10
DACĂ NU VEȚI DEVENI ASEMENEA COPIILOR…
Adesea căutăm să trăim singuri, gustând fericirea amară de a nu cere nimic de la nimeni. Copiii caută protecție și companie, au nevoie și exprimă lucrul acesta. Noi stăruim în răutate și sfârșim prin a vedea numai paiul din ochiul celuilalt. Copiii îl văd pe celălalt ca fiind bun, cred în prietenie, suferă și se bucură pentru aceasta, se necăjesc atunci când o pierd, au încredere în aproapele. Copiii nu pot concepe să fie singuri, iar noi ne temem să relaționăm. Siguranța lor constă în a simți îmbrățișarea strânsă și, fără să înțeleagă (sau poate tocmai pentru că înțeleg totul) se încredințează și se lasă protejați. Noi ajungem să căutăm siguranța în lucruri sau în afirmarea personală. Copiii le trimit pupici celor pe care îi întâlnesc, salută, pe când noi suntem adesea atât de săraci în gesturi de iubire, ne obișnuim să fim morocănoși, să trăim fără ceilalți, să calculăm, să raportăm totul la calcule. Copiii au nevoie de o locuință stabilă și plină de iubire, se întristează și se frământă dacă îi văd pe cei mari certându-se; sunt impresionați când văd pe cineva plângând și suferă compătimitori. Copiii râd sincer, fără ipocrizie și inhibiții, la fel cum plâng atunci când se rănesc; se miră, iar experiența pe care o trăiesc e întotdeauna nouă și fascinantă, o iau de la capăt ca și cum ar fi pentru prima oară. Copiii visează și caută ceea ce nu există. Iată, Dumnezeu rămâne cu un suflet de copil, nu încetează să se încreadă și să creadă cu naivitate în noi. Ne ajută să devenim și noi copii, ca să aflăm bucuria. Acesta este rodul iertării.
Dacă vrem să devenim copii, e nevoie să facem o alegere serioasă, pentru că sufletul se împietrește cu ușurință și trebuie să doborâm munții și să nivelăm terenul accidentat. Cât de ușor devenim adulți care se cred protejați de duritatea lor, care nu mai știu să fie transparenți, care consideră faptul de a cere ca pe o slăbiciune, care privesc totul cu neîncredere, care nu știu să se bucure de iubirea pe care o primesc, care nu vor să depindă de nimeni, care nu se mai știu deschide fără precauții. Mărturisirea ne restituie un suflet de fii, de copii, așa cum suntem, iar în această calitate de copii, în ziua cea din urmă vom întinde brațele ca să fim ridicați de Tatăl în cer. A celor ce sunt asemenea copiilor este Împărăția Cerurilor, deci cei ce nu vor fi ca aceștia vor rămâne pe dinafară.
Câtă energie risipim căutând să fim autosuficienți, să ne descurcăm singuri, să ne afirmăm, construindu-ne de fapt un infern de singurătate! «Dacă nu veți deveni asemenea copiilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor». Aceasta nu e o afirmație sentimentală, ci o propunere. Împărăția nu aparține celor care vorbesc toate limbile omenești sau înfăptuiesc lucruri mărețe, ci celor care pur și simplu manifestă caritatea, adică iubesc. Cel care nu primește Împărăția Cerurilor așa cum o primește un copil, nu va intra în ea. Cum o primește un copil? Fără rezerve, ca pe un dar, se abandonează iubirii, fără să înțeleagă totul – de altfel, nici nu înțelegem totul în viață – ci sigur că a aflat ceea ce avea nevoie: dragostea unui tată ce îl iubește și are nevoie de el.
Francisc de Assisi a primit Împărăția ca un copil, dezbrăcându-se de armura rolurilor, de forța fizică, de bani, de afirmarea de sine. Francisc privește pe toată lumea cu iubire și crede că toți pot să se schimbe. Crede cu naivitate că până și tâlharii au dreptul la îndurare, cere să li se ofere de mâncare, tocmai pentru ca să se simtă iubiți și să se schimbe. Numai iubirea îl poate schimba pe lup și numai un om cu sufletul plin de iubire, eliberat de rău, poate crede că așa ceva e posibil și poate să-și dorească asta. Francisc i-a ales pe cei săraci, pe cei din urmă, pe cei mai mici, și astfel a aflat adevărata bucurie. Privea creația cu ochii unui copil, cu uimire, convins că vede mărirea lui Dumnezeu. Cu rigurozitate, a ajuns la simplitatea inimii, o simplitate ca aceea a copiilor, abandonând cunoașterea tristă a celor mari. Toma de Celano, unul dintre biografii săi, numește lucrul acesta «inocența dintâi» la care s-a întors Francisc, cea a Paradisului, care se răspândea atât de mult în jurul lui încât «se îmblânzeau până și cele mai crude făpturi». Inocența dintâi nu înseamnă o viață la întâmplare sau căutarea unei presupuse stări naturale, ci e rodul disciplinei evanghelice, a coborârii în profunzimea sufletului, a practicării umilinței slujirii, încât să știm privi totul cu simțul harului. «Avea o înfățișare veselă, era plăcut la vedere, niciodată nepăsător sau arogant. În umilința sa inegalabilă se arăta bun, înțelegător cu toți, adaptându-se în mod potrivit și înțelept obiceiurilor fiecăruia. De o simplitate nemărginită. Aspru cu sine, înțelegător cu ceilalți». Francisc de Assisi înfăptuiește lucruri mari pentru că nu se înalță pe sine ci alege calea umilinței și a simplității. Oamenii spun cu cinism: «Mai bine să nu te aștepți la nimic, astfel nu rămâi dezamăgit». Dar Francisc spune: «Mai bine să nu te aștepți la nimic, astfel te vei bucura de orice lucru». A te vedea umil îți dăruiește adevărata bucurie, pentru că iubirea eliberează de singurătate și te ajută să experimentezi degrabă dragostea lui Dumnezeu, care s-a făcut om ca să ne poată iubi pe noi, așa mici cum suntem.