11

IERTARE ȘI CONVERTIRE

 

Isus le cere tuturor să nu minimalizeze răul. Le-o cere în special celor care au impresia că nu trebuie să se schimbe, că pot, cu falsitate, să coabiteze cu păcatul așa încât nici să nu-l mai știe recunoaște sau celor care cred că «li se întâmplă și celorlalți». Isus propune o alegere pentru salvarea vieții. Nu e vorba despre un maquillage spiritual, despre o estetică exterioară, ci de o scindare pe care trebuie să o facem pentru a evita să ne osândim. «Dacă ochiul tău drept te scandalizează, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul!» (Matei 5,29). Taie-l! Numai cu claritate și radicalism ne putem schimba, altfel nu se schimbă nimic și ne trezim că-l slujim pe Mamona, demonul banului.

Limbajul acesta dur, provocator, îi deranjează pe cei iubitori de sine, lâncezi în conservatorism și atât de puțin obișnuiți să lase de la ei. Limbajul acesta dur îi surprinde uneori chiar și pe ucenici, îi irită pe farisei și pe cărturari și îi va determina emoțional să-l condamne la moarte. În realitate, Isus demonstrează o compasiune, o milostivire jenantă, „nedreaptă” față de păcătoși. Dar nu există schimbare fără convertire și nu putem găsi iubirea adevărată fără să ne scoatem bârna din ochi. Aceasta este propunerea împăcării: iertarea în schimbul convertirii sufletului.

Lucrul acesta e evident în parabola smochinului neroditor (Luca 13,7). Stăpânul are dreptate. Noi ne gândim adeseori la ceilalți, rareori la noi înșine. «De ce să mai secătuiască pământul?». De ce să nu lăsăm loc altora, care vor aduce rod? Omul care insistă, care nădăjduiește mai mult decât e evident că se poate, care nu lasă pomul singur ci se străduiește să-i sape împrejur și să-i pună îngrășământ, e însuși Domnul Isus care, cu răbdare, în fel și chip, încearcă să ne facă să aducem rod. Are încredere în noi. Nu poate și nu vrea să accepte sterilitatea. Păcatul vrea să facă viața fără rod, ca scop în sine și deci inutilă.

Exploatarea pământului, traiul pentru noi înșine, înseamnă propria osândă. Uneori avem atât de puțină încredere în iubire încât preferăm să ne apărăm orgoliul până la capăt, la fel ca Petru, care nu-și ignoră slăbiciunea și îndoielile, își mărturisește răspicat încrederea în sine însuși, în simțămintele și puterile sale și în mod jalnic și disperat afirmă că e mai puternic decât răul și îi poate ține piept. Poate că Petru nu crede că Isus îl poate iubi așa păcătos, incoerent și slab cum e, pentru că el însuși întâmpină dificultăți în a ierta. Fuge de slăbiciunea lui și de Isus, caută o putere care să rezolve totul și nu poate accepta suferința învățătorului. Începe astfel să fugă de el însuși și de femeile acelea care, fără să vrea, îi amintesc cine era (cf. Luca 22,54-62).

Isus nu condamnă pe nimeni, oamenii da. Oamenii condamnă la moarte, Dumnezeu nu. Chiar și ucenicii învățătorului vor un foc din cer care să-i mistuie degrabă pe cei ce nu-l acceptă pe Învățătorul (cf. Luca 9,54). Ei se simt atotputernici. Judecățile lor sunt condamnări fără drept de apel. Sunt nerăbdători, asemenea țăranilor suprinși de neghina ce apare în holdele de grâu și ar vrea să rezolve repede neregula. Isus nu face așa. Evanghelia Lui e o veste bună pentru cei disperați, pentru cei distruși.