțiile voastre? De câte ori v-ați întrebat: „Dragă Isuse, ce părere ai despre noi doi? Ce am putea face să ne maturizăm ca soți?” Și vă garantez că El vă răspunde mereu.

„Spiritul pe care Domnul îl revarsă dă o inimă nouă și permite bărbaților și femeilor să se iubească unii pe alții așa cum îi iubește Cristos” (AL 120).

2.4. Scopul posibil – o cale de sfințire în viața obișnuită și de creștere mistică

Drumul cuplului căsătorit care îl imită pe Cristos, în puterea Spiritului Sfânt primit, este atât de antrenant pentru că străbate relațiile concrete ale soților, situațiile de bucurie și de durere, de sănătate și de boală.

În și cu Cristos se pot atinge, chiar și în viața concretă, culmile misticii. Cuvintele prin care Papa Francisc indică acest obiectiv posibil sunt fără echivoc:
„O comuniune familială bine trăită este o adevărată cale de sfințire în viața obișnuită și de creștere mistică […] Prin urmare, cei care au dorințe spirituale profunde nu trebuie să simtă că familia îi îndepărtează de creșterea în viața Spiritului, ci că este o cale pe care Domnul o folosește pentru a-i duce pe culmile unirii mistice” (AL 316).

Este nevoie să subliniem și să evidențiem faptul că Papa Francisc propune soților creștini „culmea unirii mistice”, un obiectiv care până acum era propus doar persoanelor singure, consacrate sau neconsacrate. Asta înseamnă că soții nu sunt doar semnul, pentru mistici, al unei relații nupțiale cu Dumnezeu, ci ei înșiși o pot trăi din plin în viața obișnuită. Ei se pot întâlni cu Domnul în viața conjugală de zi cu zi, în camera intimă a relației, așa cum indică Papa Francisc: „Soții dau formă, prin diferite gesturi cotidiene, acestui spațiu teologic în care pot experimenta prezența mistică a Domnului înviat” (AL 317).

Astfel, împreună cu Domnul, Mirele cuplului, soții pot parcurge, în viața concretă de zi cu zi, drumul care duce la culmea spiritualității conjugale.

.

3. CENTRUL SPIRITUALITĂȚII CONJUGALE ÎN VIAȚA OBIȘNUITĂ

Să cerem, din suflet, ajutorul Spiritului Sfânt, pentru că lucrurile despre care vom vorbi sunt dintr-o altă lume, căci Isus a spus foarte limpede acest adevăr: „Împărăția Mea nu este din această lume”. Iar sacramentul căsătoriei nu este din această lume: este al acestei lumi, dar nu este din această lume. Există ceva dincolo de datul natural al căsătoriei, iar acest adevăr este indispensabil, pentru că vom vorbi despre Centrul spiritualității conjugale.

Centrul spiritualității conjugale este Cristos-Mirele, misterul iubirii Sale.

Dacă v-aș spune că pentru căsătorie este esențial să ai un soț, toți mi-ați răspunde că este un lucru evident. Este limpede că pentru a încheia o căsătorie este nevoie de două persoane de sex opus. Tot la fel, pentru căsătoria creștină este nevoie de două persoane, dar nu de doi, adică de un bărbat și de o femeie, ci de doi în sensul că unul este alcătuit din „bărbat-femeie”, iar celălalt este Cristos. Numai această unire din urmă întemeiază o căsătorie creștină. Nu există căsătorie creștină fără Cristos.

Din păcate, noi am redus credința creștină la o religie, adică la niște practici (activități, devoțiuni) religioase, rituri, un cod moral, o structură a gândirii, adică la o religie la fel ca toate celelalte religii.

Care este specificul credinței noastre? Faptul că este o relație! Dacă nu există relație, nu există credință creștină, ci există numai aparținerea la o cultură creștină, la o tradiție creștină. Însă credința este o relație; este o relație cu Isus viu în mijlocul nostru.

Voi, soții, participați la euharistie pentru a construi și a ajuta să se maturizeze relația voastră cu Isus. Fără relație, cum este credința voastră creștină? Cu cine vă relaționați? Iată motivul pentru care trebuie să subliniem cu și mai multă convingere că temelia căsătoriei creștine este relația perechii cu Cristos.

După ceea ce am spus, este clar că punctul de plecare mereu prezent, centrul spiritualității conjugale, este Cristos Domnul în misterul său de iubire. Papa Francisc ne reamintește acest lucru în AL 76: „Pornind de la darul lui Cristos în sacrament, (soții) ar trebui să fie conduși cu răbdare mai departe, ajungând la o cunoaștere mai bogată și la o integrare mai deplină a acestui mister în viața lor”.

Sunt lucruri dintr-o altă lume. Și trebuie să avem curajul să le vestim cu tărie.

3.1. Cultivarea conștiinței de a fi un sacrament și, prin urmare, cultivarea prezenței permanente a lui Isus între soți

Trebuie să ne minunăm încontinuu de actul de credință pe care Papa Francisc îl face cu privire la prezența lui Isus în relația dintre soți, care este exprimată la fel de puternic în AL 59: „De aceea, doresc să îl contemplu pe Cristos cel viu care este prezent în atâtea povești de dragoste”.

Papa scrie că vrea să-L contemple pe Cristos prezent în viața perechii.

Câți preoți sunt dispuși să-L contemple pe Cristos prezent în perechile de soți din parohia lor?

Cum pot spune că eu cred în sacramentul căsătoriei dacă nu cred în prezența lui Isus în soți? Este ca și cum aș spune: „Cred în euharistie, dar nu cred în prezența lui Isus în euharistie. Cred în sacramentul căsătoriei, dar nu cred în prezența lui Isus în soți.”

Dragi soți, a venit vremea să vă treziți, căci Biserica și lumea au nevoie de puterea voastră.

Din păcate, am concentrat întreaga Biserică pe preoție. Însă există celălalt sacrament al prezenței lui Isus, căsătoria, căci Isus este prezent în soți.

Să luăm exemplul preoților căsătoriți.

Pentru întreaga comunitate preotul este semn, sacrament al prezenței lui Isus-Păstorul; dar împreună cu soția sa, preotul este un alt sacrament: sacrament al prezenței lui Isus care iubește omenirea. Însă noi continuăm să construim Biserica numai pe sacramentul preoției. Treziți-vă, voi, sacramente ale căsătoriei, aprofundați adevărul vostru! Papa îl contemplă pe Isus prezent în fiecare pereche de soți. Felicitări papei, dar noi avem o altă religie.

A venit vremea să ne trezim atât noi, preoții, cât și voi, soții.

Credința pe care Papa o exprimă cu această ocazie rezonează cu siguranță cu ceea ce Conciliul Vatican II (1965) a afirmat în mod explicit în GS 48: „[Cristos] rămâne cu ei. […] Astfel, familia creștină […] va face evidentă pentru toți prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii”.

„Căsătoria este un sacrament” a declarat Conciliul din Trento, iar cine nu crede acest adevăr, să fie anatemizat. Iar Conciliul Vatican al II-lea ne spune că în sacramentul căsătoriei locuiește Isus.

Spuneți-mi dacă în pastorație s-a actualizat acest adevăr.

Întorcându-ne la textul Conciliului, putem citi: „Familia creștină [iar voi trebuie să spuneți „familia mea”] va arăta [în orașul meu, în parohia mea] că este de față Isus care mântuiește”. Iar noi ne-am lipit sufletește numai de bisericile făcute din ziduri, crezând că prin acestea vom mântui lumea. Dacă am fi construit mai puține biserici, dar mai multe sacramente ale căsătoriei, poate am fi mântuit mai multă lume. Familia mea va arăta tuturor în orașul meu, în parohia mea, că Isus este Mântuitor, că Isus mântuiește. Avem nevoie de puțină imaginație ca să vedem deosebirea dintre căsătorie și preoție.

Isus mântuiește prin preot?

Da. Pentru că preotul consacră, dezleagă de păcate, predică și călăuzește comunitatea.

Isus mântuiește prin soți?

Da. Isus mântuiește prin soți 24 de ore pe zi, șapte zile din șapte. Pentru că prima persoană pe care o mântuiești este jumătatea ta, în măsura în care o iubești. Următoarele persoane pe care le mântuiești sunt fiii tăi, în măsura în care-i ajuți să respire iubirea Tatălui. Așadar, o pereche de soți mântuiește persoanele cu care se întâlnește în măsura în care le iubește.

Isus mântuiește prin cuplu altfel decât mântuiește prin preot, iar prin soți mântuiește de-a lungul celor 24 de ore din zi. Soții sunt semn că Isus mântuiește, iar acest fapt îl afirmă Conciliul Vatican al II-lea.

În diecezele pe care le vizitez în Italia, foarte des îi întreb pe soți pentru a-i provoca: „Vă rog să-mi spuneți unde există în Italia un Curs de pregătire la Căsătorie în care să se explice că persoanele care se căsătoresc devin semn al prezenței vii a lui Isus?”

Această credință în prezența lui Isus este amintită în FC 54, preluată pe larg în AL de Papa Francisc și exprimată prin concepte foarte precise și imediate: „Sacramentul nu este un <lucru> sau o <forță> pentru că, în realitate, Cristos însuși vine în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul căsătoriei. El rămâne cu ei [înseamnă că, din ziua în care v-ați cununat religios, Cristos locuiește în casa voastră, sălășluiește în relația voastră, s-a căsătorit cu relația voastră; și-a asumat El relația voastră], le dă puterea de a-l urma” (AL 73).

Iar noi suntem convinși că este suficient să facem doar un semn al crucii dimineața și apoi să spunem o rugăciune scurtă seara. Este ca și cum am spune că în viața matrimonială ar fi suficient, de-a lungul zilei, doar să ne spunem bună dimineața și bună seara, iar în rest, fiecare soț să trăiască în lumea sa, în camera sa. Din păcate, așa ne comportăm în raportul nostru cu Cristos.

Pentru ca, înaintea adevărului că Isus locuiește în soți, cei mai rafinați să nu mai poată spune: „Dar cum poate sălășlui Isus în acel cuplu sărman? În acel cuplu care se ceartă mereu, în acel cuplu care nu înțelege pe ce lume trăiește?”, papa Francisc a scris în AL 315: „Prezența Domnului locuiește în familia reală și concretă [nu în familia ireală] cu toate suferințele, luptele, bucuriile și planurile sale zilnice”.

Îmi pare rău pentru voi, dar această expresie este o garanție, semnată de papa, că Isus locuiește în fiecare dintre perechile voastre.

Dar voi doi, cât de mult țineți cont de acest adevăr?

„Suntem destul de grozavi, ne descurcăm și fără El”.

În AL 317, sfântul Părinte folosește o expresie și mai frumoasă: „Prin diferite gesturi cotidiene, soții dau formă acestui spațiu teologic în care poate fi experimentată prezența mistică a Domnului înviat”. Dacă ar fi o idee de-a mea sau a vreunui teolog, ați avea dreptul să spuneți: „Eu nu cred”. Însă acest adevăr este vestit dintotdeauna de Biserică, fiind afirmat în tot Magisteriul, începând cu Conciliul Vatican al II-lea. Din păcate, acest aspect al căsătoriei creștine nu este nici aprofundat, nici asimilat, cu atât mai puțin tradus eficient în planul pastorației. Logodnicii nu sunt pregătiți să aibă, după ritualul nunții, o conștiință sacramentală, adică conștiința de a fi un sacrament, un semn al prezenței lui Cristos în Biserică, pentru lume. Și nici soții creștini nu au conștiința sacramentală, nu știu că ei sunt un semn al prezenței lui Cristos în Biserică, pentru lume.

Timp de secole, în cazul nostru, al preoților, Biserica s-a folosit de un veșmânt ca să ne amintească că, în mijlocul vostru, suntem sacrament al Păstorului Isus. Dar cine vă amintește vouă, soților, că în acest moment sunteți sacrament al lui Isus viu? Voi celebrați liturgia în prezența lui Isus fără veșminte, fără lumânări, fără tămâie, dar sunteți sacrament.

Știm că Sfântul Francisc Xaveriu se închina înaintea fiecărei perechi de soți pentru a cinsti prezența lui Isus în ei.

Cu toții vrem ca lumea să se convertească, dar având în vedere atitudinea sf. Francisc, întrebarea este: „Oare lumea trebuie să se convertească, sau noi, soții, trebuie să ne convertim?” Voi sunteți chemați să fiți în permanență conștienți de faptul că sunteți sacrament al prezenței lui Isus, pentru că această eficiență sacramentală nu se exprimă numai atunci când cei doi soți sunt împreună, ci și atunci când unul dintre soți se află în altă parte. O persoană care s-a căsătorit în Biserică este sacrament al căsătoriei și atunci când muncește sau când face singură cumpărăturile; mereu este sacrament al căsătoriei și mereu are acest potențial de a iubi așa cum iubește Cristos.

Dacă Spiritul Sfânt ar produce în una dintre perechile voastre această convertire, ar fi un mare har, pentru că în acest moment Domnul Isus vrea să vorbească fiecărei perechi și fiecărei persoane prezente aici, nu eu și nici organizația.

Ce-i răspundeți Domnului Isus?

Isus este însetat de iubire și vă întreabă: „Când veți recunoaște că Eu sunt cu voi din ziua cununiei voastre? Când Îmi veți spune în pereche – împreună – «Isuse, Te iubim»?”

Oare lumea trebuie să se convertească, sau voi trebuie să vă convertiți? Lumea se va converti numai dacă voi vă veți converti. Așadar, primul aspect este acesta: să cultivați conștiința că sunteți sacrament al prezenței lui Isus.

Ar fi util să fiți într-o rețea de familii ca să împărtășiți această credință. Și în pereche este important să împărtășiți această credință, ca să cultivați această conștiință sacramentală.

Din păcate, nici în formarea seminariștilor nu se acordă atenție creării în ei a conștiinței că, pe lângă sacramentul lor pentru misiune, există un alt sacrament al prezenței lui Cristos în Biserică și lume. Din cauza acestei lipse de formare a logodnicilor și a seminariștilor se pierde complet noutatea căsătoriei creștine.

Îmi amintesc că un episcop m-a întrebat: „Cum de tu ești atât de pasionat de sacramentul căsătoriei?” Eu i-am răspuns astfel: „Dumneavoastră, Excelență, aveți 700 de preoți în dieceză. Închipuiți-vă că, din cauza unei boli ciudate, toți preoții
ar uita că sunt preoți, deci niciunul n-ar mai îndeplini slujirea preoțească, și, prin urmare, ar începe să profeseze alte meserii. Dumneavoastră ați face ceva pentru ca ei să se vindece, să-și reamintească faptul că sunt sacrament al preoției? Aceasta este pasiunea mea: să-i ajut pe soți să redevină conștienți că sunt sacrament al prezenței lui Isus. Iar această lucrare o văd ca fiind un act de restituire a credinței”.

De multe secole, voi, soții, credeți în sacramentul preoției. A venit vremea ca noi, preoții, să începem să credem în sacramentul căsătoriei știind că Conciliul Vatican al II-lea și Catehismul Bisericii Catolice pun pe același plan sacramentul preoției și sacramentul căsătoriei.

În CBC 1534, scrie: „Alte două sacramente – preoția și căsătoria – sunt rânduite spre mântuirea [slujirea] aproapelui [nu scrie că preoția a fost instituită mai întâi și că este puțin mai importantă]. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalți. Conferă o misiune specială în Biserică și slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu”.

Vă provoc să găsiți în România un Curs de pregătire la Căsătorie în care se afirmă că logodnicii se căsătoresc în Biserică pentru a pune căsătoria lor în serviciul parohiei, deoarece, dincolo de ceea ce credem sau facem, așa este scris în CBC. Atenție! „În slujba parohiei” nu înseamnă ca ei să trăiască în biserică, și nici să facă pe preotul, ci înseamnă să trăiască sacramentul căsătoriei, să aibă conștiința că sunt sacrament permanent.

3.2. Cultivarea relației conjugale în lumina prezenței lui Isus în mijlocul soților

Cum să-și cultive soții relația lor consacrată în lumina prezenței lui Isus?

Dacă Isus locuiește cu voi, cum puteți să vă maturizați ca pereche?

Conștientizarea prezenței lui Isus în relația dintre soți și faptul că ei sunt semn, în calitate de soți (pereche), al prezenței sale, este un fapt real din punct de vedere sacramental și este necesar să fie cultivat pentru a-și putea afirma eficacitatea. Sunt indispensabile pentru soți primirea lui Isus și creșterea în relația cu El; să-I dea spațiu Domnului pentru a-și construi viața conjugală și a trăi misiunea care decurge din sacramentul primit. După cum între voi, soții, este necesară primirea reciprocă și maturizarea în iubire, tot așa și în raportul vostru cu Isus este necesar ca, în pereche, să-L primiți pe Isus și să vă maturizați în raportul de iubire cu El.

La finalul acestei conferințe, în pereche, vă invit să răspundeți la următoarele întrebări: „Dar noi, L-am primit pe Isus? Știm că El trăiește cu noi? Vrem să ne maturizăm în relația de iubire cu El?”

Pentru a înțelege și a cultiva această prezență, există câteva elemente esențiale pe care Papa Francisc le enumeră în diferite părți ale documentului. În primul rând, cuplul creștin se maturizează prin Cuvânt: „Cuvântul lui Dumnezeu este o sursă de viață și de spiritualitate pentru familie” (AL 227). Așadar, primul semn că ați primit prezența lui Isus este primirea Cuvântului său. Ce ar însemna pentru cuplul vostru dacă niciodată nu i-ați permite jumătății voastre să vorbească? În pereche, când i-ați dat ultima dată cuvântul lui Isus? Lecturând evanghelia duminicii, v-ați întrebat: „Ce ai dorit să ne spui, Isuse?”

Participând la acest curs de formare, este limpede că Isus dorește să vă vorbească, dar dacă voi nu reușiți să exprimați în cuvinte ceea ce Isus dorește să vă spună, înseamnă că credința voastră este doar în minte, nu și în inimă: „Da, e adevărat că Isus vorbește”. Întreb: „Ce ți-a spus ?” Un altul poate spune: „Ce frumoasă a fost conferința!” Însă întrebarea este: „Vouă, în pereche, ce v-a spus?”

Sunt lucruri dintr-o altă lume.

Încercați să spuneți pe undeva, în afara spațiilor bisericii: „Știți că noi în fiecare zi vorbim cu Isus?” Cu siguranță vi s-ar răspunde: „Cereți o consultație la psihiatru”. Este adevărat că voi sunteți dintr-o altă lume.

În secolul al II-lea, la Roma, creștinii erau arestați pe motiv de „nebunie”. De ce? Pentru că ei credeau că Isus este viu, deși toți știau că a murit de un secol. Așadar, ceilalți ar răspunde: „Voi credeți că este viu, deși a murit în urmă cu 2000 de ani?”

Eu, preotul, am înnebunit și cred că Isus este viu în acest moment, aici, și cred că Isus este prezent în fiecare dintre perechile voastre. Dar pentru a actualiza acest crez, trebuie să spun: „Scuză-mă, Isuse, dar ce vrei să-mi spui?” Adică trebuie să-i dăm cuvântul lui Isus, să ne facem timp să citim Cuvântul lui Dumnezeu.

Cunosc multe perechi care citesc zilnic Cuvântul, citirea Cuvântului devenind îndeletnicirea lor primară.

Multe cupluri, tocmai pentru că vor să trăiască împreună cu Isus, au creat „Whatsapp-ul cuplului în pereche cu Isus”; nu un grup de whatsapp al cuplului în care să-și comunice treburile zilnice: „Amintește-ți să cumperi lapte”, ci un „Whatsapp doar pentru cuplu în pereche cu Isus”. De exemplu, unii soți citesc împreună, dimineața, Evanghelia zilei, apoi merge fiecare la locul lui de muncă. Însă, în timpul zilei, pe „Whatsapp-ul cuplului în pereche cu Isus”, își împărtășesc trăirile în lumina relației lor cu Isus. Altfel spus, la serviciu mi s-a întâmplat un anume lucru și cred că prin acea întâmplare Isus a vrut să-mi spună… , iar cealaltă jumătate răspunde… , fapt pentru care acești soți respiră pasiunea iubirii pe care Isus o are pentru fiecare pereche.

Diferența dintre pasiunea iubirii pe care voi o simțiți unul pentru altul în cele mai importante momente din viața voastră, în comparație cu pasiunea iubirii pe care Isus o simte pentru fiecare pereche, este precum diferența dintre un foc pictat și un foc adevărat. Înaintea iubirii lui Isus pentru voi puteți doar să fiți uimiți.

Noi ne-am obișnuit să vedem prezența lui Isus în pâinea consacrată. Iar această prezență a Sa în pâine ne uimește: este un lucru măreț!

Dar a crede că Isus locuiește în cuplul vostru este mai greu. „Eu cunosc defectele mele și pe cele ale soțului meu”. Însă dacă Isus a locuit în peștera din Betleem, credeți că refuză să locuiască în perechea voastră? Pasiunea iubirii Sale este o pasiune care se comunică prin Cuvânt.

O altă modalitate care ajută la maturizarea iubirii soților pentru Isus este reconcilierea. „A ști să ierți și a te simți iertat este o experiență fundamentală în viața de familie” (AL 236).

„Este bine să îndemnăm la spovedanie frecventă” (AL 227).

Iertarea este dovada că iubirea soților este adevărată. Întipăriți-vă bine în minte acest adevăr!

De ce?

Pentru că, atunci când descopăr un defect sau o limită a jumătății mele, sunt chemat să dau dovadă de o iubire mai mare decât defectul jumătății mele, o iubire mai mare decât greșeala ei.

În schimb, dacă mă blochez și nu iert, înseamnă că trăiesc după logica „iubirii comerciale”: adică „Tu mi-ai dat atât, deci și eu îți dau tot atât; tu nu poți să-mi dai mai puțin decât ți-am dat eu; dacă eu nu-mi permit, nici tu nu poți să-ți permiți, pentru că am încheiat un contract, deci profitul îl împărțim în mod egal, adică fiecare ia câte 50%. Dacă în viața de cuplu eu trebuie să iau numai 40%, nu mai este just. În toate trebuie să câștig 50%. Dacă tu te distrezi, și eu trebuie să mă distrez”. Acesta se numește comerț afectiv, ceea ce – tradus în limbaj sociologic – înseamnă a transforma căsătoria într-o cooperativă conjugală: „Tu mă iubești, deci și eu te iubesc; hai să ne înțelegem, pentru că amândoi vom avea numai de câștigat”. Dar acesta nu este sacramentul căsătoriei, ci este o căsătorie păgână.

Iertarea este dovada că eu am o iubire mai mare, care nu caută profit. Jumătatea mea mi-a spus: „Te voi iubi până la a-mi da viața pentru tine.” Însă pentru că am uitat să cumpăr pâine, acum nu mă iartă. Sunt dispus să-ți dau totul, dar dacă uiți să cumperi un lucru mărunt…

Iertarea… Iată motivul pentru care Sfântul Pavel spune: „În cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Rm. 12,10). Acesta ar trebui să fie mottoul permanent al vieții soților. Astăzi să vă cinstiți mai mult decât ieri, iar mâine mai mult decât azi.

Când i-ai spus ultima dată soției tale că o iubești?

„Dar ea știe că eu o iubesc. De atâția ani trăim împreună. De ce este nevoie
să-i spun că o iubesc?”

Voi mâncați și astăzi? Dar dacă ați mâncat ieri, de ce mai trebuie să mâncați și astăzi? Să înțeleg că voi mâncați în fiecare zi. Dar să-i declarați zilnic jumătății voastre că o iubiți, credeți că nu-i nevoie, pentru că spuneți că ea deja știe că o iubiți?

Atenție! Iubirea trebuie hrănită, iar iertarea este calea principală pentru a o hrăni.

Când îi aud pe unii soți spunând că „Iubirea a murit”, mă cuprinde furia, pentru că iubirea niciodată nu moare!

Întrebați-i pe părinții care au pierdut un fiu dacă iubirea pentru fiul lor a murit. Iubirea nu moare! Însă iubirea poate fi ucisă. Și este ucisă pentru că este lăsată să moară de foame.

Iubirea trebuie hrănită! Trebuie hrănită prin a face dragoste, prin a vă vorbi, prin a sta aproape unul de altul, prin felul de a vă privi, prin a ști să vă spuneți „Te iubesc!”.

Căsătoria nu este precum șinele trenului, ci este un zbor de vultur împreună cu Dumnezeu. Astfel, soții căsătoriți urmează căile iubirii infinite, rod al altui gust, arătând lumii acele fragmente de infinit pe care le-am enumerat în prima cateheză. Iubirea trebuie hrănită!

O altă modalitate care-i ajută pe soți să se maturizeze în relația lor de iubire cu Isus este Euharistia. Euharistia este oglinda permanentă a semnificației căsătoriei. Euharistia le arată ce înseamnă să fie căsătoriți.

Ce este acea pâine consacrată?

Este Trup dat/jertfit din iubire.

Când? Toată ziua. În fiecare zi. Fără să pretindă nimic în schimb.

Trup dat din iubire. Euharistia este Isus care Se dăruiește: „Mănâncă-Mă!” Soții sunt semnul acestei iubiri.

Doresc să mai subliniez un lucru, pornind de la unele întrebări. Cum se împărtășesc soții? Oare se împărtășesc ca noi, preoții celibatari, sau precum călugărițele? Ce diferență este între cuminecarea mea de preot celibatar și cuminecarea voastră de soți?

Eu, ca persoană celibatară, merg la cuminecare în singularitatea mea, iar între mine și Isus se constituie un singur trup, astfel încât trupul meu devine Trupul Său, iar Trupul Său înviat devine trupul meu.

Voi, soții, mergeți să vă cuminecați, dar sunteți o relație consacrată. Este limpede că Isus este luat și de el, și de ea, dar este Unicul Isus care se unește cu relația soților. Așadar, voi, soții, atunci când vă cuminecați, trăiți o unitate (între voi doi) superioară unității specifice momentelor în care faceți dragoste. Când faceți dragoste, se unesc cele două trupuri ale voastre și sunteți foarte uniți, îmbrățișați, dar oricât de uniți ați fi, tot doi rămâneți. Mai mult, în cel mai înalt moment al unității voastre experimentați și mai mult deosebirea dintre voi, el că este bărbat, și ea că este femeie.

În schimb, atunci când voi, soții, vă cuminecați, toată ființa soției este în inima soțului în Isus, și toată ființa bărbatului este în inima soției în Isus. Altfel spus, Isus se unește în mod profund cu relația voastră și vă ajută să fiți în întregime una. De aceea eu îi sfătuiesc mereu pe soți: „După ce v-ați cuminecat, țineți-vă de mână sau așezați-vă unul lângă celălalt, chiar sărutați-vă” pentru a vă comunica unul altuia că în acel moment sunteți în Isus, pierduți în Isus, și gustați faptul de a fi în întregime una.

În Isus sunt în întregime una cu jumătatea mea. Euharistia devine școală a iubirii. Ați văzut pâinea consacrată atunci când vă este dată de preot? Oare acea pâine consacrată îți spune: „Dacă te schimbi, vin cu tine. Iar dacă nu te schimbi, nu vin; dacă accepți acel lucru, Mă ofer ție, dacă nu, nu Mă ofer?” Vă pune condiții? Dar voi, soții, câte condiții vă puneți pentru a vă iubi unul pe altul?

Euharistia este școală permanentă pentru iubirea cuplului. „Hrana Euharistiei este forță și stimulent pentru a trăi în fiecare zi legământul matrimonial ca o «Biserică domestică» (AL 318)”.

O altă modalitate care ajută la maturizarea iubirii soților este rugăciunea;

„Familia care se roagă împreună rămâne împreună”(AL 227).

Maturizarea relației soților cu Isus are loc și în cotidianul obișnuit transformat în posibilități de creștere în iubire (AL 89; 164);

În final, doresc să subliniez faptul că soții își cultivă relația de iubire cu lui Isus în viața obișnuită. Acest ultim aspect trebuie subliniat astfel încât să înțelegem că viața obișnuită a cuplului este cea care, prin Spiritul Sfânt, este transformată în mod constant și abilitată să exprime noutatea bogăției harului primit.

Atenție! Uneori diavolul vrea să vă conducă în afara vieții cotidiene, inducându-vă să credeți că sunt suficiente devoțiunile (practicile religioase).

Soții sunt chemați să se roage, chiar și personal, dar dovada că au rostit o rugăciune personală adevărată constă în faptul că la finalul rugăciunii arată practic că își iubesc și mai mult jumătatea, că o iartă și mai mult.

Îmi amintesc că la finalul unei cateheze o doamnă s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Soțul meu nu înțelege nimic. Cum pot să-mi trăiesc viața de credință cu un astfel de bărbat? Nu vrea să vină la Liturghie”. Dar eu am întrebat-o: „Când vă întoarceți de la Liturghie, soțul dumneavoastră observă vreo schimbare la dumneavoastră?” „Ce schimbare ar trebui să vadă? Dar dacă ar veni și el la Biserică, pentru că periodic vin niște predicatori grozavi… ” „Doamnă, încercați să judecați așa: dumneavoastră într-adevăr vă cuminecați ca persoană căsătorită? În cuminecare vă uniți în întregime cu Isus, pentru că Isus vrea să unească inima Sa cu a dumneavoastră, doamnă. Apoi, cu această inimă, întoarceți-vă acasă de la Liturghie, iar soțului, care a rămas acasă, nu începeți să-i țineți o predică, adică să-i spuneți: «dacă veneai și tu», ci întorcându-vă, salutați-l «Bună, dragostea mea. Mă bucur că te văd. Te pot săruta? M-am gândit că diseară putem face dragoste»”.

Ce face soțul auzind toate acestea?

„Du-te la Liturghie în fiecare zi! Vin și eu”.

De multe ori ne închinăm unui Cristos care nu schimbă nimic. Suntem în legătură cu un Cuvânt care naște numai „idei”, dar nu și schimbarea inimii.

Vreți să ducem această Evanghelie care nu conduce la schimbarea inimii și altora?

Isus a spus-o limpede: „După roadele lor îi veți cunoaște”.

Eu văd iubirea soției mele în felul în care pregătește masa, în felul în care mă ajută să-mi asortez hainele, în felul în care mă privește când ies din casă. Eu văd iubirea soțului meu în felul în care îmi cere să folosesc acel parfum. În viața soților nimic nu este superfluu, inutil. Dar dacă n-au iubire în inimă, viața obișnuită este trăită de cei doi ca o datorie, adică: „Trebuie să mă trezesc, trebuie să muncesc, trebuie să gătesc, trebuie să am grijă de fii, să-i duc la școală, trebuie să mă duc la soacra… Apoi… Trebuie să mor”.

În viața perechii niciodată n-ar trebui să se folosească cuvântul „trebuie”, adică să facă ceva din datorie, ci soții ar trebui să le facă pe toate din iubire, adică să facă orice lucru „pentru că iubesc” și astfel vor arăta frumusețea planului lui Dumnezeu care este Iubire.

„Limbajul trupului și gesturile de iubire trăite în istoria unui cuplu căsătorit devin o «continuitate neîntreruptă a limbajului liturgic», iar «viața conjugală devine, într-un anumit sens, liturgie» (AL 215)”.

O atenție deosebită este acordată de Papa Francisc, de-a lungul capitolului patru din AL, transformării cu simplitate și concretețe a cotidianului. Este suficient să enumerăm subtitlurile:

– iubirea noastră zilnică;

– creșterea în caritatea conjugală;

– iubirea pasională;

– transformarea iubirii.

Obișnuitul în viața de cuplu este termometrul care măsoară cât de mult și cum trăiește cuplul viața după Spirit, adică cum trăiește spiritualitatea conjugală.

.

4. SPIRITUALITATEA PENTRU O MISIUNE SPECIFICĂ ÎN BISERICĂ ȘI ÎN LUME

Din nou doresc să vă reamintesc cel mai important lucru, și anume: să nu vă raportați la mine, la vorbele mele – ca să nu pierdeți vremea aici – ci, prin tot ceea ce vă spun, să intrați în legătură cu Domnul Isus, deoarece Isus dorește să comunice cuvinte precise fiecăreia dintre perechile voastre. Așadar, vă îndemn să descoperiți tot ceea ce Isus vrea să spună perechii voastre. Iar noi, preoții, suntem invitați să descoperim ceea ce Isus vrea să comunice Bisericii și lumii.

Întotdeauna este indispensabil să ne lăsăm călăuziți de Spiritul Sfânt, pentru că este singurul care ne pune în legătură cu lumea din afara bisericii; numai Spiritul ne poate ajuta să-L vedem pe Isus viu, prezent în această încăpere; numai Spiritul ne poate ajuta să-i vedem pe ceilalți ca pe frați și surori. Fără Spiritul Sfânt vom fi tot mai săraci.

  Continuând pe această cale, de a forma din voi niște animatori (formatori/însoțitori) spirituali adevărați, vom aborda a patra temă: Spiritualitatea este în vederea unei misiuni specifice în Biserică și în lume. Altfel spus, spiritualitatea nu ne folosește ca să ne „congelăm”, ca să stăm pe loc: „Noi suntem buni, suntem frumoși, ne rugăm, mergem la Biserică”, ci spiritualitatea este foc de iubire; este spirit pentru a merge în misiune.

Ce au făcut apostolii când, de frică, s-au închis în Cenaclu? Erau închiși și înfricoșați, n-aveau nicio legătură cu nimeni. Însă odată ce au primit Spiritul Sfânt,
s-au deschis ușile și nu s-au mai oprit din predicare, din vestirea lui Isus. Nu le-a mai fost frică de nimeni, ci au vestit: „Cel pe care voi L-ați omorât a înviat”.

În schimb, voi, soții, stați pe loc, ascunși, ca să-i „respectați pe alții…”. Sărmanul Isus… Oricum, Spiritul Său niciodată nu obosește, ci lucrează mereu.

Soții au o spiritualitatea în vederea misiunii.

Atunci când se vorbește despre spiritualitatea cuplurilor, este ușor pentru cineva să o confunde cu spiritualismul, cu fuga de lume, sau cu intimismul. Nu este neobișnuit să întâlnim aceste situații sau alte interpretări greșite ale spiritualității soților. Însă dincolo de faptul că se bazează pe experiența concretă a vieții conjugale obișnuite, este o spiritualitate îndreptată spre o misiune specifică în Biserică și în lume. O misiune care se naște tocmai datorită noutății de a fi o „comuniune de persoane” consacrată, de a fi o „comuniune de persoane”, sacrament al prezenței lui Cristos care iubește.

Din păcate, și acest aspect al vieții conjugale este foarte des ignorat, deoarece mulți consideră că misiunea soților creștini coincide cu misiunea oricărui cuplu căsătorit care nu are sacramentul căsătoriei; ar fi ca și cum soții creștini, căsătoriți în Biserică, n-ar fi primit harul Spiritului Sfânt: să rămână uniți, să-și educe copiii. Deosebirea, în privința cuplurilor creștine, constă în faptul că trebuie să se roage, să educe în credință și să participe la viața parohială.

Desigur, toate acestea sunt valoroase, dar nu reprezintă pe deplin misiunea specifică a soților, care decurge din faptul de a fi un sacrament permanent al lui Cristos.

Care este misiunea soților? Cea de a iubi și de a transmite viața.

Ați auzit ce cuvinte frumoase? Însă misiunea de a iubi o au și mamele necăsătorite, și cuplurile care doar conviețuiesc, și cei care sunt la a doua sau la a treia căsătorie. Căci toți pot comunica iubire. Alții spun că misiunea soților este să slujească viața. Însă și cuplurile păgâne sau căsătorite doar civil slujesc viața.

Care este noutatea în cazul unei perechi care îl are pe Spiritul Sfânt primit la cununie?

Soții creștini au un dar diferit, descris foarte bine de sfântul papă Ioan Paul al II-lea. Și mulți citează acest paragraf, dar numai pe jumătate. Scrie papa: „Familia primește misiunea de a păstra, de a revela și de a comunica iubirea”. Este ceva foarte frumos, dar toți oamenii au această misiune; de aceea, citatul sfântului papă Ioan Paul al II-lea continuă: „să comunice iubirea ca oglindire vie și participare reală la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire și la iubirea lui Cristos Domnul pentru Biserică, Mireasa Sa”. Altfel spus, soții căsătoriți în Biserică nu comunică numai iubirea lor umană.

Când veți înțelege voi, soții, că, odată ce ați primit harul sacramentului căsătoriei, voi puteți comunica iubire divină?

Ce deosebire există între un sărut pe care și-l dă un cuplu care conviețuiește și unul pe care și-l dă un cuplu-sacrament? Cuplul căsătorit numai civil se sărută pentru că se iubește, pentru că cei doi simt impulsul/atracția unei întâlniri. În schimb, perechea căsătorită în Biserică, pe lângă faptul că simte impulsul de a se săruta, are harul de a se săruta cu inima lui Cristos, deoarece soții au în ei puterea lui Cristos. Dar creștinii spun: „Nu avem nevoie”.

Lumea are nevoie de o iubire extraordinară, dar creștinii căsătoriți renunță la iubirea divină pe care au primit-o.

Așadar, și soții au o misiune.

Căsătoria nu este lăsată pentru soți.

Să nu vă smintească această afirmație! Ritul căsătoriei nu este lăsat pentru soți. Ar trebui să vă smintiți, dar văd că toți sunteți liniștiți. Ca să înțelegeți acest adevăr, vă propun o comparație: când eu, preotul, consacru pâinea și vinul, oare este un dar pe care eu vreau să-l fac pâinii și vinului? Căci astfel pâinea ar putea spune: „Ce frumos, am devenit Trupul lui Isus!” Dar adevărul este că eu nu consacru pentru pâine în sine, ci consacru pâinea ca ea să fie hrană pentru credincioși. Vă dau un alt exemplu: preoția este lăsată pentru cel ce o primește? Pentru ca preotul hirotonit, privindu-se în oglindă, să poată spune: „Acum sunt preot, pot să-mi dau singur dezlegarea de păcate, să-mi predic?” Preoția nu este lăsată pentru omul care o primește, ci este dată preotului, însă pentru alții.

Și în cazul căsătoriei este la fel ca în cazul preoției. Căsătoria este dată soților, însă pentru alții. Este limpede că și mirii au un beneficiu; după cum la fel de clar este că și preotul are un beneficiu prin faptul că a devenit preot. Dar nu a devenit preot pentru sine, ci pentru a-i sluji pe alții. Tot așa și soții, odată cu ritul căsătoriei, primesc harul Spiritului Sfânt, cel de a iubi așa cum iubește Isus. Și este limpede că acest dar este prețios și pentru ei. Însă sacramentul le este dat pentru alții. Vă provoc să găsiți un curs pentru logodnici în care se predau aceste adevăruri. Toate acestea nu sunt ideile mele, ci sunt lucruri subliniate în Catehismul Bisericii Catolice, scris în 1990. Au trecut 34 de ani, dar nici măcar noi, preoții, nu le cunoaștem.

Scrie în Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 1534: „Preoția și căsătoria sunt rânduite pentru mântuirea celorlalți [Așadar, aceste două sacramente au fost lăsate pentru mântuirea altora. Iar acest adevăr nu l-am inventat eu, ci e scris în CBC. Și pentru că este o afirmație atât de puternică, cu multă probabilitate redactorul acestor cuvinte a înțeles că este o afirmație valoroasă, astfel a adăugat partea a doua a frazei]. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalți [Este ca și cum i-ar spune preotului: și tu poți să te mântuiești, dar tu, preotule, te mântuiești numai dacă pui preoția ta în slujba altora]. Conferă o misiune specială în Biserică și servesc la edificarea poporului lui Dumnezeu”.

La urma urmei, CBC 1534 nu afirmă lucruri noi față de cele scrise în GS 48: „Familia creștină va arăta tuturor prezența vie a lui Isus Mântuitorul, a lui Isus care mântuiește lumea”. Și în FC 49 se afirmă același lucru, adică se subliniază că comunitatea soților devine o comunitate mântuitoare.

Oarecum, îmi pare rău să vă dezvălui aceste adevăruri, căci vă cutremur acel „echilibru normal” pe care l-ați atins în relația voastră de soți. Totuși, Domnul cheamă pe cineva să-și dea viața pentru ca lumea să înțeleagă ce este familia.

Dacă Isus vrea să mântuiască lumea prin familie, voi, soții, ce-i răspundeți? Dragă Isuse, mergi la preoți! Chiar așa îi răspundeți.

Mă gândesc la soțiile preoților, care sunt de față. Preotul are o dimensiune mântuitoare, dar și voi doi – soț-soție – aveți o misiune mântuitoare.

Și Papa Francisc, în Amoris Laetitia, la nr. 121, subliniază acest adevăr: „Soții, în virtutea sacramentului, sunt învestiți cu o misiune adevărată și proprie [adică nu-i misiunea preotului, nici a persoanelor consacrate, ci este proprie, adică este a soților] pentru a face vizibilă, pornind de la lucruri simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos își iubește Biserica, continuând să-și dea viața pentru ea”.

Chivotul din Biserică ni-L arată pe Cristos prezent în sfânta Pâine, iar „chivotul” (adică soții) care călătorește pe străzile orașului ne arată faptul că Isus iubește. Dar pastorația nu prevede aceste lucruri, soții nu știu acest adevăr, iar
a-i învăța toate acestea este foarte greu.

„Soții… să arate, pornind de la lucruri simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos își iubește Biserica, continuând să-și dea viața pentru ea”.

Vă simțiți responsabili față de aceste cuvinte?

Această afirmație o găsiți și-n alte documente ale Bisericii. De exemplu, în FC 50 scrie: „Familia creștină este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii în mod propriu și original”.

De ce în mod propriu?

Pentru că este o misiune unică, pentru că este o misiune „în doi”.

Treziți-vă! Toate sacramentele sunt administrate individual: botezul, mirul, euharistia, spovedania, maslul, preoția; însă un singur sacrament este administrat relației. De ce nu înțelegeți originalitatea acestui sacrament? De ce Cristos a vrut soții? Apoi, căsătoria este un sacrament original pentru că soții primesc o misiune în viața ordinară (obișnuită, de toate zilele). Nu este vorba despre misiunea de a merge un an în Africa, de a face voluntariat pentru cei săraci, ci originalitatea căsătoriei înseamnă a fi misionari în viața obișnuită; de exemplu în casă, între soț și soție, în raportul cu fiii, la locul de muncă soții au opt ore de misiune. Înțelegeți noutatea?

Am putea spune că soții vorbesc și arată lumii Evanghelia prin comportamentul lor, pentru că sunt Evanghelie ambulantă, Evanghelie care umblă pe străzi.

Care este sinteza întregii Evanghelii, a întregii Biblii?

Este iubirea!

Ce arată soții?

Iubirea!

Însă eu observ că noi continuăm să întemeiem toată pastorația pe preot, pe numeroase reuniuni ale grupurilor în parohie, dar fără familii…

În aceste zile am citit câteva proiecte de pastorație ale diferitelor dieceze din Italia și am observat că soții sunt antrenați în aceste proiecte, dar este lăsată la o parte această misiune specifică lor. Există o misiune „particulară”, precisă, de îndeplinit în Biserică și în lume, care este proprie și originală, adică specifică soților. O misiune care se exprimă în primul rând prin viață, și doar mai târziu (și dacă este necesar) prin cuvinte, distingându-se astfel de misiunea preotului.

Am putea spune că soții vorbesc prin comportamentul lor, ei sunt trup-cuvânt, pentru că, prin comportamentul lor, manifestă darul primit. Spiritualitatea vieții de zi cu zi face ca viața obișnuită a soților să devină o misiune continuă oriunde s-ar afla.

În sinteză, soții pot exprima noutatea de a fi trup-cuvânt prin puterea Spiritului Sfânt primit în sacramentul nunții.

4.1. Noutate, cu darul Spiritului Sfânt, în a fi chip și asemănare

Care este noutatea specifică misiunii soților?

Până în acest loc am subliniat că soții au o misiune în viața obișnuită. Dar să folosim lupa pentru a înțelege mai bine care este această misiune în viața lor obișnuită.

Prin darul Spiritului Sfânt primit la căsătorie, soții arată frumusețea chipului și asemănării cu Dumnezeu. Nu există nicio îndoială că fiecare bărbat și fiecare femeie poartă în el sau în ea amprenta de a fi chip și asemănare, așa cum este revelat în
Gen. 1, dar soții, cu darul Spiritului Sfânt, primesc capacitatea de a cunoaște acest dar și de a evidenția, dincolo de cuvinte, frumusețea pe care Dumnezeu a văzut-o de la început. Soții, cu ajutorul Spiritului Sfânt, pot arăta frumusețea originară a bărbatului-femeii: „Dumnezeu a văzut că a creat un lucru foarte frumos… ” Altfel spus, soții arată frumusețea deosebirii și a unități în iubire. Este frumusețea unei iubiri care caută să trăiască complementaritatea cât mai bine, adică unitatea și deosebirea în iubire, care are capacitatea de a face să crească originalitatea și bogăția soțului/soției și, în același timp, de a construi o unitate tot mai mare.

Încercați să aruncați o privire peste întreaga lume: câte războaie și câte probleme nu se nasc din cauza incapacității de a accepta deosebirea și de a construi unitatea în diversitate?

Cui a încredințat Dumnezeu secretul pentru a alcătui unitatea în diversitate?

L-a încredințat perechii, soților.

Dumnezeu n-a creat lumea ca mai apoi să le spună oamenilor: „Descurcați-vă singuri!”, ci le-a dat oamenilor principii pentru a trăi bine dimensiunea umană. Și aceste principii le-a întipărit în familie.

Familia este comoara cu care trebuie să ajutăm lumea să funcționeze, să meargă bine. Dar lumea nu știe acest adevăr și, din păcate, nici creștinii nu-l știu.

Gândiți-vă la cele patru elemente esențiale ale vieții familiei.

Cel dintâi este complementaritatea. Ce înseamnă?

În familie, noi avem bărbatul și femeia, care sunt în totalitate diferiți; apoi tineri și bătrâni, frumoși și urâți, foarte inteligenți și mai puțin inteligenți. Gândiți-vă cât de diferite sunt persoanele într-o familie, dar ele trăiesc în unitate.

Cine trebuie să-i arate atât parohiei, cât și societății felul în care se trăiește în unitate respectând diversitatea? Cine trebuie să-i vestească societății că diversitățile sunt complementare? Nu există niciun loc în lume în care să se trăiască complementaritatea așa cum se trăiește în familie. Cine trebuie să o comunice lumii? Episcopul, parohul, organizațiile caritative?

Dumnezeu a lăsat un model prețios în familie pentru a ajuta să se maturizeze comunitatea eclezială și civilă, dar familia nu știe că deține secretul funcționării lumii.

Să luam un alt element: co-responsabilitatea (împreună-responsabilitatea). Toți știți că în familie co-responsabilitatea este un element normal, pentru că toți membrii familiei sunt responsabili: „Închide robinetul! Amintește-ți să stingi becul! La ce oră te întorci? Vii la cină?” În familie toți sunt co-responsabili. Iar voi, părinții, simțiți că aveți datoria să vă educați pruncii să fie co-responsabili.

Cine trebuie să vestească lumii co-responsabilitatea? Familia este un izvor de co-responsabilitate care ar trebui să-i „adape” cu co-responsabilitate pe toți cei ce locuiesc în vecinătatea ei. Însă familia nu și-a însușit această co-responsabilitate socială și eclezială, ci spune: „Suntem co-responsabili pentru a trăi bine în familia noastră, căci dacă toți suntem co-responsabili, familia noastră funcționează bine”. Și astfel, în afara casei, nu mai actualizăm co-responsabilitatea. Altfel spus, familia ține co-responsabilitatea numai pentru ea.

Al treilea element este co-împărtășirea (împărțirea cu alții). Nu există niciun loc în lume în care să se co-împărtășească viața atât de profund și total ca în familie, nici măcar în cele mai frumoase comunități de monahi sau monahii. Pentru că în familie se împărtășește totul, chiar și atunci când unii membri nu vor să
co-împărtășească: „Vezi ce față tristă are? Și nici nu vrea să-mi spună motivul… ” Dar eu, prin privirea mea, deja am co-împărtășit că sunt trist.

Cine trebuie să vestească co-împărtășirea în parohie? Oare consiliul pastoral? Cine trebuie să arate lumii co-împărtășirea?

Din păcate, familia gândește astfel: „Co-împărtășirea o avem ca să trăim bine noi. Noi co-împărtășim totul. De fapt, de îndată ce fiul nostru se întoarce acasă, ne spune totul. La masă co-împărtășim totul, nu doar hrana, ci și ceea ce am făcut. Și este frumos. Suntem mulțumiți de familia noastră. Dar ținem co-împărtășirea pentru noi” și apoi ne plângem că lumea merge rău… Și denunțăm toate lucrurile care merg rău.

Ultimul element este foarte frumos, este o experiență divină: co-prezența sau împreună-prezența.

De ce se numește așa? Pentru că atunci când iubirea este puternică, celălalt este prezent în inima mea chiar dacă nu este prezent fizic, pentru că ceilalți sunt în inima mea (pentru că pe cei pe care îi iubesc îi port mereu în inima mea). Voi, părinții, în acest moment nu-i purtați pe fiii voștri în inimă? „Pe unde o fi? Ce face? Sperăm să ajungă acasă la timp.” Pentru că atunci când iubiți, îl purtați în inimă pe cel iubit (el e prezent mereu în inima voastră).

Acest fapt se întâmplă între Tatăl și Fiul: „Cine Mă vede pe Mine, Îl vede pe Tatăl”. Când Isus a trăit pe pământ, a spus: „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine”. Isus simte și prezența celui care este „absent”.

Îi întrebam pe credincioșii mei în unele duminici: Ați observat dacă sunt locuri goale astăzi în Biserică? Voi știți că aveți prieteni care nu vin la biserică. Dar îi iubiți? Simțiți că lipsesc? Sau nu vă interesează că lipsesc?

Mulți spun: „Nu mă interesează dacă alții lipsesc.” Mai putem vorbi de evanghelizare, dacă pe mulți nu-i interesează de cei care lipsesc la Liturghia duminicală? Dacă un fiu nu ajunge la prânz duminica, cum vă simțiți? Sunteți liniștiți? Mulți creștini nu vin la Liturghia duminicală, iar noi spunem: Nu mă interesează; dacă eu sunt bine, alții nu mă interesează. Aceasta nu este Biserica Catolică, ci este una din nenumăratele religii; nu este o relație vie cu Isus.

Voi, soții, sunteți chemați să trăiți atât de bine „chipul și asemănarea” prin puterea Spiritului Sfânt, încât să arătați Bisericii și lumii întregi frumusețea unității în diversitate.

Familia este locul compunerii celor mai opuse diversități: masculinul și femininul, bunici și copii, varietate de caractere etc. Mai mult, acest tip de complementaritate capătă chipurile speciale ale iubirii familiale, care sunt co-împărtășirea și co-responsabilitatea, ducând această reciprocitate a iubirii la un nivel atât de înalt, încât eventuala absență sau distanță a unei persoane din familie o face și mai prezentă în inima celor care o iubesc. Este vorba despre co-prezență.

Datorită acestui dar-experiență, soții au capacitatea, în Cristos, de a compune diversitățile. Ei devin factori de propagare a iubirii care respectă toate diferențele și care se folosește de toate căile iubirii pentru a le compune în unitate. În același timp, ei sunt împuterniciți să propage în viața eclezială și socială metoda co-împărtășirii, a co-responsabilității și a co-prezenței, care, împreună cu complementaritatea, se exprimă în forma cea mai înaltă în cadrul vieții de familie.

Această putere specială a iubirii îi plasează pe soți într-o dimensiune specială de vestire și evanghelizare. Dumnezeu însuși a ales cu ce chip să ni se prezinte și să ne ajute să intuim comuniunea iubirii Sale, așa cum afirmă Papa Francisc: „Cuplul care iubește și generează viață este adevărata «sculptură» vie […] capabilă să-l manifeste pe Dumnezeu Creator și Mântuitor. De aceea, iubirea fecundă ajunge să fie simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu […] și cuplul devine o imagine pentru a descoperi și a descrie misterul lui Dumnezeu, fundamental în viziunea creștină a Trinității” (AL 11).

Când am citit acest text pentru prima dată, am rămas uimit. Eu, preot celibatar, aflu că soții manifestă realitățile intime ale lui Dumnezeu. Cum trebuie să mă poziționez înaintea soților? Ce semnificație pastorală trebuie să aibă o pereche de soți dacă revelează realitățile intime ale lui Dumnezeu?

Însă noi, în loc să ne folosim de acest dar extraordinar, ne mulțumim cu icoanele.

Fiecare pereche de soți revelează realitățile intime ale lui Dumnezeu. Ce mare bogăție au soții!

Și ultima parte a acestui text este uimitoare: „Cuplul devine o imagine pentru a descoperi și a descrie misterul lui Dumnezeu, fundamental în viziunea creștină a Trinității”.

Dragi soți, vă rog să înțelegeți că problema voastră nu se rezumă la a gestiona două trupuri, ci la a gestiona în perechea voastră misterul lui Dumnezeu.

.

4.2. Cu darul Spiritului Sfânt, noutate a iubirii în toate relațiile

Din nou doresc să subliniez că este foarte important ca fiecare dintre voi să-i răspundă lui Isus. Eu sunt un preot al lui Isus Cristos și sunt chemat să-i călăuzesc pe credincioși la Isus, nu la mine. Așadar, prin toate câte vă spun, vă îndemn să vă raportați la Isus și să vă întrebați: „Ce vrea să ne spună Isus nouă, ca pereche? Sau ce vrea să-mi spună mie personal?”

Am abordat tema „spiritualității soților”, care este în vederea misiunii. Nu este o spiritualitate în vederea unui „intimism” devotat, în vederea unei familii care să se închidă tot mai mult în sine, ci este spiritualitatea unei perechi de soți care devine dar pentru alții.

Am expus textele fundamentale din Magisteriu, din CBC și am prezentat primul aspect al acestei noutăți: „Prin darul Spiritului Sfânt, soții arată chipul lui Dumnezeu, realitățile intime ale lui Dumnezeu.” Dumnezeu este iubire! Apoi am precizat cum se poate trăi în familie pe baza celor patru elemente prezentate: complementaritatea, co-responsabilitate, co-împărtășire și împreună-prezența.

Al doilea punct privește misiunea soților: „Cu darul Spiritului Sfânt, noutate a iubirii în toate relațiile”. În cazul soților este consacrată relația, adică, folosind un limbaj eclezial, soții au carisma relației. Au un dar special: sunt singura formă comunitară consacrată. Să explicăm mai clar: într-o comunitate de preoți, fiecare este consacrat, dar comunitatea preoților nu este consacrată (iar acest fapt este valabil și în cazul vieții trăite în mănăstirile monahilor și monahiilor: toți sunt consacrați în mod individual, dar comunitatea nu este consacrată). Gândiți-vă la cele mai frumoase mișcări spirituale pe care le cunoașteți: niciuna nu este un sacrament al comuniunii.

În schimb, comuniunea soților este consacrată și este un dar atât de bogat, încât depășește orice formă de comunitate, pentru că, în rândul soților, comunitatea a devenit sacrament, adică locul în care Cristos însuși lucrează.

Primul dar pe care îl au soții, după cel al unității în diversitate, este că ei s-au specializat în relație. Dacă ei sunt consacrați în relația lor, devin specialiști în a construi relații prin iubire. Acesta este darul soților!

Darul pe care trebuie să-l distribuie este darul comuniunii (al relației). Noi, preoții, distribuim cuminecarea (comunione, în limba italiană) euharistică, voi, soții distribuiți „cuminecarea” (comunione, în limba italiană) mistică, adică cea a Trupului mistic al lui Cristos. Soții sunt „o rețea de relații țesute în Biserică”: ei construiesc relații în Biserică, sunt specialiști în construirea relațiilor.

În ce fel am construit relațiile în Biserică?

În Biserică avem preotul care este cap/în vârf, pentru că este semn al lui Isus păstor, învățător și cap, iar toate relațiile credincioșilor se construiesc în raport cu capul, fapt pentru care toate relațiile sunt îndreptate spre vârf, spre preot. Dar dacă capul este în vârf, cine construiește trupul? În vârf (în preot) avem sacramentul unității, al lui Cristos-capul, iar în trup (în soți) avem sacramentul lui Cristos care unește.

Mereu mă uimește bogăția sacramentului soților. Eu am experimentat bogăția sacramentului vostru timp de 10 ani, într-o parohie de 16.000 de locuitori. Dacă la începutul activității mele în parohie, la finalul Liturghiei duminicale, în câteva minute fiecare mergea în drumul lui, după un timp, lucrurile s-au schimbat. Vreau să spun că după ce am îndemnat familiile să se implice în pastorație ca rețea de relații, ca țesut conector (de legătură), ca o căutare continuă de relații, după celebrarea Liturghiei am ajuns să invit credincioșii să iasă afară din biserică, pentru că se opreau să povestească, să se întrebe: „Ce faci? Cum te simți?” Soții au o putere de relaționare treimică. Oare este un lucru mărunt? Lumea are nevoie de persoane care știu să construiască relații.

În zilele noastre ne lăsăm pe mâna telefoanelor mobile (a rețelelor sociale), dar în ele nu se află „chipul și asemănarea”, pentru că relațiile sunt în trup, prin iubire. Telefoanele mobile și rețelele sociale pot ajuta, dar niciodată nu pot înlocui.

Soții, odată cu celebrarea ritualului nunții, sunt o „relație consacrată”, o „comuniune de persoane” consacrată și înălțată în cadrul comuniunii de iubire a lui Dumnezeu cu umanitatea și a lui Cristos cu Biserica (cf. LG 11; GS 48).

Prin urmare, darul imediat care izvorăște pentru misiunea soților este de a fi constructori de relații, răspânditori ai comuniunii divine pentru că duc cu ei o noutate a iubirii în toate relațiile. Acest lucru este afirmat în Amoris Laetitia în mai multe pasaje: „Apartenența lor reciprocă este reprezentarea reală, prin semnul sacramental, a însăși relației lui Cristos cu Biserica” (AL 72). Soții reprezintă în mod real relația lui Cristos cu Biserica – folosesc cuvintele Magisteriului. Așadar, soții au un mare dar! „De fapt, întreaga viață în comun a soților, întreaga rețea de relații pe care le vor țese între ei, cu copiii lor și cu lumea, va fi impregnată și întărită de harul sacramentului” (AL 74). Relația dintre voi, ai cărei purtători sunteți și atunci când sunteți de unul singur, este „impregnată și întărită de harul Spiritului Sfânt”.

Cine este Spiritul Sfânt? Este unitatea iubirii, întâlnirea dintre iubirea Tatălui și a Fiului, această unitate a iubirii este o Persoană, este Spiritul Sfânt! Întâlnirii voastre îi este dat Spiritul Sfânt. Gândiți-vă ce înseamnă că voi, în pereche, comunicați Spiritul unității. „Familia este un semn cristologic pentru că manifestă apropierea lui Dumnezeu care împărtășește viața ființei umane unindu-se cu ea în Întrupare, Cruce și Înviere” (AL 161). Această întâlnire în unitate este consacrată de acel Spirit prin care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup, pentru că soții reprezintă misterul întrupării.

Amintiți-vă sărbătoarea Crăciunului. Nicio Iesle de Crăciun nu reprezintă atât de profund Crăciunul precum perechea de soți. În acest text scrie că „soții reprezintă misterul Întrupării”; în FC 13 avem expus același adevăr.

Am pornit de la a spune că soții, prin darul Spiritului Sfânt, prezintă frumusețea chipului și asemănării lui Dumnezeu; apoi am notat că tot prin darul Spiritului Sfânt soții au o noutate a iubirii în a construi toate relațiile lor. Astfel am ajuns la al treilea punct.

4.3. Cu darul Spiritului Sfânt, noutate în exercitarea paternității și a maternității

Cu siguranță, orice paternitate și maternitate coboară de la Dumnezeu, chiar și atunci când tații și mamele nu știu acest lucru; soții creștini, conștienți că au primit Spiritul Sfânt la căsătorie, știu că paternitatea și maternitatea lor sunt un dar primit de la Dumnezeu (Ef 3,15).

Altfel spus, soții creștini trăiesc maternitatea și paternitatea într-un mod cu totul diferit de cel în care le trăiește un cuplu păgân. Ei știu că fiii lor sunt iubiți și cunoscuți de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.

Gândiți-vă acum și aici la fiii voștri. Strigați-i, în gând, pe nume! Și gândiți-vă că fiecare a fost gândit și iubit de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii. Iar acest adevăr ni-l spune Biblia: „Mai înainte ca tu să fii zămislit în sânul maicii tale, Eu te cunoșteam”; iar în Psalmul 138 scrie: Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea și iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta” (vv. 1-5). Și sfântul Pavel subliniază acest adevăr: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Cel ce, întru Cristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească; precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii” (Ef. 1, 3-4). Iar fiii sunt cunoscuți de Dumnezeu chiar dacă nu sunt așteptați de părinți. Pentru Dumnezeu nu există surprize.

„Soția mea a rămas însărcinată, și eu nu mă așteptam.”

Oare Dumnezeu ar răspunde: Și pentru Mine este o noutate!

Credeți că și pentru Dumnezeu este o noutate?

„Mai înainte ca tu să fii zămislit în sânul maicii tale, Eu te cunoșteam.”

Soții primesc darul de a-și iubi fiii știind că fiii lor sunt iubiți de Dumnezeu mai înainte ca ei să fie zămisliți. Gândiți-vă: Fiii locuiesc din veci în mintea, în inima lui Dumnezeu, iar când sunt zămisliți și se nasc, Dumnezeu îi transferă într-un microclimat treimic, perechea de soți, familia. Pentru că, provenind din frumusețea Sfintei Treimi, odată născuți, să afle ceva care să se asemene acelei frumuseți. Așadar, numai un climat perfect de iubire permite ca fiii să crească și să-și maturizeze cât mai bine ființa.

Soții primesc darul de a-și iubi copiii, știind că aceștia sunt iubiți de Dumnezeu chiar înainte ca ei să apară, așa cum afirmă Papa Francisc: „Fiii sunt iubiți înainte de a fi făcut ceva pentru a-i merita” (AL 166). Soții creștini sunt conștienți că generează fii ai lui Dumnezeu, iar această conștiință îi ajută să înțeleagă faptul că paternitatea și maternitatea lor nu se limitează doar la grija datorată fiilor lor, ci continuă prin a privi fiecare fiu și fiecare persoană ca pe un fiu al lui Dumnezeu.

Este un capitol extraordinar pentru viața Bisericii și pentru viața socială.

Când v-am spus că fiii voștri au fost gândiți și iubiți din veșnicie de Dumnezeu, sunt sigur că v-ați bucurat. Oare și fiii vecinilor voștri sunt iubiți tot astfel de Dumnezeu? Și fiul acelor soți pe care eu nu-i suport este fiul lui Dumnezeu? Și el este iubit de Dumnezeu din veșnicie? Și fiul colegului meu de la serviciu, care este un ignorant și care nu înțelege nimic, este fiul lui Dumnezeu, iubit din veșnicie?

Eu, creștin fiind, cum trebuie să-l privesc pe fiecare om? Eu, tată sau mamă fiind, cum trebuie să privesc fiecare persoană pe care o întâlnesc?

Ca pe un fiu al lui Dumnezeu!

Închipuiți-vă că în fiecare dimineață îi întâlniți pe fiii voștri mai înainte să meargă la școală: ei sunt fiii lui Dumnezeu. Oare rostiți împreună Tatăl nostru?

Apoi voi, soții, ieșiți din casă și întâlniți alte persoane; și ele sunt fiii lui Dumnezeu și trebuie să le priviți ca pe fiii lui Dumnezeu.

Toate acestea – ca mamă sau ca tată – vă angajează să construiți parohia și societatea.

Un tată și o mamă creștini știu să aibă priviri și sentimente paterne și materne față de fiecare fiu al lui Dumnezeu pe care îl întâlnesc; și eventualele angajamente de responsabilitate în viața socială sau publică sunt trăite în credința celor care știu și doresc să îi slujească pe fiii lui Dumnezeu, chiar și atunci când aceștia din urmă nu sunt conștienți că sunt fiii lui Dumnezeu.

Într-o predică rostită în parohie, pornind de la pilda fiului risipitor, având înaintea mea o mie de persoane, am spus: „Mame și tați prezenți aici, în afara zidurilor acestei biserici, cine trebuie să vestească cu fapta, lumii, că Dumnezeu este Tată și Maică? Oare eu, preotul, care nu am fii? Voi – tați și mame – care știți pe pielea voastră ce înseamnă să ai un fiu, în ce fel trebuie să-i priviți pe fiii lui Dumnezeu pe care-i întâlniți odată ce ieșiți din această biserică? De ce numai preotul singur trebuie să vorbească despre faptul că Dumnezeu este Tată? Voi sunteți tați și mame care arătați lumii chipul lui Dumnezeu Tată și Maică, indiferent de locul în care v-ați afla”. Noi vrem să ne săturăm numai cu predicile care vorbesc despre Dumnezeu-Tatăl. Iar trupurile voastre de tați și de mame care umblă pe străzile orașului, despre cine vorbesc (pe cine vestesc)?

Să ascultăm ce spune Sfântul Părinte despre toate acestea: „Fecunditatea lor se extinde și se traduce în mii de moduri de a face prezentă iubirea lui Dumnezeu în societate” (AL 184).

Soții sunt chemați să arate chipul lui Dumnezeu care iubește. „Sub impulsul Spiritului, nucleul familial nu numai că primește viața generând-o în pântecele său, dar se deschide, iese din sine, pentru a-și revărsa bunătatea asupra celorlalți, pentru a le purta de grijă și a urmări fericirea lor” (AL 324).

Este vorba despre o exercitare a paternității și a maternității în afara zidurilor casei. Este limpede că văd diferența dintre toți ceilalți fii și fiii mei, față de care am o responsabilitate specială. Dar în afara casei eu trebuie să am chipul unui tată sau al unei mame pentru a arăta celor pe care-i întâlnesc chipul patern și matern al lui Dumnezeu.

4.4. Cu darul Spiritului Sfânt, noutate în dimensiunea fraternă

Dimensiunea fraternă este tipică familiei creștine deoarece, dincolo de responsabilitățile și vârstele membrilor săi, toți sunt frați și surori în Isus: tatăl, mama, fiul, fiica, bunicii; sunt frați în virtutea botezului.

În baza acestei fraternități baptismale, prin prezența stabilă a lui Isus, garantată de momentul celebrării nunții (cf. AL 315), familia (această fraternitate) este numită și Biserică domestică. Este o fraternitate specială, un dar care nu poate rămâne închis în casă, ci trebuie să fie transferat în exterior în mod constant, ajutând pe fiecare bărbat/femeie să se simtă frate/soră.

Una dintre temele spiritualității soților este Biserica domestică. Cel mai vechi titlu dat familiei este Biserică domestică. Acest titlu îl aflăm citat de Părinții Bisericii, dar și ultimii cinci/șase papi au vorbit despre Biserica domestică.

Din punct de vedere al pastorației, ce înseamnă Biserica domestică?

În parohia mea, în urmă cu douăzeci de ani, aveam în jur de 5500 sacramente ale căsătoriei, adică 5500 de biserici domestice. Cu ce ajută o parohie faptul că o familie este Biserică domestică?

Papa Paul al VI-lea numea familia „Biserică mică” sau „Bisericuță”. De ce este Biserică? Pentru că este o fraternitate de botezați instituită în mod stabil. Pentru a avea o Biserică, sunt de ajuns soțul și soția, pentru că soțul și soția sunt o fraternitate instituită de doi botezați. Apoi un alt lucru important: ei sunt o fraternitate instituită prin/având prezența sacramentală a lui Isus. Este limpede că această Biserică domestică nu are euharistia, dar are prezența lui Isus și fraternitatea. Așadar, soții sunt un început de Biserică.

Familia este locul în care se experimentează ce înseamnă fraternitatea: iubirea reciprocă.

În familie, fiecare fraternitate este principiul de bază pentru construirea fraternității în lume. Papa Francisc ne reamintește acest lucru: „Astfel, soții creștini pictează cenușiul spațiului public umplându-l cu culorile fraternității, ale sensibilității sociale, ale apărării celor fragili […]; fecunditatea lor se extinde și se traduce în mii de moduri de a face prezentă iubirea lui Dumnezeu în societate” (AL 184).

Subliniem că „soții creștini pictează cenușiul spațiului public”, adică această indiferență reciprocă. Să ne gândim la o gară, un spațiu public cenușiu, o nepăsare răspândită. Acest spațiu este umplut de soți „cu culorile fraternității”. De ce? Pentru că soții știu cine este celălalt cu care se întâlnesc: este fratele meu, este sora mea. „Nu suntem întotdeauna conștienți de acest lucru, dar tocmai familia este cea care introduce fraternitatea în lume” (AL 194). Același lucru îl afirmă și sfântul Papă Ioan Paul al II-lea; la nr. 21 scrie: „Familia prin natura ei este un dinamism interior și are un har de fraternitate”.

Soții ar putea să se întrebe: „Cu harul fraternității noastre, ce dar putem fi pentru parohie și pentru lume?” De fapt, cine trebuie să-i învețe fraternitatea pe cei din Biserică și din lume? Cine trebuie să răspândească fraternitatea în Biserică și-n lume? Gândiți-vă ce înseamnă să participăm la euharistia duminicală și să recităm împreună Tatăl nostru.

.

5. SCOPUL SPIRITUALITĂȚII CONJUGALE: CU FAMILIA MICĂ SĂ CONSTRUIM BISERICA, FAMILIA MARE A FIILOR LUI DUMNEZEU

De la Biserica mică la Biserica Mare

Drumul parcurs până acum ne ajută să înțelegem direcția spre care conduce o viață spirituală autentică a soților creștini: să facă din propria familie mică un motor încontinuu pornit și activ pentru a genera Familia mare a fiilor lui Dumnezeu.

Care este obiectivul soților, al întemeierii unei familii? Voi, soții, în pereche, întrebați-vă: Care este scopul ultim al vieții noastre creștine de soți? Să trăim liniștiți până în ultima zi? Să murim împreună? Să avem pe cineva care să ne îngrijească în ultimii ani ai vieții? Care este scopul ultim al nostru ca pereche? Să avem un cavou de familie ca să fim împreună și după ce murim?

Să înțelegem că perechea de soți are un scop divin! Această unitate mică – soț-soție – are scopul de a construi unitatea Trupului lui Cristos. Această Familie mică are scopul de a construi o Familie mare.

Din păcate, mulți creștini se mulțumesc să construiască numai propria familie.

Să ne imaginăm următoarea situație: o pereche de soți moare; trece în cealaltă viață, îl întâlnește pe Dumnezeu și spune: „Oh, Tată sfânt! Ne-am comportat bine, am trăit o viață frumoasă ca soți, ne-am iubit, am avut copii… Însă Tatăl ceresc îi întreabă: Ce familie ați construit: familia voastră sau Familia Mea?”

Dacă în acest moment ne-ar întreba Dumnezeu-Tatăl: „Voi, soții, în acest moment, construiți familia voastră privată sau familia fiilor Mei?” Apoi participăm la euharistia duminicală și rostim Tatăl nostru, dar pe noi nu ne interesează (nu ne privește) deloc Familia mare.

„Ce ne va răspunde Tatăl? Unde este fratele tău? Unde sunt ceilalți: vecinii tăi, colegii tăi de la locul de muncă? Unde sunt persoanele cu care ai trăit toată viața? Ți le-am încredințat ca să le ajuți să guste iubirea Mea.”

A răspuns Cain: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?”

De aceea, în diferite citate din Magisteriu scrie că familia este celula fundamentală a vieții Bisericii, un motor permanent capabil să promoveze – în puterea darului comuniunii primite – o comunitate concretă în cuvinte și fapte.

Familia este și învață faptul de a sta împreună, de a se aduna în unitate, de a primi, de a da spațiu, de a ierta, de a o lua de la capăt, făcând ca întreaga ei existență să conveargă către euharistia duminicală unde fiecare persoană poate spune în mod clar: „Aceasta este familia mea, acum și pentru totdeauna”.

În euharistia duminicală familia redescoperă și reînsuflețește scopul existenței și al acțiunii sale: să fie o familie pentru alcătui o Familie, pentru a face să crească marea Familie a fiilor lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Papa Francisc numește familia „un bun/un bine”, o „forță permanentă” pentru Biserică.

Familia mică, biserica mică, construiește Familia mare. Să ascultăm felul în care papa Francisc afirmă acest adevăr: „În virtutea sacramentului căsătoriei [mereu funcționează harul sacramentului], fiecare familie devine în toate sensurile un bine pentru Biserică [Ne putem întreba: Familia noastră pentru cine este un bine? Pentru parohie, pentru dieceză, pentru lume? Sau pe noi nu ne interesează toate acestea!] Reciprocitatea dintre familie și Biserică: Biserica este un bine pentru familie, familia este un bine pentru Biserică” (AL 87). „Iubirea trăită în familie este o forță permanentă pentru viața Bisericii” (AL 88).

Această afirmație este făcută de Magisteriul Bisericii și reprezintă ceea ce deja Spiritul a comunicat Bisericii. „Prin urmare, «a dori să întemeiezi o familie înseamnă a avea curajul de a face parte din visul lui Dumnezeu, curajul de a visa împreună cu El, curajul de a construi această poveste împreună cu El, de a construi o lume în care nimeni să nu se simtă singur»” (AL 321). Este vorba de a avea curajul de a construi Familia fiilor lui Dumnezeu.

Din păcate, visul de a construi Familia fiilor lui Dumnezeu îl lăsăm numai în grija parohului, văietându-ne că noi nu avem familii creștine. Oare sămânța pentru a construi Familia fiilor lui Dumnezeu nu se află în fiecare familie? „Familia își trăiește spiritualitatea specifică fiind, în același timp, o Biserică domestică și o celulă vitală pentru transformarea lumii” (AL 324).

Când vor înțelege soții creștini că secretul pentru a face să funcționeze Biserica și lumea l-a întipărit Dumnezeu în familie? Repet: secretul pentru a construi parohia l-a așezat Dumnezeu în familie!

Aceste idei nu-mi aparțin. Citatul din GS 48 l-am redat parțial, însă ultima parte este precum o bombă: „Familia creștină […], va face vizibilă tuturor prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea și fidelitatea soților, cât și prin colaborarea plină de dragoste dintre toți membrii ei”.

Când a apărut acest document, în 1965, încă nu eram preot. M-am întrebat: „Pentru a construi parohia, trebuie să privesc familia? Dacă familia revelează natura Bisericii, cum trebuie să fie Biserica? Având în vedere că am studiat ecleziologia, acum mi se spune că trebuie să privesc familia pentru a construi Biserica?”

Repet: „Familia creștină revelează natura autentică a Bisericii”.

Doriți dovada?

Înaintea acestor afirmații un paroh ar trebui să se smintească: „Biserica, pentru a înțelege pe deplin misterul ei, privește familia creștină care îl arată în mod autentic” (AL 67). Pentru a ști în ce fel să construim parohia, trebuie să privim familia.

Ce este familia?

O fraternitate în iubire. Și numai iubirea explică ce este familia.

Ce ar trebui să fie parohia?

O familie mai mare. Și numai iubirea explică ce este parohia. Nu zidurile îmi explică ce este parohia; nici inițiativele din pastorație nu îmi explică ce este parohia, ci numai iubirea îmi spune ce este atât familia, cât și parohia.

Se poate face pastorație fără familie?

Câți dintre voi, cei care sunteți formatori în pastorație, știți cât de mult trebuie să contemplați darul pe care Dumnezeu l-a făcut lumii prin căsătorie și familie? Mirați-vă că Dumnezeu a vrut să creeze bărbatul și femeia pentru ca ei să reflecte chipul Său. Dumnezeu nu se rușinează de nicio pereche de soți. Și ar alege-o din nou, și astăzi, ca să vestească chipul Său.

Avem capacitatea de a integra acest mare dar al soților în pastorația noastră?

Profit de faptul că avem o călugăriță în mijlocul nostru. Prezența sa de persoană consacrată ne ajută să deschidem un capitol minunat, dar în totalitate necunoscut: raportul feciorie-căsătorie.

Este un raport extraordinar, pentru că numai în lumina fecioriei înțelegem căsătoria și numai la lumina căsătoriei ne dăm seama ce înseamnă fecioria. Fecioria și căsătoria se luminează reciproc.

Persoana singură, consacrată, vestește că este (trăiește) în întregime pentru Domnul și vă amintește vouă, căsătoriților, că niciunul dintre voi nu poate să posede (să stăpânească) propria sa jumătate, pentru că ea îi aparține lui Dumnezeu. Jumătatea voastră este un dar pe care Dumnezeu l-a așezat alături de voi. Așadar, fecioria consacrată ne amintește că fiecare persoană îi aparține numai lui Dumnezeu și este creată numai pentru Dumnezeu. Drept urmare, voi, soții, sunteți chemați să gândiți astfel: „Jumătatea mea este creată pentru Dumnezeu, iar noi suntem împreună numai pentru a merge la Dumnezeu”.

În același timp, soții sunt un dar concret pentru persoanele feciorelnice. Întrebarea este: „Cum trebuie trăită viața feciorelnică?” Trebuie trăită într-o căsătorie continuă și completă cu Dumnezeu și cu comunitatea.

O călugăriță nu este pe jumătate femeie, ci este o femeie care își trăiește dimensiunea matrimonială în mod diferit. Prin urmare, îi mulțumim pentru prezența ei de persoană consacrată în mijlocul nostru.

.

6. CÂTEVA ROADE PASTORALE ALE UNUI DRUM DE SPIRITUALITATE CONJUGALĂ

Din nou vă îndemn, dragi soți, să fiți în legătură cu Isus, pentru că El v-a invitat aici. El dorește să vă vorbească prin botezul pe care l-ați primit.

Acel Isus care – atunci când vom celebra euharistia – dorește să Se unească cu trupul vostru: „Cu ardoare/înfocare am dorit”… Acest fapt înseamnă că atât eu, cât și voi doi ca pereche suntem doriți de Domnul.

Voi credeți că lui Isus, care dorește să Se unească cu noi prin euharistie, nu-i pasă de noi în acest moment?

Aceeași pasiune pe care o are în a ne dărui Trupul Său, o are și în acest moment ca să ne atingă inima prin Cuvântul Său, potrivit pentru fiecare dintre noi. Isus Se folosește de cuvintele mele, dar El vrea să vă vorbească prin Cuvântul Său.

Ajungând la ultima temă a acestui Curs de formare spirituală a familiilor formatoare, doresc să mai subliniez câteva lucruri. Cel dintâi este că această spiritualitate produce roade în pastorație. Înainte de toate, li se dă tinerilor speranța unei căsătorii frumoase.

Am putea spune, foarte simplu, că roadele pastorale ale creșterii spirituale în cuplu nu sunt doar ceva intern, ceva intim în viața cuplului, ci sunt, de asemenea, ceva ce poate fi văzut din exterior și experimentat.

Acest lucru corespunde exact planului lui Dumnezeu de La început. Creând bărbatul și femeia după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu a vrut, chiar dacă de la o distanță infinită, să arate ceva care să ne ajute să întrezărim cine este El (cf. AL 11).

Căsătoria își găsește, în sfârșit, împlinirea în Isus. Cu El, chipul și asemănarea nu numai că sunt readuse la frumusețea de La Început, dar devin capabile să dezvăluie și să facă înțeles misterul divin întipărit în ele. Iată cum se exprimă Papa Francisc în AL 63: „Legământul nupțial, inaugurat în creație și revelat în istoria mântuirii, primește revelația deplină a sensului său în Cristos și în Biserica sa”.

Căsătoria creștină este un dar de „prezență divină”, este un dar de vizibilitate care re-prezintă și face ca afirmația de La Început să poată fi și rostită și credibilă încă o dată: „Am făcut un lucru foarte bun” (cf. Gen 1:31).

Aceasta este ceea ce Papa Francisc pare să exprime în Amoris Laetitia: „Prin mărturia lor, dar și prin cuvintele lor, familiile vorbesc despre Isus altora, transmit credința, trezesc dorința de Dumnezeu și arată frumusețea Evangheliei și a stilului de viață pe care ni-l propune” (AL 184).

6.1. Cuplurile căsătorite redau Bisericii și lumii idealul cuplului creștin

Fiii și tinerii voștri unde ar trebui să caute modelul unei căsătorii frumoase? La TV, în lumea sportivă? Unde ar putea să vadă fiii voștri idealul perechii creștine, încât să ajungă să spună: „Cât de frumoși sunt acești doi soți!”?

Comunitatea creștină are datoria să arate tinerilor frumusețea soților!

Voi, soții, aveți datoria să le vestiți generațiilor viitoare că sacramentul căsătoriei este un lucru frumos, dar, mai întâi de toate, să le vestiți acest lucru prin exemplul propriu.

Este adevărat că și în Italia există multe sminteli. Scade tot mai mult numărul căsătoriile celebrate în Biserică.

Însă întrebarea este: „Cât de frumoși sunt soții creștini?” Iar dacă soții creștini nu sunt frumoși, de ce tinerii trebuie să se căsătorească în Biserică?

Dacă Biserica nu le oferă o frumusețe ideală, este logic că tinerii nu vor mai dori să se căsătorească în Biserică.

Mă bucuram când auzeam în parohie tineri spunându-mi: „Am vrea să avem o viață de soți la fel ca a cutărui cuplu”. În Biserică lipsesc astăzi modele de perechi căsătorite.

Este mai urgent ca niciodată să prezentăm din nou tinerilor și adulților frumusețea și idealul căsătoriei creștine. Este dificil să vorbim despre vocație dacă nu există în fața noastră modele concrete de viață realizată a soților care să ne atragă.

Viitorul căsătoriilor creștine va trece de la căsătoria în Biserică din tradiție, la căsătoria în Biserică pentru că este o modalitate de a-și realiza iubirea într-un mod adevărat, profund și împlinit.

Câteva cuvinte ale Papei Francisc sunt suficiente pentru a întări acest lucru: „Biserica privește la familiile care rămân fidele învățăturilor Evangheliei mulțumindu-le și încurajându-le pentru mărturia pe care o oferă. Datorită lor, de fapt, se face credibilă frumusețea căsătoriei indisolubile și fidele pentru totdeauna” (AL 86). „Evanghelia familiei este un răspuns la cele mai profunde așteptări ale persoanei umane: la demnitatea sa și la deplina sa realizare în reciprocitate, comuniune și fecunditate” (AL 201). „Am putea să le re-propunem într-un mod atractiv idealul căsătoriei creștine” (AL 230). „În niciun caz Biserica nu ar trebui să renunțe să propună idealul deplin al căsătoriei, planul lui Dumnezeu în toată măreția sa” (AL 307).

Un alt efect pozitiv: conștienți să sunt sacrament al prezenței lui Isus, soții încep să deschidă ușa casei lor ca să împărtășească credința și cu alții.

6.2. Spiritualitatea pregătește cuplurile căsătorite să își deschidă casele ca Biserici domestice

Soții își pot folosi casa ca spațiu de evanghelizare pentru că au posibilitatea să ofere spre degustare iubirea lui Dumnezeu. În timp ce organizează prânzuri, cine, pot să-și mărturisească credința. Și este posibilă această minune. Am dovezi că ea se realizează.

Biserica domestică este denumirea dată familiei încă de la începuturile creștinismului și reluată încontinuu de Magisteriu, până în zilele noastre. În situația istorică actuală, expresia „familie creștină” se pretează la multe interpretări, mai mult sau mai puțin conforme cu credința: de la a fi una „cu nume”, la a fi doar prin participarea la vreun sacrament sau la slujba de duminică; de la respectarea vreunui cod etic, la împărtășirea și primirea vieții și a celuilalt.

Dar pentru familia creștină, numele său propriu este Biserică domestică, o expresie care dezvăluie simultan și concret atât identitatea sa ca sacrament permanent, cât și misiunea sa proprie. Este exact ceea ce se întâmplă cu „preotul”, un cuvânt care indică simultan identitatea și misiunea. Acest mod de a fi al familiei ne permite de asemenea să înțelegem că Biserica este o experiență, nu un set de idei, de obligații morale, de ritualuri, că Biserica este o experiență a iubirii în fraternitate, având în centru prezența lui Cristos, iar familia este manifestarea sa autentică (cf. AL 67).

Biserica domestică este astăzi locul privilegiat în care cineva poate trăi experiența Bisericii lui Dumnezeu. Privind la situația actuală, când în multe națiuni se închid biserici, putem afirma că familiile creștine sunt noua ușă de intrare pentru a fi și a se simți parte a unei Biserici care este Popor, Trup, Mireasă.

Și aici, Papa Francisc ne oferă o perspectivă asupra orizontului unei Biserici care pune în acțiune bogăția pastorală a fiecărei Biserici domestice. „În acest fel, soții sunt consacrați și, prin harul lor propriu, zidesc Trupul lui Cristos și constituie o Biserică domestică” (AL 67). „În familie, «care ar putea fi numită Biserica domestică», se dezvoltă prima experiență eclezială de comuniune între persoane, în care se reflectă, prin har, misterul Sfintei Treimi” (AL 86). „Biserica este o familie de familii, constant îmbogățită de viața tuturor Bisericilor domestice” (AL 87).

6.3. Cuplurile – transmițătoare ale iubirii indisolubile a lui Dumnezeu pentru toți, în special pentru cuplurile rănite și pentru cele care suferă

Papa Francisc, în diferite numere din Amoris Laetitia, vorbește despre căsătorie ca despre un dar divin. La numărul 62, el precizează că indisolubilitatea însăși este un dar: „Indisolubilitatea căsătoriei […] nu trebuie înțeleasă în primul rând ca un «jug» impus oamenilor, ci ca un dar făcut persoanelor unite în căsătorie”.

Dacă adăugăm la această afirmație faptul că, în sine, căsătoria este pusă în slujba Bisericii și a umanității, am putea fi surprinși de cât de imensă este consecința pastorală a punerii darului indisolubilității în slujba Bisericii.

Soții, cu darul indisolubilității, participă la iubirea indisolubilă care există între Dumnezeu și umanitate, între Cristos și Biserică. Prin urmare, promisiunea mică și simplă de fidelitate a unui cuplu căsătorit devine locul prin care Dumnezeu vrea să comunice iubirea Sa indisolubilă fiecărei persoane.

De aceea, soții, fideli sacramentului căsătoriei cu indisolubilitatea ei, devin – atât pentru cuplurile rănite, cât și pentru divorțații recăsătoriți – un dar-mărturie, pentru că ei sunt un semn, o prezență continuă care le spune: „Dumnezeu nu te abandonează; Dumnezeu te iubește și te va iubi întotdeauna”. Ele sunt pentru toți o „candelă” aprinsă permanent care le reamintește că Dumnezeu este iubire. Astfel, soții devin, pentru fiecare persoană, manifestări permanente ale primirii milostive a lui Dumnezeu.

Indisolubilitatea, în aspectul său de misiune din partea soților, mi se pare a fi ceva de redescoperit, și mai ales de actualizat în activitatea pastorală.

Și aici suntem ajutați de două expresii ale Papei Francisc pentru a înțelege aceste conținuturi: „Un cuplu căsătorit care experimentează puterea iubirii știe că o astfel de iubire este chemată să vindece rănile celor abandonați, să instaureze cultura întâlnirii, să lupte pentru dreptate. Dumnezeu a încredințat familiei proiectul de «a domestici» lumea, astfel încât toți să ajungă să simtă fiecare ființă umană ca pe un frate” (AL 183). „Biserica trebuie să însoțească cu grijă și atenție pe fiii săi cei mai fragili, marcați de iubirea rănită și pierdută, redându-le încredere și speranță, precum lumina farului dintr-un port sau a unei torțe purtate printre oameni pentru a-i lumina pe cei care au pierdut direcția sau sunt în mijlocul furtunii” (AL 291).

6.4. Cuplurile construiesc o complementaritate reală [sau reciprocitate] între misiunea sacramentală a soților și misiunea preotului

Linia teologică a complementarității dintre sacramentul preoției și cel al căsătoriei este următoarea: se pornește de la fundamentul baptismal propriu atât al preotului, cât și al soților.

În ritul preoției și în cel al căsătoriei sunt specificate darurile baptismale care sunt în vederea slujirii poporului lui Dumnezeu. Tot poporul lui Dumnezeu – toți fiii lui Dumnezeu – este părtaș (ia parte) la dimensiunea sacerdotală, profetică și regală a lui Isus. Toți suntem un popor de preoți, de regi și de profeți.

Prin ritul căsătoriei și prin cel al preoției se specifică darul primit ca să fie un dar pentru slujirea întregului popor. De exemplu, în cazul preotului este specificată dimensiunea profetică (pentru că el este rânduit învățător pentru tot poporul), dimensiunea sacerdotală (pentru că este chemat să reprezinte anumite gesturi ale lui Isus pentru popor) și dimensiunea împărătească (pentru că preotul este rânduit cap).

În cazul soților se întâmplă la fel, dar într-un mod diferit: dimensiunea profetică se explică prin faptul că cuvântul lor nu este cel rostit, ci este cuvântul-trup, pentru că în trupul lor soții arată, vestesc, chipul și asemănarea; în trupul lor vestesc că Isus s-a întrupat, în trupul lor vestesc că Dumnezeu este Tată.

Preotul vestește Cuvântul; soții vestesc cuvântul-trup. Soții sunt cuvântul-pildă, adică povestesc iubirea lui Dumnezeu prin viața lor. Așadar, dimensiunea profetică a preotului este în totalitate diferită de dimensiunea profetică a soților. Eu am nevoie de Cuvântul vestit, dar am nevoie și de cuvântul-trup care umblă pe străzile orașului.

Dimensiunea sacerdotală: preotul oferă/distribuie Trupul lui Cristos, Trup dat din iubire, adică euharistia; soții sunt explicația a ceea ce este euharistia: este trup dat din iubire.

În biserică, preotul celebrează euharistia, iar afară din biserică soții arată ce este euharistia: Trup dat din iubire.

Dimensiunea regală/împărătească: în preot, această dimensiune este specificată prin faptul că el este rânduit să fie cap, călăuză și păstor al Bisericii. În soți, regalitatea se exprimă în slujirea comuniunii. „Cine vrea să fie cel mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Așadar, preotul slujește ca păstor, cap și călăuză, iar soții slujesc în vederea comuniunii.

Acum înțelegem motivul pentru care Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea spunea: „Viitorul Bisericii depinde de familie”. Fiecare pereche de soți ar trebui să gândească astfel: „Viitorul parohiei mele, al eparhiei mele depinde și de viața perechii noastre”.

Acest orizont de mare perspectivă pastorală este cu siguranță un șantier deschis, chemat să fie aprofundat și cultivat. Să pornim de la citatul Papei Francisc, pe care îl găsim în AL 203: „Prezența laicilor și a familiilor, în special prezența femeilor în formarea preoțească, favorizează aprecierea varietății și a complementarității diferitelor vocații în Biserică”.

După publicarea Amoris Laetitia, Papa a aprofundat acest subiect al complementarității dintre preot și soți; a făcut acest lucru în special cu ocazia inaugurării Anului judiciar al Tribunalului Rotei Romane, la 25 ianuarie 2020, unde a afirmat clar: „Preoții și soții au o complementaritate indispensabilă, făcută să fie fecundă de către Spiritul Sfânt”.

La aceasta se adaugă mesajul video trimis de Sfântul Părinte pentru Forumul Amoris Laetitia, în care a revenit cu forță la această prețioasă colaborare. Desigur, știm că este o complementaritate care se va realiza în măsura în care preoții vor fi formați cu privire la sacramentul căsătoriei, formați pentru a planifica o pastorație care să pună în acțiune, în comuniune, cele două misiuni distincte: a preotului și a soților.

Pe de altă parte, este la fel de indispensabil ca soții să fie formați sau să reînsuflețească identitatea lor sacramentală ca misiune, așa cum se amintește în diferite puncte din Amoris Laetitia; aici amintim doar AL 121: „Căsătoria este icoana iubirii lui Dumnezeu pentru noi. […] Acesta este misterul Căsătoriei: Dumnezeu face din cei doi soți o singură existență. Acest lucru implică consecințe foarte concrete și cotidiene, deoarece mirii, «în virtutea Sacramentului, sunt învestiți cu o adevărată misiune, astfel încât să poată face vizibilă, pornind de la lucruri simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos își iubește Biserica, continuând să-și dea viața pentru ea»”.

6.5. Spiritualitatea maritală maturizează familiile dezvăluind natura Bisericii

Conciliul Vatican II a afirmat această legătură între Biserică și familie. Este suficient să ne amintim GS 48, citat anterior: „Familia creștină va arăta tuturor prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii”.

Pornind de la această afirmație conciliară, Papa Francisc dorește să îndemne pe toată lumea să contemple și mai mult această relație și să o transpună în pastorație.

„Biserica, pentru a înțelege pe deplin misterul ei, privește la familia creștină care îl manifestă în mod autentic” (AL 67).

„Cei care se căsătoresc sunt o resursă prețioasă pentru comunitatea creștină deoarece […] pot contribui la reînnoirea țesăturii întregului corp eclezial” (AL 207).

Se pare că Papa Francisc dorește ca și mai mult, prin intermediul familiei, să aibă loc o reînnoire a Bisericii însăși. Într-adevăr, privind la familie, care manifestă Biserica într-un mod autentic, el ne invită să privim și la structura metodei familiale pentru a înțelege felul în care Biserica este chemată să se reînnoiască în relațiile, în proiectele și în metodele sale.

Știm că numai Spiritul Sfânt îi va ajuta pe preoți și pe soți să realizeze visul lui Dumnezeu: „A dori să formezi o familie înseamnă a avea curajul de a face parte din visul lui Dumnezeu, curajul de a visa împreună cu El, curajul de a construi această poveste împreună cu El, de a construi o lume în care nimeni să nu se simtă singur” (AL 321).

Încheiem cu cuvintele cu care Papa Francisc încheie exortația apostolică Amoris Laetitia: „Cu toții suntem chemați să menținem vie tensiunea spre ceva ce ne depășește pe noi înșine și limitele noastre, iar fiecare familie trebuie să trăiască în acest stimul constant. Să mergem, familii, să continuăm să mergem! Ceea ce ni se promite este întotdeauna mai mult. Să nu ne pierdem speranța din cauza limitelor noastre, dar nici să nu renunțăm să căutăm plinătatea iubirii și a comuniunii care ne-a fost promisă” (AL 325).

La final, doresc să vă las o temă de casă: intenționat v-am amintit la începutul fiecărei conferințe să fiți atenți la relația pe care Isus o are cu voi. Pentru ca aceste zile să nu fi fost un timp pierdut pentru voi, să nu fi făcut doar un „turism de pastorație”, vă îndemn să luați o foaie și un pix, să aveți un dialog în pereche și să răspundeți la următoarea întrebare: „Ce ne-a spus Isus nouă, ca soți, în timpul acestor conferințe?” Și scrieți câteva propoziții. Se poate întâmpla ca în dialogul dintre voi soția să spună: „Pe mine m-a atins acest aspect”, iar soțul să răspundă: „Dar eu nici nu mi-am dat seama de valoarea acestei afirmații”. Acesta este momentul dialogului între soți.

Soțule, poate că Domnul vrea să-ți vorbească în acel moment tocmai prin ceea ce soția ta își amintește din conținutul acestor conferințe și spune că a atins-o. Sau poate că Domnul vrea să-ți vorbească în acel moment tocmai prin ceea ce soțul tău își amintește. Poate că în acel moment tu nu erai foarte atent(ă), dar Isus a vorbit.

Acel Isus care are pasiunea de a Se dărui fiecăruia dintre voi la Împărtășanie, este același Isus prezent acum în mijlocul nostru și dorește să ne comunice sufletul Său în timpul dialogului în cuplu.

Bucurați-L pe Isus care este prezent în mijlocul nostru! Poate că pentru prea mult timp L-ați neglijat, L-ați făcut să Se simtă singur, L-ați părăsit sau L-ați lăsat de-o parte. Încercați acum să-L puneți în centrul vieții voastre și vă veți da seama cât de mult vă va ajuta să vă maturizați și să fiți fericiți. Amin.

.

CONCLUZII

Dragi soți, vă propun un scurt rezumat, dar într-o lumină nouă, a temelor tratate în acest Curs de formare spirituală a familiilor formatoare.

M-am bucurat că am putut să vă explic ce este spiritualitatea. Am arătat că există o spiritualitate conjugală și una familială, subliniind că trebuie cultivată spiritualitatea conjugală – a soților – pentru a o întări pe cea familială. Am expus apoi calea spiritualității soților, îndemnându-vă ca, întâi de toate, să priviți căsătoria voastră ca fiind o vocație: ați fost chemați de Cristos să vă căsătoriți, chiar dacă nu știați. În unele cazuri, soții înțeleg că au fost chemați abia după zece sau douăzeci de ani de căsătorie.

Isus – cerșetorul iubirii – a dorit relația perechii voastre ca să poată manifesta, în și prin ea, iubirea Sa.

Am văzut că vocația la căsătorie este întemeiată pe botez și că sacramentul căsătoriei este o precizare a darului baptismal. Apoi am reținut că sacramentul căsătoriei este un dar.

Instrumentul pentru a măsura credința voastră în sacramentul căsătoriei este uimirea. Cât de mult te uimește harul pe care l-ai primit la căsătorie? Dacă nu ești uimit, înseamnă că harul sacramentului căsătoriei este un lucru normal, obișnuit. Deci n-ai înțeles măreția harului.

Când eram rector în Seminar, îi învățam pe viitorii preoți să fie uimiți de darul preoției pe care urmau să-l primească, să se minuneze de faptul că pentru întreaga viață vor putea săvârși gesturile lui Isus.

Voi, soții, vă minunați de sacramentul pe care l-ați primit? Vă uimește că iubirea voastră este așezată în Sfânta Treime? Nu este așezată în Registrul de căsătorii, ci în Dumnezeu. Mai precis, este așezată în Isus Cristos, în acel Isus care astăzi iubește cu pasiune Biserica și întreaga lume. În soți locuiește iubirea înflăcărată a lui Isus pentru omenire și pentru Biserică.

În acest sens v-am prezentat toate citatele Magisteriului pentru a vă arăta că nu exagerez lucrurile, ci folosesc un limbaj sărac pentru a încerca să descriu măreția darului vostru, primit odată cu sacramentul căsătoriei.

Am explicat și felul în care se poate trăi spiritualitatea soților: pentru a fi în sintonie cu lucrarea Spiritului pe care l-ați primit la căsătorie, este important să apucați pe drumul just, să folosiți metoda corectă. Am subliniat că aveți o spiritualitate „în doi”. Mereu este „în doi”, chiar și atunci când unul dintre cei doi soți nu crede. Pentru că soțul care crede și se roagă nu se poate ruga și nu poate crede făcând abstracție de faptul că este „un singur trup”. Așadar, este o spiritualitate mereu „în doi”.

Conținutul primar al spiritualității soților este însăși viața obișnuită a perechii. Nicio rugăciune nu poate înlocui comunicarea iubirii reciproce. Soții nu pot spune: „Recit Rozariul pentru că așa nu mai trebuie să-mi sărut soțul/soția”. Recită Rozariul ca să-ți săruți mai des jumătatea! Pentru că însuși conținutul vieții cuplului este spiritualitate conjugală.

Conținutul vieții cuplului dovedește în ce fel și cât de mult se iubesc soții. Când nu se iubesc, fiecare soț trăiește ca și cum n-ar fi căsătorit: lucrează la fel ca un burlac, gătește, spală, calcă la fel ca un necăsătorit. Când soții nu se iubesc, trăiesc ca și cum n-ar fi căsătoriți.

Spiritualitatea soților străbate o cale precisă: urmarea lui Isus-Iubitorul. Am descris cum iubește Isus-Iubitorul: Fiul lui Dumnezeu iubește atât de mult până la a Se întrupa. Soților le este dată această calitate a iubirii. Altfel spus, Isus iubește atât de mult, încât Își dă Trupul din iubire: euharistia și răstignirea; Isus iubește atât de mult, încât ne dă Spiritul Său, suflarea Sa. Așadar, soții sunt chemați să urmeze o cale precisă: au darul și harul de a iubi așa cum iubește Cristos. Iar ținta posibilă la care pot ajunge este să transforme viața lor obișnuită în viață extraordinară. Viața lor ordinară devine o posibilitate continuă de a vesti, de a arăta și de a celebra iubirea.

Cu ajutorul unor citate din Amoris Laetitia, exortație apostolică a papei Francisc, v-am arătat felul în care viața spirituală a soților poate ajunge la nivelul misticii conjugale. Apoi am încheiat arătând că centrul spiritualității conjugale a vieții ordinare a soților este Cristos: a fi în raport cu Cristos.

Soții spun: „Sunt căsătorit/căsătorită pentru că am lângă mine acest bărbat/această femeie. Dacă n-aș avea lângă mine acest bărbat/această femeie, n-aș fi căsătorit/căsătorită”. Adevărul este că, dacă n-am o relație cu Cristos, nu trăiesc căsătoria creștină.

Întrebarea este: „Voi doi, ce relație aveți cu Cristos?” Dacă nu aveți niciun raport, înseamnă că a fost congelat harul sacramental. Iată motivul pentru care, încă de la început, v-am îndemnat să fiți atenți la ceea ce Cristos vrea să vă comunice, pentru că Isus are o relație cu voi, nu eu, preotul. Pe El îl interesează să vă vorbească, El vrea să vă cheme la culmea iubirii. Iar acest lucru, așa după cum v-am explicat, devine conștiința sacramentală: adică conștiința permanentă a prezenței lui Isus în viața voastră.

Dacă voi vedeți că un preot face lucruri ciudate, spuneți: „Dar acesta a uitat că este preot? Cum poate un preot să se comporte așa?”

Voi, soții, sunteți prezență a lui Cristos, diferită de a preotului.

Care este diferența dintre felul vostru de a fi prezența lui Cristos și felul preotului de a fi prezența lui Cristos?

Am subliniat că soții și preotul au primit daruri diferite. Am notat că preotul este consacrat în unicitatea/individualitatea sa, pentru că este rânduit să fie semnul lui Isus cap, învățător și păstor; iar soții sunt consacrați „în relație”. Preotul este consacrat singur, soții în relație, împreună. Așadar, au două carisme diferite. Dacă Biserica se bazează numai pe sacramentul preotului, sărăcește foarte mult.

Sacramentul soților, care are carisma comuniunii, nu fură nimic identității sacerdotale. Ba mai mult, ajută, completează identitatea preotului.

Vă îndemn să aveți conștiința permanentă că voi sunteți semnul lui Isus, oriunde v-ați afla. Așadar, să cultivați relația voastră cu Isus!

Vreți să vă maturizați din punct de vedere uman și spiritual? Cultivați relația voastră cu Isus!

Vă îndemn la acest lucru pentru că eu însumi am văzut multe perechi de soți care s-au transformat – s-au schimbat la față – prin prezența lui Isus. Așa cum Spiritul Sfânt preschimbă pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Cristos, același Spirit, revărsat peste voi la cununie, poate să transforme constant umanitatea voastră.

V-am amintit cum puteți să cultivați raportul cu prezența lui Isus: prin citirea Cuvântului, prin participarea la reconciliere, la euharistie, prin recitarea rugăciunilor și prin viața ordinară, transformată în mod constant în posibilitate de a iubi, începând din momentul în care vă treziți.

Cum puteți transforma obișnuitul în iubire? Prin faptul că vă sărutați, că vă spuneți: „Te iubesc! Mă bucur să fiu cu tine. Sunt fericit că încep această nouă zi împreună cu tine”. Soții sunt chemați să fie semn al iubirii în viața lor de zi cu zi.

Apoi am subliniat că această spiritualitate a soților este în vederea misiunii. Este o spiritualitate care nu este nici fugă de lume și nici intimism, ci este una care vă lansează în lume.

Vă cer să învățați pe de rost numărul 1534 din Catehismul Bisericii Catolice, în care se subliniază că sacramentul căsătoriei este rânduit în vederea slujirii. Deci nu-i lăsat pentru soții care îl primesc. Este limpede că și soții primesc un dar odată cu primirea acestui sacrament, însă darul pe care-l primesc soții este rânduit să construiască Biserica.

Vă explic acest adevăr într-un mod mai simplu: motivul pentru care există parohul vostru este același motiv pentru care există și sacramentul vostru și se numește slujire. Este vorba despre două slujiri diferite. Isus a inventat sacramentul preoției și sacramentul căsătoriei din același motiv: le-a inventat în vederea slujirii, pentru a construi Biserica.

Îmi amintesc o expresie a episcopilor italieni, scrisă în urmă cu cincizeci de ani, dar care din păcate nu a avut prea mare efect: „Căsătoria și preoția specifică fundamentala și comuna vocație baptismală și atât unul, cât și celălalt sacrament are o finalitate directă de construire și expansiune a poporului lui Dumnezeu” (Evanghelizare și Sacramentul Căsătoriei, 32).

Prezentându-vă misiunea soților, am folosit cuvintele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea și ale papei Francisc ca să subliniez că soții au o misiune proprie, adică ei nu trebuie să copieze misiunea altora (a călugărilor, a preoților). Soții n-au misiunea de a fi semi-preoți sau semi-călugări, ci au o misiune proprie care este și originală (personală, nouă, inedită). Iar această misiune originală este unică, pentru că este o misiune comunitară, este o comunitate. Soții sunt singura comunitate-sacrament. Am arătat că o mișcare spirituală, o comunitate de călugări sau de preoți nu este un sacrament; parohia nu-i un sacrament. Dar o pereche de soți este o micuță comunitate-sacrament.

Unii teologi afirmă că familia este singura formă comunitară creată direct de Dumnezeu. V-am dovedit acest lucru cu ajutorul unor texte ale Conciliului Vatican al II-lea. În GS 48 scrie că „Familia revelează natura Bisericii”, adică familia arată cum trebuie să fie Biserica.

Am subliniat că Papa Francisc întărește toate cele afirmate până aici în AL 67: „Biserica, pentru a înțelege pe deplin misterul ei, privește la familia creștină care îl manifestă în mod autentic”. Din păcate, sunt foarte puține studii teologice pe această temă.

Apoi am explicat felul în care această viață după Spirit, misiunea soților, are însușiri particulare care reflectă frumusețea chipului și asemănării prin cele patru coordonate: complementaritate, co-responsabilitate, co-împărtășirea și împreună-prezența.

În spatele misiunii soților stă o „urgență profetică” neînțeleasă. Iar despre aceste lucruri îmi veți da dreptate peste douăzeci de ani. Suntem invadați de teoria genului care vrea să șteargă masculinul și femininul, pentru că are un proiect clar. Și deja unii preoți și-au însușit această teorie. Înaintea invaziei ideologiei genului, cine trebuie să arate frumusețea masculinului și a femininului? Cei care, prin Spiritul Sfânt, au primit darul de a trăi chipul și asemănarea. Vă întreb: „Soția ta, trăind lângă tine a devenit mai frumoasă, mai femeie, mai puternică? Soțul tău, alături de tine, a devenit mai bărbat, mai frumos, mai puternic?” Ai scos în evidență originalitatea soțului tău? Ai scos în relief originalitatea soției tale?

Până când nu faceți toate acestea, dragi soți creștini, nu ne putem tângui de ideologia genului. Este importantă și profetică mărturia frumuseții masculinului și a femininului din Cartea Genezei.

Am remarcat că darul Spiritului Sfânt făcut soților transformă toate relațiile: soții devin distribuitori de comuniune, răspânditori ai comuniunii.

Apoi am explicat felul în care darul Spiritului oferă soților o noutate în exercițiul paternității și al maternității. Și în acest câmp soții au o dimensiune profetică. Din păcate, părinții creștini de multe ori știu să-și manifeste numai „fertilitatea”. Există o deosebire între „fertilitate” și „fecunditate”. Fertilitatea privește latura fizică, biologică, iar fecunditatea privește latura spirituală a omului.

Soții sunt mereu fecunzi, iar fecunditatea lor nu are legătură cu fertilitatea, nici cu perioada fertilă a femeii, nici cu numărul de fii, deoarece fecunditatea este capacitatea de a genera din punct de vedere spiritual (de a da naștere spirituală).

Fecunditatea spirituală a soților începe în ziua cununiei și constă în mai multe slujiri, precum cea de a-și ajuta jumătatea să se simtă bine, sau de a-și ajuta jumătatea să se maturizeze la nivel spiritual, sau de a-i ajuta pe fii să se maturizeze la nivel spiritual, dar nu numai pe „fiii noștri”. Majoritatea părinților se opresc la datoriile față de „fiii noștri”.

Vă întreb: persoanele pe care le întâlniți la locul de muncă, oare nu sunt fiii lui Dumnezeu? Prezența voastră i-a ajutat să se maturizeze la nivel spiritual? Celor pe care îi întâlniți le transmiteți sensul vieții, frumusețea vieții? deoarece aceasta este adevărata fecunditate. Câte persoane, dintre cele cu care vă întâlniți, se simt bine în prezența voastră? Le-ați transmis gustul vieții fiilor voștri?

Vă rog să înțelegeți că nu vorbim numai de o paternitate și o maternitate fizice.

Observăm că nu este numai o problemă de fertilitate, ci de a da un sens vieții.

Apoi am subliniat că Spiritul Sfânt generează o noutate în dimensiunea fraternă. La urmă, am notat că familia, prin puterea Spiritului, înțelege că este doar „începutul Familiei”, pentru că familia pe care trebuie să o construiască este „Familia mare”.

Vă îndemn să vă puneți următoarea întrebare: „Care este idealul meu de familie?” Și fără să vă dați seama, veți descoperi că toți vă gândiți numai la familia voastră personală. Dar apoi aveți curajul să mergeți în biserică și să recitați rugăciunea Tatăl nostru.

Întrebați-vă apoi: „Idealul meu este să construiesc familia mea, sau Familia fiilor lui Dumnezeu? Să fiu eu tată și mamă, sau să lucrez ca toți să cunoască faptul că Dumnezeu este Tată și Maică?” Acum putem înțelege că familia este începutul Bisericii.

Ne-am oprit asupra misiunii soților. Nu este vorba despre o teorie, ci de faptul că soții sunt chemați să aibă în ei inima lui Cristos.

„Noi doi, cu Cristos, ce putem face în sfera misiunii?”

Voi, soții, vreți să vestiți Evanghelia, să-L mărturisiți pe Isus, să aprindeți frumusețea sacramentului căsătoriei și în alte perechi? Cum puteți face toate acestea?

Vă explic felul în care eu am făcut să funcționeze toate acestea în parohie. În cei zece ani petrecuți în parohie, am văzut mai multe convertiri decât în întreaga mea viață. Aceste convertiri s-au întâmplat pentru că am ajutat familiile să facă următorul drum de evanghelizare. Familiilor care au dorit să se implice în evanghelizare le-am cerut să vină la o întâlnire. Le-am dat o foaie pe care să scrie numele persoanelor pe care le întâlneau într-o săptămână: vecinii, rudeniile, colegii de la locul de muncă, prietenii fiilor. Apoi, cu această listă în față, soții să înceapă să se roage (împreună, în casă sau în biserică) și apoi să întrebe: „Isuse, pe cine vrei să întâlnești prin iubirea noastră?” Sigur că Isus vrea să-i întâlnească pe toți!

Dar numărătoarea începe mereu cu unu, doi… Și Isus a început cu unu, apoi doi… apoi doisprezece. Prin urmare, voi nu puteți începe cu o sută.

De aceea, în rugăciune, împreună cu Isus, le-am cerut familiilor să privească lista și să descopere persoana care suferă mai mult, sau cea care este într-o mai mare căutare, sau cea care dorește să aprofundeze mai mult credința. Și apoi le-am cerut să încercuiască numele a trei persoane din lista celor o sută și să le numească lista inimii. Este lista inimii lor, dar și a inimii lui Isus. Apoi, pentru aceste trei persoane, i-am îndemnat să înceapă să se roage în fiecare zi un sfert de oră. Cei care s-au rugat cu stăruință, au reușit. Este adevărat că mulți soți s-au oprit în acest punct.

Ei nu se rugau pentru că gândeau astfel: „Eu sunt grozav, sunt o persoană credibilă. Dacă le voi vorbi, dacă le voi explica în mod clar… ” A judeca așa este o mare înșelăciune.

Numai Dumnezeu convertește! Numai Spiritul Sfânt convertește! Numai Spiritul atinge inima persoanelor.

Dacă voi doi, în pereche, vă rugați în fiecare zi un sfert de oră pentru cele trei persoane, înseamnă că voi doi credeți că numai Spiritul convertește. Așadar, în timp ce vreți să-i convertiți pe alții, vă convertiți voi înșivă. Vă convertiți pentru că deveniți conștienți că sunteți numai niște instrumente în mâna lui Isus: aveți darul de a fi brațele lui Isus, privirea lui Isus, Cuvântul lui Isus, de a fi apropierea lui Isus față de alții. În măsura în care soții se roagă în fiecare zi, se maturizează în Isus-Mirele.

În timp ce soții se roagă pentru cei în suferință, înțelegând că ei sunt semnul lui Isus, trec la al patrulea pas al acestui proces de evanghelizare: față de o anumită persoană (un vecin sau un coleg de la locul de muncă) soții arată mici gesturi de grijă, de iubire.

De exemplu, pe un coleg de la locul de muncă începi să-l saluți cu un oarecare zâmbet, cu o privire iubitoare, zi de zi. Apoi, după un timp, îl poți invita să beți împreună o cafea. Sau dacă este vorba de vreun vecin, ai putea să-l întrebi: „Vrei să te ajut să strângi iarba?” Dacă te comporți amabil mai multe luni la rând, acea persoană are mari șanse să se convertească.

În cazul în care decideți să vă rugați pentru o familie în criză, soția poate să o întrebe pe cea pentru care se roagă: „N-ai vrea să vii cu mine la cumpărături? Aș avea nevoie de sfatul unei prietene… ” Sau, la un moment dat, soții care se roagă pentru o altă pereche de soți, ar putea să îi invite la cină. Sau în timp ce te rogi pentru un coleg de la locul de muncă, dându-ți seama că a venit la muncă cu o față întunecată, este util să-l întrebi: „Te simți bine? Ai vreo problemă? Văd că ești îngrijorat. Ai pățit ceva? Te pot ajuta cu ceva?”

În funcție de situație, cei care se roagă pentru alții caută să-și arate iubirea față de ei.

De ce toate acestea? Pentru că Dumnezeu este iubire!

Iar mai înainte de a vorbi altora despre iubire, este nevoie să le-o arăți în mod concret, să-i ajutați să o guste.

Noi pretindem să le explicăm altora cine este Dumnezeu fără să-i ajutăm să-L experimenteze, să-L deguste. Când mergem la piață, vânzătorii ne spun: „Gustă acest caș. Este bun. ”

Voi pe cine ați ajutat să guste că Dumnezeu este iubire? Iar în voi, perechi de soți, este prezent Isus care este iubire, iar împreună cu Isus este prezent misterul Treimic al iubirii.

Ce se întâmplă atunci când voi vă arătați grija și atenția față de cei pentru care vă rugați?

După mai multe luni în care voi continuați să fiți drăguți cu ei, aceștia vă pot spune: „Scuză-mă. Văd că tu ești mereu drăguț cu mine”. Sau poate că vă împărtășesc unele probleme pe care le au. „De ce sunteți atât de atenți față de perechea noastră?” Acesta este momentul vestirii Cuvântului!

Le puteți răspunde astfel: „De când am început să ne rugăm, viața noastră s-a schimbat. Și intrând în relație cu Isus, și relațiile noastre s-au schimbat. De când am descoperit ce valoare are harul sacramentului căsătoriei, ne-am schimbat.”

Prin urmare, când cei pentru care vă rugați vă adresează aceste întrebări, voi nu trebuie să le spuneți: „Veniți cu noi la biserică, pentru că există un preot grozav. Ați putea veni în pelerinaj”, ci voi, soții, sunteți chemați să-i ajutați să-L guste pe Dumnezeu: trebuie să dați exemplul schimbării voastre, al convertirii voastre. Trebuie să arătați că Dumnezeu v-a schimbat pe voi mai înainte de a-L propune altora.

Prin urmare, întrebarea este: „Domnul a schimbat ceva în viața cuplului vostru? Credința v-a ajutat să vă îmbunătățiți relația cu jumătatea voastră? Viața perechii voastre s-a îmbunătățit?” Dacă da, puteți să vestiți Cuvântul și altora (să-i evanghelizați și pe alții). Pentru că toți caută să-și îmbunătățească propria viață de cuplu.

S-ar putea ca o persoană să vă spună: „Cum pot să mă convertesc în ciuda tuturor smintelilor din Biserică?” Dacă aceste obiecții vă depășesc, răspundeți-i: „Lasă-ne să ne informăm, apoi îți vom răspunde.” Dar să nu uitați că puterea voastră este mărturia voastră practică, vie. Pentru că, dacă Dumnezeu n-a reușit să schimbe viața voastră, de ce pretindeți să o schimbe pe a altora?

Puterea cuvintelor mele (a predicării mele) de preot stă în faptul că am văzut schimbarea nu numai în mine, ci și în multe perechi de soți. Aceasta înseamnă că după aceste zile de formare poate începe misiunea voastră, dar numai lucrând împreună cu Domnul. Amin.

.

.

.

N.B. Text de pus pe coperta din spate a cărții

Centrul spiritualității conjugale este Cristos-Mirele, misterul iubirii Sale.

Dacă v-aș spune că pentru căsătorie este esențial să ai un soț, toți mi-ați răspunde că este un lucru evident. Este limpede că pentru a încheia o căsătorie este nevoie de două persoane de sex opus. Tot la fel, pentru căsătoria creștină este nevoie de două persoane, dar nu de doi, adică de un bărbat și de o femeie, ci de doi în sensul că unul este alcătuit din „bărbat-femeie”, iar celălalt este Cristos. Numai această unire din urmă întemeiază o căsătorie creștină.

Nu există căsătorie creștină fără Cristos.

(don Renzo Bonetti)