Date biografice
S-a născut la 22 decembrie 1904, la Iernuțeni (Reghin), județul Mureș, în familia preotului greco-catolic Ioan Paul și Elena Ceușan. A avut nouă frați, dintre care unul, cu trei ani mai mic, preot, avea sa moară tânăr. A primit Botezul și Mirul la 26 decembrie 1904. După școala elementară la Huduc și cea secundară la Reghin, a urmat ultimii doi ani școlari la Blaj, la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare”, pe care l-a absolvit cu examenul de maturitate în 1925, împreună cu colegul său Ioan Suciu, de care l-a legat o adâncă pritenie până în ultima clipă a vieții. „Amândoi erau mici de statură și slăbuți. Erau legați de o adevartă prietenie, bazată pe profunde afinătăți de aspirații și ideal. Tit Liviu Chinezu era mai interiorizat, analist al situațiilor și al gândurilor, ridicându-se ca un vultur ce planează liniștit deasupra norilor.”, relatează pr. Eugen Popa. A fost trimis la Roma, la Colegiul Pontifical Grec, ca seminarist al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș. Acolo a obținut doctoratul în filosofie în 1927, la Ateneul De Propaganda Fide, și licența în teologie la Ateneul Angelicum, în 1931. A fost hirotonit preot la Roma în 1931, iar în 1937 devine profesor de filosofie la Academia Teologică. „…a fost un preot și profesor deosebit. (…) Ne îndemna la studii și la viața morală, ambele fiind înlănțuite. (…) Om profund, cu o trăire personală firească, nu ostentativă de tip fariseic… de o finețe și bunătate nemaipomenită, bun teolog și filozof, dar și pedagog pentru studenți; a avut un rol deosebit în viața mea spirituală.” – îl descrie un fost seminarist.

În perioada 1931-1948, publică numeroase articole în revistele Cultura creștină, Unirea și Blajul, pe teme culturale, catehetice și spirituale, cu intenția să formeze capacitatea de discernământ în viața socială a tinerilor. În aceeași perioadă este îndrumător spiritual la ASTRU, iar în 1937 înfiintează, împreună cu viitorul episcop Ioan Bălan Asociația „Sf. Nichita al Remesianei” pentru preoții celibatari. În octombrie 1940 devine rector al Academiei Teologice din Blaj, concentrându-se  asupra formării intelectuale și spirituale a studenților.

În 1941, pe patul de moarte, mitropolitul își exprima față de nunțiul Cassulo preferința să-i fie succesor Liviu Chinezu care avea doar 37 de ani, dorință greu de îndeplinit ținând cont de opoziția manifestată de bătrânii canonici ai Blajului la numirea episcopului Aftenie, deși acesta era deja auxiliarul lui. Probabil, cu această ocazie, episcopului Suciu i-a fost solicitată o caracterizare pentru Liviu Chinezu: „Are o evlavie profundă, întemeiată pe credinţă, nu pe temperament. Fire blândă, dar hotărâtă în lucrare și în impunerea convingerilor sale de ordin pur spiritual(…) Ceea ce frapează în viaţa sa este înalta preocupare spirituală pentru educarea tinerilor, pentru alegerea şi formarea profesorilor şi mai ales pentru formarea clerului. Cred că este cel mai bun reprezentant al clerului nostru tânăr în ceea ce priveşte valoarea spirituală. Cred că este omul în stare să revigoreze spiritualitatea Bisericii oriunde s-ar afla.”

În 1 decembrie 1946, pr. Chinezu este numit paroh la biserica „Sf. Vasile cel Mare” și protopop al Capitalei. Pr. Vasile Mare își amintește de  condițiile grele de trai din Bucureștiul postbelic și de activitatea pastorală a protopopului Chinezu: „Anul 1946 și următorii au fost marcați de consecințele secetei din acel an și nu mai puțin de schimbarea regimului politic de după venirea armatelor sovietice; condițiile de viață ale populației erau zi de zi tot mai grele. Nici noi, cei de la parohie, nu am avut o soartă mai bună, dimpotrivăm eram săraci de tot, mai ales în ceea ce privește cele necesare pentru hrană… Pe plan pastoral, sub îndrumarea pr. Chinezu, îi pregăteam pe credincioși prin intermediul predicilor, al catehezelor și al vizitelor în familii pentru a nu-și abandona credința. Mai pot spune despre el că îl interesau în mod special tinerii: în fiecare duminică, pe la ora 15.00, se adunau la casa parohială circa 100 de studenți pentru cateheză. Aceștia erau instruiți în Doctrina Bisericii de către pr. Ghika, în filosofia scolastică de către pr. Tit Liviu Chinezu, iar floricica sau pilda de încheiere – de către Horia Cosmovici. Pe la ora 17.00 se încheia activitatea cu o slujbă în biserică, ce conținea o binecuvântare euharistică și în final se cânta imnul ASTRU”, relatează pr. Mare despre celebrele conferințe adresate tinerilor bucureșteni.


Protopopul Tit Liviu Chinezu, Vladimir Ghika cu tinerii bucureșteni, după o conferință ASTRU, 7 iulie 1948

În zielele de 6-7 octombrie 1948, cu ocazia ultimei conferințe episcopale a ierarhilor greco-catolici, episcopul Rusu a cerut credincioșilor din parohiile din Maramureș care „ nu vor să apostazieze de la credința adevărată a lui Cristos” să semneze declarații in acest sens, fiind pentru Biserică” o chestiune de viață și de moarte”, lucru cerut și de protopopul Chinezu credincioșilor Bucureșteni, cerându-le să rămână tari pe poziții, chiar dacă biserica va fi confiscată și el arestat. Ca răspuns, în data de 27.10, Securitatea a emis o circulară prin care se cerea „să se treacă imediat la descoperirea, arestarea și anchetarea vinovaților care silesc populația să iscălească liste antiunioniste, siluind libertatea religioasă constituțională”, urmând ca „în noaptea de 28/29 octombrie [1948] vor fi ridicați toți bandiții [canonici și preoți cu responsabilități] care sprijină activitatea foștilor episcopi (maximum 40 persoane) și vor fi duși într-o mănăstire [ortodoxă] sub pază; […]”. Printre cei vizați se număra și pr. Chinezu fiind considerat de către Securitate „unul dintre cei mai fermi opozanți față de unirea dintre Biserica greco-catolică și Biserica ortodoxă română”.

Arestarea și regimul de detenție
Protopopul Chinezu a fost arestat de Securitate, odată cu episcopul Aftenie, în noaptea de 28/29.10.2023 din casa parohială a bisericii Sfântul Vasile cel Mare. După arestare, el a fost „depus” în arestul Ministerului Afacerilor Interne unde a rămas aproximativ 24 de ore. În acea noapte au fost arestați, din toate eparhiile, un număr de 25 de canonici și preoți care au ajuns în același arest, odată cu episcopii.


Bilet care confirmă depunerea episcopilor Aftenie și Chinezu în arestul Ministerului de Interne

A doua zi, împreună cu ceilalți canonici și preoți, pr. Chinezu a fost transportat de la Ministerul de Interne către lagărul organizat de Securitate la mănăstirea Neamț. Părintele Iuliu Rațiu descrie pe scurt, într-un raport ajuns la Nunțiatură, condițiile grele din lagărul de la mănăstirea Neamț: „După o călătorie continuă de 42-53 ore cu mașina, preoții au ajuns la Mănăstirea Neamț frânți de oboseală și sleiți de foame. Acolo au intrat într-un regim alimentar, sanitar și de igienă foarte slab. […] Din punct de vedere sanitar, deși s-au ivit mai multe cazuri grave de îmbolnăvire, și deși organele de pază au luat act de ele, n-au admis ca preoții să fie examinați de medic. […]Chiar de la început, și foarte tendențios, li s-a oprit preoților servirea Sf. Liturghii și rugăciunile în comun.” Călugărul asumpționist Ștefan D. Berinde își amintea că izolarea la Neamț era totală, iar soldații din pază care le vorbeau preoților erau pedepsiți. Rudele și soțiile preoților care reușiseră să ajungă la mănăstire nu i-au putut vedea, așa cum s-a întâmplat și cu sora pr. Chinezu care „a fost alungată de starețul Mănăstirii Neamț”. În aceste condiții, la 24 și 25.11.1948 a avut loc în lagărul de la mănăstirea Neamț vizita exarhului Teoctist Arăpașu, viitor patriarh al României, care „ne-a poftit în casa ortodoxiei”, cu dorinţa „să ne alăturăm lor, cu experienţa noastră, calităţile şi cunoştinţele noastre”, după cum relatează părintele Iuliu Rațiu în memoriile sale. După eșecul din prima zi a întâlnirii, când preoții au reacționat vehement față de „unificarea” forțată, exarhul Teoctist s-a întâlnit a doua zi, în camera comandantului lagărului, cu fiecare preot în parte. Patru dintre ei au cedat, dintre care unul avea grave probleme de sănătate, iar altul avea soția bolnavă de cancer. Părintele Chinezu nu a cedat, fapt pentru care a fost trimis, alături de ceilalți, la Căldărușani, alături de episcopii lor.

La 27 februarie 1949, cei 21 de preoți care nu cedaseră „invitației” exarhului Teoctist, au fost îmbarcați în mașini și transportați în lagărul cu pază militară organizat în fosta școală de cantori de la mănăstirea Căldărușani, situată în afara zidului de incintă, pe malul lacului. Despre noua „reședință episcopală” rezervată ierarhilor și înalților prelati greco-catolici, episcopul Hossu relatează: „Toată clădirea era dărăpănată, așa cum a ieșit din cutremurul de pământ [din 1940]. Era o capelă în stare jalnică, o parte din tavan prăbușit, pavimentul cu scândurile putrede și zdrobite, o adevărată jale. […] Anexele externe [WC-ul] erau ca și inexistente și, în starea în care se aflau, amenințau viața omului. Scaun nu era și necesitățile se făceau turcește; baraca [WC-ului] era departe, la care se cobora pe o cărare, de atâtea ori acoperită de zăpadă și lunecoasă de noroi. […] Iar la ridicare, prinzându-te de scânduri, sta să se răstoarne baraca; podeaua era putredă, așa că era primejdie să cazi în groapă. Sunt silit să le pomenesc, deși îmi este greu, totuși trebuie s-o fac, ca să se vadă cum a fost așezat, după Dragoslavele, episcopatul nostru, cu cei mai aleși frați din clerul nostru. […] Apa de băut se căra de la mănăstire și se trecea peste sârma ghimpată. În loc de baie se foloseau două lighene, ulterior cinci, la care se formau serii de așteptare de zile întregi. Apa pentru baie se aducea din lac, pe care soldatul din post, din bunăvoință, o lua și o dădea peste sârma ghimpată.”

Schița lagărului de la Căldărușani făcuta de pr. Iuliu Rațiu

În aceste condiții grele de detenție, printre puţinele bucurii ale ierarhilor şi preoţilor greco-catolici era viaţa spirituală foarte intensă, în special Sfânta Liturghie zilnică, de care preoţii veniţi de la mănăstirea Neamţ au fost privați. Pr. Brînzeu relatează în memoriile sale cum programul zilnic începea dimineaţa la 4h50 (pentru episcopi) şi la 5h30-5h40 (pentru preoţi), P.S. Bălan era primul care se trezea şi, indiferent de vremea de afară, se plimba o oră în curte pentru rugăciunea şi meditaţia de dimineaţă şi, la întoarcere, bătea la uşa dormitorului preoţilor pentru a-i trezi. Prima liturghie începea la 6h30 celebrată de episcopii Hossu, Rusu, Bălan şi Suciu, asistaţi de o parte dintre preoţi, în timp ce ceilalţi preoţi erau adunaţi în sala de mese pentru utrenie. A doua Liturghie începea la ora 7h15 celebrată de P.S. Frenţiu şi P.S. Aftenie la care asistau toţi episcopii şi preoţii. După mesele sumare de prânz şi cină intercalate de program liber şi odihnă, vecernia era la ora 17h00 în capelă iar rugăciunile de seară erau la 20h15, ziua terminându-se la 20h45. Programul de rugăciune era completat de adoraţie, făcută între a doua liturghie şi rugăciunile de seară de către unul dintre episcopi sau preoţi câte o jumătate de oră.


Iconița, semnată pe verso de către episcopii și preoții greco-catolici „internați” la Căldărușani

Totodată, trebuie amintit curajul și dăruirea câtorva laici (Dr. Victor Gherman, Emilia Sbiera și alții), a câtorva călugări ortodocși (printre care Daniil Ciubotaru), precum și a comandantului lagărului și a adjunctului său, prin ajutorul cărora a putut avea loc, pe ascuns, un schimb de scrisori cu exteriorul, chiar cu Nunțiatura Apostolică din București. Din „grupul de sprijin” al deţinuţilor de la Căldăruşani au făcut parte şi înalţi prelaţi ortocși (vicarul patriarhal Benedict Ghiuş sau secretarul Patriarhului Niţişor Cazacu), care erau în căutarea unei „viitoare uniri cu Roma după prăbuşirea regimului”. Pe această cale a fost posibilă primirea şi trimiterea documentelor necesare consacrării a doi episcopi clandestini, în lagăr, a protopopului Tit Liviu Chinezu (25.04.1949) și  a canonicului Ioan Chertes (25.12.1949), eveniment care „a fost poateunic în istoria Bisericii.”, după cum apreciase nunțiul apostolic G.P O’Hara, care a trimis la Căldăruşani haine călduroase necesare pentru iarna anului 1949 care se apropia. Odată descoperiți, laicii și militarii menționați au ajuns cu toții la închisoare.

Bilet clandestin care dovedește consacrarea episcopală a lui Tit Liviu Chinezu la data de 25 aprilie 1949, semnat de către IPS Frentiu (episcop consecrator),  PS Hossu și PS Suciu (episcopi asistenți).

Bilet scris de către PS Chinezu, adresat Nuntiului Apostolic, după consacrarea episcopală.

În urma eșecului Securității de a înscena dosare penale episcopilor Suciu, Aftenie și Rusu, anchetați pe rând la Ministerul de Interne, după un an și trei luni de internare în lagărul de la Căldărușani, la 25.05.1950, la ora 1 noaptea, episcopii și preoții din lagăr au fost încărcați în două dube mari, fără geamuri, pornind către o direcție necunoscută lor, cu destinația „Colonia Dunărea”, închisoarea din Sighetul Marmației.

La Sighet, PS Chinezu a fost încarcerat în diverse celule cu mai mulți deținuți, dar și singur într-o celulă, ca pedeapsă pentru felul în care a răspuns unei invitații la defecțiune. A fost izolat o vreme și în celula nr. 8, după ce s-a descoperit faptul că fusese consacrat episcop în lagărul de la Căldărușani. De teama unor posibile noi consacrări, s-a ajuns la așezarea tuturor episcopilor în celula nr. 44 de la et. I. Astfel, și PS Chinezu a fost dus la 13.02.1952 în celula nr. 44, unde, în afară de episcopii consacrați oficial, se mai aflau episcopul Ioan Chertes, precum și canonicul Coriolan Tămâian, a cărui consacrare episcopală nu se finalizase de fapt.

Între metodele de exterminare din închisoarea Sighetului, modalitatea cea mai eficientă, alături de înfometare, a fost lipsa totală de îngrijiri medicale care ar fi trebuit asigurate unor oameni cu vârste între 60 şi 93 de ani. Cu toate că închisoarea avea două cadre medicale și o „infirmerie”, aceştia nu au consultat niciodată vreun deținut bolnav, n-au efectuat niciun tratament, îi lăsa pur și simplu să moară, răspunzând invariabil: „Să lăsăm natura să lucreze”, aşa cum au relatat în memoriile lor episcopii Hossu, Ploscaru și pr. Alexandru Rațiu. „Exista şi o mică infirmerie, dar goală, fără medicamente. Medicul şi sanitarul, învăţaţi de directorul Ciolpan şi de gardianul de serviciu, ne vizitau în fiecare Duminică. Noi îi salutam, „să trăiţi domnule doctor – sunt deţinutul x, y –, mă doare capul sau măseaua, stomacul sau altceva”. Lungu se uita la noi şi zicea „hm!”, apoi spunea sanitarului să aducă o aspirină etc., după care pleca. Aceasta a durat cinci ani”.

„Vizita medicală” avea mai mult scopul de a identifica deţinuţii care se aflau în stare critică, în ultimele zile de viaţă, pentru a fi luaţi şi „duşi la spital”, care nu era altceva decât o cameră izolată unde bolnavul era lăsat să moară singur, în izolare totală, fără nici o îngrijire medicală sau prezenţa consolatoare a fraţilor de suferinţă. Această măsură, care poate fi considerată cea mai barbară dintre toate măsurile represive luate împotriva deţinuţilor de la Sighet, a fost luată tot din dorinţa de a păstra secretul asupra identităţii persoanei, a cauzei morţii, a datei decesului şi a locului de înmormântare. Comandantul Vasile Ciolpan a recunoscut, într-o anchetă administrativă din iunie 1955 care cerceta decesele din Sighet din perioada 1950-1955, că a primit ordin verbal de la ministrul de interne Marin Jianu şi colonelul Ioan Baciu modul în care trebuie acţionat în caz de deces al unui deţinut: izolarea muribundului,  transferul şi înmormântarea decedatului să se facă noaptea într-un loc izolat dinafara oraşului (cimitirul spitalului, denumirea actuală Cimitirul Săracilor) fără mormânt identificabil, familia decedatului nu este anunţată şi fără întocmirea certificatelor de deces, care au fost întocmite mult după data decesului, cu informaţii pline de erori sau falsuri grosolane, toate informaţiile legate de deces fiind tratate ca secrete de stat. P.S. Ploscaru, într-o mărturie cutremurătoare, relatează tragedia prin care trecea muribundul izolat în ultimele ore de viaţă şi „ritualul mortuar” ulterior decesului: „Mulţi bolnavi izolaţi de colegi, au murit fără un pahar de apă. Le auzeam gemetele nopţi întregi. În dureri mari, ei cereau: «apă, apă, apă… daţi-mi un pahar de apă!». Caraliul bătea cu cizma în uşă, strigând: «Taci, ai acolo o gamelă cu apă, bea!». Nenorocitul dezmeticit puţin de zgomot se amăgea că va veni cineva să-i dea puţină apă şi striga mai distinct şi mai insistent «apă, apă, apă!». A doua noapte tot cerea dar de data aceasta mai sfârşit. […] Din când în când mai pronunţa un diminutiv, poate chema un fiu sau fiică, îi chema să-i dea apă. Poate delira, vocea îi era tot mai stinsă… apoi tăcere… Noi asistam neputincioşi, ascultând cu inima strânsă de durere aceste strigăte sfâşietoare, care ne străpungeau în suflet ca nişte săgeţi. Ne întrezăream propriul sfârşit. Nu puteam decât să ne rugăm pentru muribund.” În noaptea următoare a decesului se auzea cum intra în curtea închisorii căruţa care urma să transporte corpul neînsufleţit, cum erau încărcate uneltele necesare pentru groapa din cimitir iar, a doua zi dimineaţa, paiele din salteua celui mort erau arse în curte. „Când fumul urca pe lângă geamurile noastre, era semn că, într-adevăr, un suflet s-a eliberat! Noi preoţii spuneam: «ca tămâia înaintea Ta!»(Jertfa de seară). Pătura şi zeghea erau spălate de echipa de spălători şi erau întinse la uscat pe o stivă de lemne. Era singurul drapel de doliu şi anonim anunţ mortuar în faţa căruia de descopeream şi ne rugam.” Cu toate eforturile administraţiei închisorii de a păzi secretul morţii unora dintre deţinuţi, datorită „brigăzii de măturători” (formată din episcopii clandestini şi preoţii greco-catolici mai tineri (P.S. Hossu, P.S. Ploscaru, P.S. Chertes, Alexandru Todea, ş.a) mai tinericare aveau drept sarcină de a mătura coridoarele închisorii, de a igieniza băile sau a goli tinetele din celule),  supravieţuitorii aflau cine a murit, când a fost înmormântat sau chiar au putut ajuta muribundul izolat cu un cuvânt de alinare sau cu rugăciunile de dezlegare, în ultimile sale clipe. În astfel de condiţii, asistat spiritual de la distanţă de „măturătorul” Ploscaru, a murit prin înfometare în celula 13 şi P.S. Anton Durcovici, episcopul romano-catolic de Iaşi, spunând ultimele cuvinte: „Antonius episcopus! Orate pro me ut non dificiare: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius moribundus!” (Anton episcopul, rugaţi-vă pentru mine să nu cedez; mor de foame şi de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie!, traducere din latină). În condiţii similare, în izolare totală şi tratat cu brutalitate de către gardieni a murit la data de 16 august 1951 şi vicarul general al Episcopiei de Oradea, pr. Augustin Maghiar.

Împrejurările morții – să lăsăm natura să lucreze la „infirmeria” din celula 62

În acest regim de exterminare, PS Iuliu Hossu își amintește cum, după moartea episcopului Frențiu (11.07.1952), boala de inimă a părintelui Chinezu se agravase: „De la o vreme, Titu așa a slăbit, încât nu mai putea ieși cu tinetele; astfel, am ajuns eu al treilea, întrucât, din mila Domnului, până atunci n-am fost bolnav și mă țineam în acel timp în puteri; […].” În primăvara anului 1954, simptomele s-au agravat: „Iubitul frate Titu Chinezu slăbea însă mereu; boala de inimă îl chinuia, cu multă durere îl vedeam șezând în pat pentru mai ușoară respirație; cu toate acestea, scumpul frate rămânea senin, liniștit și surâzător, blând și bun.”

În dimineața zilei de 4 ianuarie 1955, trei dintre episcopii greco-catolici, PS Iuliu Hossu, PS Ioan Bălan și PS Alexandru Rusu au fost scoși din celula 44, cu destinația București. Episcopul Hossu descrie momentul dramatic al despărțirii de PS Chinezu: „Primind voie de la locotenent, am dat caldă îmbrățișare scumpilor frați care rămâneau mai departe în celula 44, de neuitată pomenire, cu nădejdea că nu după mult  timp ne vor urma; ne-am dat frățeasca sărutare întru Domnul, cu îmbărbătarea pentru zile mai bune; ne-a durut inima, mai ales pentru că îl lăsam pe scumpul frate P.S. Titu greu bolnav; l-am îmbrățișat din nou cu multă căldură; dânsul surâdea blând, cu bucuria că vede începutul revărsării zorilor libertății.”

Despre ultimile zile din viaţa episcopului Chinezu avem relatarea martorului de visu, canonicul Tămâian, care l-a vegheat până când muribundul a fost scos din „reşedinţa episcopală”: „Cherteş, Chinezu şi cu mine am rămas în celulă timp de două săptămâni (după plecarea episcopilor Rusu, Bălan şi Hossu, n.red), timp în care, Chinezu ne povestea despre viaţa sa şi despre cea a familiei, o viaţă plină de greutăţi. În 12 ianuarie 1955 s-a simţit rău, nu mai vorbea, nu mai mânca, până în dimineaţa zilei de 15 ianuarie. Noi am căutat să-l «acoperim» ca să nu observe paznicul, aşa cum am făcut cu P.S. Frenţiu şi P.S. Suciu, dacă nu, l-ar fi luat ca să moară singur. Paznicul, unul rutean, a intrat din întâmplare, l-a văzut bolnav şi a anunţat gardianul care cu ajutorul meu l-am transportat într-o altă celulă (în celula 62, n.red), făcută pentru o singură persoană, spunând că va fi dus la spital, ceea ce eu am contestat. El (P.S. Chinezu, n.red) s-a agăţat de reverul hainei şi nu voia să plece. A murit două ore  mai târziu.”

Pentru cele întâmplate în celula 62 există o altă mărturie dată de arhiepiscopul latin Adalbert Boroş care, împreună cu Alexandru Todea făceau parte din „echipa de mărturători” a închisorii. Trecând pe lângă această celulă, au avut posibilitatea şi curajul să intre înăuntru şi i-au dat episcopului Chinezu dezlegarea sacramentală cu o cruciuliţă de tablă pe care arhiepiscopul Boroş reuşise s-o păstreze. „No, şi atunci am curăţit casa [închisoarea Sighet] şi de fapt Todea a intrat la bolnavul [PS Chinezu][…] Chinezu a observat, a deschis ochii, a zâmbit şi a sărutat crucea asta şi a primit absoluțiunea şi a doua zi a murit. Aşa ca ea e la mine, asta toţi ştiu, toţi episcopii greco-catolici şi ceilalti care au fost condamnaţi. Ea stă la mine. A sărutat crucea un, de facto, martir care a murit pentru Biserica: Chinezu. E adevărat!”

În aceste împrejurări a trecut în veşnicie P.S. Tit Liviu Chinezu, episcop titular de Regiana, la vârsta de 51 de ani, după 6 ani şi 3 luni străbătuţi pe Calea Crucii în gulagul comunist. Ca şi în cazul celorlalţi episcopi morţi la Sighet a fost înmormântat noaptea tot în „Cimitirul săracilor”, în mare taină, fără mormânt distinctiv, fără a se întocmi acte de deces.

Din mărturiile foştilor studenţi, colaboratori, superiori sau credincioşi pe care i-a păstorit, episcopul Chinezu a rămas în conştiinţa lor ca un un om profund, cu o trăire lăuntrică firească, nu ostentativă, de o bunătate extraordinară, un foarte bun teolog şi filozof (adept al neotomismului), pedagog și orator foarte apreciat. „Aici excela cu adevărat știind să-și exprime gândurile cel mai greu de redat într-o formă clară, fără artificii de oratorie inutile, dar lesne de înteles de către auditoriu. (…)Toată gândirea lui filosofică era luminată şi controlată de profunda lui gândire teologică, pe care ni le oferea îngemănate, cu limpezimea unui izvor sfânt, convingător, cea mai bună hrană pentru formare conştiinţelor noastre. (…)Pentru mine a fost mijlocul apropierii de Dumnezeu (…)Îmi aduc aminte că pretindea ca tot timpul omul să se comporte dup conștiința morală”, mărturisește pr. Vasile Mare. Era un pedagog blajin, nu ridica vocea niciodată considerând că un argument senin este mai convingător decât tonul vehement. „Avea o bunătate tânără nicicând posacă şi nici ostentativă. Nu afişa o înţelepciune doctă, căci bunătatea este suficient să fie bună, nu neapărat sfătoasă. În preoţia lui, erudiţia şi competenţa erau învăluite în bunătate, în răbdare şi în prietenie binefăcătoare”, își amintește pr. Tertulian Langa, În memoria tinerilor bucureşteni rămâne prin conferinţele ASTRU şi catehezele ţinute în fiecare duminică împreună cu Vladimir Ghika şi episcopul Aftenie la biserica Sf. Vasile cel Mare. Şi-a asumat conştient şi cu seninătate crucea încurajând familiile pe care le vizita să nu-şi abandoneze credinţa: „(…) Ştim că am intrat în Săptămâna Mare. E vremea să ne împărtăşim din Patimile Domnului, pentru ca Biserica să fie curată şi fără de prihană. (…) Suferinţa nu este plăcută în sine dar, ca şi cea de mamă, ea este întotdeauna generatoare de bine şi bucurie. Prin ea se naşte în lume ceva ce înainte nu a fost: un om, virtutea sau formarea unui om.”

Nistor Alin Bădiceanu