Cateheza 20 – Cardinal Matteo Zuppi

20

ȘI-A VENIT ÎN FIRE

În suferință, fiul acela se regăsește pe sine. E adevărat, suferința ne face transparenți, ne purifică de nenumărate iluzii, ne constrânge să ne reducem la esențial. «Ce să fac?». Pare că se gândește chiar pentru prima oară ce să facă. Înainte îl călăuzea instinctul, pe care el nu-l mai modera, nu-l stăpânea și din acest motiv se lăsa condiționat de acesta. Fiul începe să-și vină în fire în singurătate, dar se regăsește deplin atunci când e îmbrățișat de tatăl său, altfel, rămâne doar un sclav. De unul singur poate doar să se recunoască așa cum e, cu sinceritate. Tatăl trebuie să-i arate alegerea de a-l primi ca fiu. «Ce să fac? Pot să mă reîntorc acasă? Cum ar fi?». Acceptă eșecul? În realitate, numai în felul acesta poate renaște.

Băiatul acela devine bărbat într-un mod diferit de cel în care își închipuia că o face afirmându-se, ieșind în evidență, devenind autonom, independent, singur. Nu, se maturizează pentru că își vine în fire cu umilință, adică așa slab cum e, dar având un tată și o casă. Ceea ce înainte era un drept, devine o datorie și vrea să fie tratat ca un slujitor. Nu mai fuge. Se privește, în sfârșit, înlăuntru, nu mai trișează, nu caută în afara lui, nu dă vina pe nimeni și nu se răfuiește cu ceilalți. Cel mai important e că nu amână, alege singur, își redescoperă calitatea de fiu și înțelege frumusețea de a fi împreună. Pune stăpânire, de data aceasta cu adevărat, pe viața sa. «Și-a venit în fire» pentru că dragostea de noi înșine ne duce departe de un suflet omenesc și real, ne desparte de ceilalți, ne transformă în dușmani, ne face să trăim fără suflet. Cu toții ne oprim puțin. E ca tăcerea, ne temem. Intră în sine însuși, descoperă abisul din el. Nu e autocunoaștere, o conștiință individuală ce se sfârșește cu ea însăși. Descoperă cât de mare nevoie are de casă și de tatăl său. Nu e niciodată prea târziu pentru lucrul acesta. Cu toții ne putem întoarce.

Uneori am vrea să ne întoarcem, să o luăm de la capăt, dar ne temem să nu părem oportuniști dacă reluăm un dialog după ce ne-am îndepărtat, mai ales dacă o facem pentru că suntem înfometați. Ni se pare corect să plătim pentru greșeli pentru că nu merităm îndurare. Cum să reluăm o întâlnire personală cu Tatăl? De unde să începem? Ce mă fac, eu care am trăit în felul acesta, cu povara anilor mei și a greșelilor făcute? Cum să învăț din nou dacă de atâta vreme nu mă mai rog și nu-mi mai găsesc cuvintele? Nu e nevoie de discursuri mărețe, doar de un suflet adevărat.

Fiul se simte nedemn și lipsit, a devenit umil, slab fiind. Alege să slujească, începe cu caritatea. «Ia-mă ca pe un zilier al tău», spune el. «Ridicându-se, a mers». E om slab, dar în sfârșit om adevărat, sărac. Se regăsește pe sine și astfel îl regăsește pe tatăl și casa părintească. Nu rămâne încremenit, încetează să mai fugă. Biruie mândria și pornește pe cale așa cum e.

E oportunist? Această evaluare ce ne caracterizează criteriile dure de dreptate nu-l interesează deloc pe tatăl. Important e să se întoarcă acasă. Lucrul acesta înseamnă că nu trebuie să exagerăm în definirea păcatului, în excesul de scrupule ce nu ne lasă să trăim. Atunci când ne încearcă amărăciunea pentru viața noastră și ne îndreptăm spre tatăl, el însuși plinește, cu iubirea sa, nevoia noastră de iertare. O conștientizare serioasă a păcatului se dobândește tocmai întâlnindu-l pe tatăl.

Alege să se întoarcă. Adevărata lui umilință e să se schimbe. Schimbarea fie este radicală, precum întoarcerea acasă, fie nu rezolvă situația. Știe că nu merită nimic. Înainte credea că i se cuvine totul, acum își amintește de casă și vrea să fie primit ca o slugă. În sfârșit înțelege și își unește destinul cu destinul celorlalți, munca și foamea sa cu munca și foamea aproapelui. Venirea în fire și întoarcerea la casa părintească sunt în sfârșit unite, regăsește acel «noi» fără de care viața lui e pierdută și captivă răului. Nu caută demnități, nu dorește concesii, nu așteaptă nimic altceva decât să-și redobândească pâinea.

«Ridicându-se, a mers». Nu există varianta de mijloc, de a alege cu jumătăți de măsură, de a vedea dacă funcționează, de a aștepta o hotărâre ce nu va fi în veci definitivă. Unește cele două acțiuni, se hotărăște și pleacă. Mărturisirea e un itinerar. Nu stă pe loc, învinge mândria păcatului din cauza căreia preferăm mai degrabă coerența absurdă a greșelilor noastre decât să ne încredințăm unui tată. Învață din nou să se roage, să ceară de la tatăl; alege să fie el însuși, adică smerit. Devine bărbat regăsindu-și tatăl. Pare că-și exersează rugăciunea și disciplina lepădării de sine. Rugăciunea se învață. Apoi, există întotdeauna o milostivire mult mai mare, ce completează puținătatea cuvintelor noastre, mereu insuficiente. La fel se întâmplă în taina mărturisirii: trebuie să ne pregătim, să ne amintim, să nu ascundem păcatul, să-l înfruntăm dar și să ieșim din noi înșine pentru a-l întâlni pe Tatăl și a ne deschide înaintea lui: «Am păcătuit». Nu, nu ne putem ierta singuri! Ce bucurie am avea dacă ne-am face cadouri singuri?

Singurul care ocrotește o casă pentru toți este tatăl. Puterea lui stă în dragostea de fii, încât e capabil să ierte. Fiul cel tânăr înțelege în sfârșit câtă nevoie are de un tată și se hotărăște să-l slujească în casa pe care mai înainte o părăsise. Vrea să devină din nou un lucrător. Cu toții putem fi lucrători în casa Tatălui, chiar și cei care sunt departe, care au pierdut totul, care nu mai au nimic. În realitate, slujirea ne face stăpâni și fii. Ce mare e nevoia de a ne pune să muncim astfel încât casa tatălui să poată deveni casa tuturor, să curețe lumea de intoleranță, de nedreptate și de violență; să muncim pentru a învăța să stăm împreună! E nevoie să regăsim calea spre a trăi în lumea aceasta ca frații și nu ca dușmani sau străini, fiecare cu soarta sa. Este nevoie de lucrători ai păcii care seamănă dialogul, înțelegerea, blândețea, speranța, lucrători care umanizează o lume ce s-a obișnuit cu violența și a acceptat-o prea multă vreme.

În fața răului descoperim că suntem cu toții sărăcuți, nevoiași de iubire, de siguranță și speranță. Să nu fugim dinaintea răului, să nu-l acceptăm cu resemnare, să nu ne mulțumim a ne agita puțin pentru ca pe urmă să ne culcăm la loc. Nu. Să ne schimbăm sufletul și de acolo să începem să schimbăm lumea.