În Israelul și în întregul Orient antic, adevărata regină nu era soția, ci mama regelui. Ea purta coroană, ședea pe tron, de-a dreapta suveranului și era considerată a doua persoană ca importanță după acesta. Era numită Gebirah (ebr.), „Mare Doamnă”, „Regină”. Scriptura consemnează că Solomon, în momentul apariției mamei sale, Batșeba, se ridică, se prosternă în fața ei, cere să i se aducă un tron la dreapta lui pe care ea se așază. Scena o relevă ca regină, sfetnic principal și mijlocitoare. Când ea îi spune că are o rugăminte pentru el, Solomon îi răspunde: „Nu te voi refuza” (1 Rg 2:20-22).

Această tradiție este reamintită implicit odată cu anunțul îngerului către Fecioara Maria, descris în acel text atât de dens din Evanghelia după Luca. Îngerul îi spune tinerei că cel ce se va naște din ea va fi „fiul celui Preaînalt”, va primi „tronul tatălui său David” și va „stăpâni asupra casei lui Iacob”. Linia davidică este reluată de către însuși Dumnezeu. Aceasta înseamnă că este reluată și linia maternității regale: Maria, devenind mamă a lui Dumnezeu, devine și Regină-Mamă, mijlocitoare, advocata nostra. Că această funcție a ei este exercitată în mod eficient, infailibil, se vede la nunta din Cana, în care ea pare că reușește chiar să grăbească începutul misiunii publice a lui Hristos, determinându-l să transforme apa în vin, deși timpul său, aparent, nu sosise încă (cf. In 2:4). Imaginea din Apocalipsă confirmă și deschide perspectiva către întregul cosmos: Maria, ca mamă a lui Mesia, este și stăpână a tuturor elementelor naturale, simbolizate de soarele care o înveșmântează, de luna aflată la picioarele ei și de cele douăsprezece stele care îi alcătuiesc coroana.  

Tradiția, deși pare în anumite perioade că tace, oferă periodic, pe radarul istoriei, indiciile unei credințe ferme, tematizate tot mai articulat. Irineu din Lyon, numind-o pe Maria „cauză a mântuirii”, o indică și ca „advocata”, apărătoarea Evei. Rugăciunea Sub tuum praesidium, „Sub îndurarea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile noastre nu le trece cu vederea întru ispite, ci din primejdii ne scapă pe noi, una curată, una binecuvântată”, relevă credința matură a creștinilor din secolul al III-lea conform căreia ea poate scăpa oamenii din orice pericol. Papa Pius al VII-lea (1742-1823) spunea că există ceva unic în legătură cu Maria, întrucât rugăciunea ei este mai importantă, mai puternică decât a celorlalți sfinți: „Când se apropie de tronul Fiului ei, ca avocat ea imploră, ca slujitoare ea se roagă, dar ca Mamă ea poruncește”. Iar Papa Pius al XII-lea (1876-1958) afirma că sfinții mijlocesc pentru nevoi particulare, în timp ce Maria mijlocește pentru toate nevoile.

Regalitatea Mariei se poate înțelege mai bine în cadrul conceptului mai larg de „preoție regală”, o categorie în care, potrivit Noului Testament, suntem incluși cu toții. Cu toții avem această capacitate de a mijloci între cer și pământ, pentru noi înșine și pentru alții, în acel gest mereu reînnoit de oferire a existenței pe altarul ceresc al lui Dumnezeu. Persistenta dificultate a unor creștini de a înțelege natura Maicii Domnului poate pleca, în încercarea de a găsi calea înțelegerii, din acest punct argumentativ. Apoi, locul Mariei și al sfinților în „geografia” invizibilă a creației și a istoriei mântuirii poate fi comparat cu Sfânta Euharistie: e adevărat că Dumnezeu e atotputernic și omniprezent, că „în El trăim, ne mișcăm și suntem”, dar, din perspectiva făpturii încă nedesăvârșite eshatologic, prezența lui Dumnezeu în univers are niveluri diferite de intensitate. Același lucru s-ar putea spune și despre lucrarea lui Dumnezeu prin oameni: el lucrează în chipuri și în forme diferite prin intermediul făpturilor – deci este plauzibil ca El să fi dorit să acționeze într-un grad diferit prin cei numiți „sfinți”, și în chip cu totul deosebit prin cea care i-a devenit – și aici chiar există un consens ecumenic! – Mamă.

În sfârșit, poate că trebuie privit și către tipul de caracter uman inspirat de această lărgire a perspectivei supranaturale: smerenia celui care știe că depinde de alți frați pe drumul său către Împărăție. Aflând despre sfinți și ajutorul lor, eu îmi aduc aminte că nici în lumea de dincolo, nici în lumea aceasta nu sunt singur sau autonom și că nu pot reuși fără ajutorul familiei, prietenilor, comunității. Da, în teorie pot trăi și singur. Dar cât de săracă ar fi atunci credința mea și cât de diminuată ar fi umanitatea mea… În fond, privind la cei din jur și la mijlocitorii noștri cerești, aflăm, până la urmă, despre bogăția nelimitată a lui Dumnezeu care se revelează și în tăcere și în glas, și în interior și în lumea largă, și în sublim și în suprafețe. Dumnezeu se face vizibil, poate fi „gustat”, este communio personarum și știe să se golească pe sine până la punctul în care vrea să se lase cucerit de rugăciunile unei femei pe care el a creat-o, dar pe care a dorit-o, de dragul nostru, alături – ca Regină, Mamă și Mijlocitoare.

Pr. Alin Vara

Foto: Seminar Oradea