În zilele acelea, a venit un decret din partea împăratului August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa. Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască și l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei. (Lc 2, 1-20)

Ieslea de Crăciun (cf. it. presepiul) a fost reprezentată pentru prima dată de Sf. Francisc de Assisi. În acest an se împlinesc 800 de ani de la această primă reprezentare cu persoane reale ce a avut loc la Greccio. Papa Francisc reflectează la evenimentul din Greccio din anul 1223, scoțând în evidență semnificația și importanța scenei nativității. Parafrazând spiritul Sfântului Francisc, Papa ne amintește: „Ieslea este ca o Evanghelie vie ce pare că se ridică și iese din paginile Sfintei Scripturi. În timp ce contemplăm Sceneta Nașterii de Crăciun, suntem invitați să pornim într-o călătorie spirituală, atrași de smerenia lui Dumnezeu ce s-a făcut om pentru a veni în întâmpinarea fiecărui bărbat și a fiecărei femei. Ajungem să înțelegem că așa de mare a fost iubirea Sa față de noi încât a devenit unul ca noi astfel ca și noi să putem deveni una cu El.”

Textul evanghelic ascultat am putea spune că este centrul istoriei lumii, pe care o împărțim înainte și după Cristos. Este un fapt mic pe care niciun text din acel timp nu-l înregistrează, și care totuși a schimbat lumea. Tocmai astfel Dumnezeu a devenit regele acestui pământ, făcându-se copil. Întreaga lume cunoscută în acea vreme era sub stăpânirea unui stăpân care se numea Cezar August. Recensământul urmărea înscrierea tuturor persoanelor, astfel încât toate să plătească taxele și să facă armata. Recensământul este împlinirea gestului puterii.

În timp ce puterea lumii se mândrește, se extinde, devine globală, stăpânește peste toți și peste tot, puterea lui Dumnezeu se prezintă sub aspectul umilinței: în loc să se fălească, se face „om”; în loc să se extindă, se restrânge, Dumnezeu se face mic; valoarea Sa constă în faptul că în loc să-i aibă pe toți la mână, se pune în mâinile tuturor ca un copil.

Deosebirea între om și imaginile pe care Dumnezeu și le face despre om, diferența dintre feluriții împărați pe care omul și-i creează și adevăratul Dumnezeu este aceea care există între idol și Dumnezeu.

Măreția lui Dumnezeu se arată în faptul că se face prunc mic, înfășat și culcat într-o iesle de paie, într-un grajd sărac și friguros. Dumnezeu vine la fel cum vine lumina în profunzimea nopții, și înainte de a se arăta prima rază de lumină Mântuitorul scoate din întuneric și ne conduce pe calea păcii.

Titlurile kyrios (domn) și soter (salvator) sunt titlurile împăratului, date acum lui Isus. De ce? Pentru că Isus, în loc să posede și să stăpânească, se dăruiește. În loc să strângă și să se îmbogățească, dă tot ceea ce are, dă chiar și divinitatea Sa pentru a fi solidar cu noi. În loc de a-i domina și a-i stăpâni pe alții, își pune viața Sa în slujirea altora; în locul mândriei și aroganței pune umilința de a fi om. Și împotriva violenței care vrea să posede, să domine, să se mândrească, să-i oprime pe toți și să semene moartea, Dumnezeu se descoperă ca fiind Domnul prin iubire, slujire, dăruire, prin a se face mic.

Dumnezeu intră în lume tocmai în timpul în care răul atinge culmea, împlinirea sa. Dumnezeu nu vrea răul, ci intră în istoria răului, intră cu criterii opuse răului și îl biruiește și chiar îl ia în derâdere, folosindu-se de rău pentru a împlini planul Său de mântuire.

Ce fac Iosif și Maria? Se supun decretului lui Cezar August. Nu sunt rebeli. Se supun legilor statului, istoriei și tocmai supunându-se legilor istoriei, împlinesc promisiunea lui Dumnezeu. Trebuie întotdeauna să ne supunem legilor statului? Depinde. Dacă nu sunt necinstite, le respecți. Dacă sunt incorecte, te împotrivești. Creștinul se supune legilor corecte. Se supune conștiinței. Dar creștinul nu este un răzvrătit, ci are libertatea lui Isus. Iosif și Maria s-au supus, și astfel s-a împlinit planul lui Dumnezeu.

Apoi textul evanghelic subliniază că Isus este culcat, întins în ieslea din care mănâncă animalele. Aici Dumnezeu, în sfârșit, află, odihna Sa. Prin naștere, care prevestește crucea, în sfârșit, Dumnezeu află omul și se odihnește. Și creația atinge apogeul său.

„Și l-a înfășat”. Maria ține-n brațe pe fiul ei, care este Dumnezeu. Pe Dumnezeu ce îL cunoaște prin acel trup; pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut și care este acel Micuț ea îl ține în brațe. Dumnezeu este iubire și iubirea înseamnă a se încredința, a se consemna, a se dărui celuilalt, a se abandona în mâinile celuilalt. Dumnezeu s-a dat pe mâinile primei persoane care a spus „da” și L-a primit. Maria este prototipul tuturor oamenilor care vor spune „da” și-L vor primi. Cine este Dumnezeu? Este cineva care stă în brațele mele. Acel Dumnezeu care se limitează la a avea nevoie de om, deoarece El este iubire și iubirea este nevoie să fie iubită.

Iar dacă noi iubim, devenim la fel ca Dumnezeu, care este iubire. Deci este tocmai acest prunc, Cel care ne mântuiește, ne face să devenim asemenea lui. Mântuirea omului înseamnă ca omul să devină ceea ce este: ca Dumnezeu, care este iubire. Ieslea este locul în care se mănâncă și se trăiește: noi suntem creați pentru a trăi și a ne hrăni din Dumnezeu, pentru a ne însuși acest trup.

„Nu era loc pentru ei”. Unicul Său loc, singurul Său templu este însuși trupul său în care locuiește plinătatea dumnezeirii. Acel Dumnezeu pe care niciunul nu L-am văzut vreodată trupul Său ni L-a descoperit. Această scenă trebuie să o contemplăm la Crăciun. Cu cât o privim mai mult, cu atât mai mult înțelegem acest mister. Pune-te în locul Mariei și cugetă că ai în brațele tale pe acest Prunc, care este Dumnezeul tău, care este fiul și fratele tău. Asemenea Mariei, și eu îl am pe Dumnezeu în mâinile mele, îl am pe stăpânul lumii, pe Cel care a făcut cerul și pământul.

Faptul că „s-a dat mâinile noastre” este semnul maxim al iubirii. Atunci când cineva spune „eu nu am credință”, eu îi răspund: Cine are credință? Nu noi! Dumnezeu este Cel care are credință în fiecare dintre noi: se dă pe mâinile noastre. Nu există o încredere mai mare. Și s-a așezat în brațele noastre. Și în ciuda tuturor trădărilor noastre, El continuă să creadă în noi. Într-adevăr El are credință. Dumnezeu are o credință nezdruncinată în om. Pruncul divin să ne ajute să răspundem acestei iubiri imense cu iubire și recunoștință iar darurile pe care ni le aduce să ne învăluie întreagă existență.

Pr. Mihai Vătămănelu
Vicar General al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea