Cu o îndelungă şi constantă preocupare exercitată în perimetrul filosofiei – cu preponderenţă în istoria filosofiei -, profesorul universitar Vasile Muscă este adeptul unei viziuni armonizate a valorilor filosofice, reducînd la minimum tentaţia oricărei speculaţii care nu se sprijină pe solul ferm al cercetării şi documentării. Viziunea demersului filosofic integrator vine din natura sa apolinică, natură căreia îi lipseşte patosul disputelor sterile, a polemicilor irelevante.
Acesta preferă metoda expunerii clare, folosind un limbaj accesibil, lipsit de orice artificii sau coloraturi de jargon. După cum scrisul său poartă amprenta distinctă a celui care nu doar s-a luminat pe sine cu iubirea de înţelepciune, ci a încercat să lumineze numeroase generaţii de studenţi. Profesorul Vasile Muscă are – aspect rar întîlnit – stofă de povestitor de filosofie, simplificînd lucrurile pînă la totala lor comprehensiune. Tenta paideică răzbate dintre rîndurile auctoriale, ideile evoluînd înspre o viziune sintetică, integratoare. După cum este un speculativ cu voie de la raţiune, un gînditor care îmbrăţişează cu entuziasm, dar şi cu circumspecţie, tărîmul atît de diafan al ideilor filosofice. Filosofia greacă antică şi cea germană constituie zona sa predilectă de interes, cu un accent pe iluminismul german. Calmul valorilor, prudenţa epistemologică, crezul în adevărurile tari, care pot interfera cu istoria, rămîn reperele sale călăuzitoare. Ca profesor de filosofie, acesta preferă gîndirea sistematizată, filosofia de tip raţional. Ca gînditor privat (în sensul lui Kierkegaard), preferă sclipirea ideatică personalizată, curajul de a gîndi pe cont propriu. De fapt, aceasta este dilema oricărui profesor care vrea nu doar să interpreteze filosofia, ci şi să-şi creeze o concepţie proprie despre filosofie. Căci, deşi filosofia este – hegelian vorbind – chiar istoria filosofiei, farmecul ei cognitiv stă chiar în re-inventarea ei. Sau, după cum cu îndreptăţire spune A. Kenny, „orice istorie serioasă a filozofiei trebuie să fie un exerciţiu de filozofie în sine şi de istorie deopotrivă”.
Profesorul și filosoful Vasile Muscă se numără printre cazurile rarisime care pot povesti cu limpezime ceea ce au înţeles din filosofie, ne poate împrieteni cu aceasta. Cu bonomia sa molipsitoare, de anahoret uitat printre cărţi (în imensa sa bibliotecă), acesta se mişcă discret nu doar între filosofia greacă şi cea germană, ci şi – mai nou – oscilează afectiv între Cluj şi Oradea, în tendinţa de a locui hölderlinian un topos ideatic şi concret deopotrivă.
Ioan F. Pop