Cateheza 3 – Cardinal Matteo Zuppi

3

VAMEȘUL ȘI FARISEUL:

«DUMNEZEULE, ÎNDURĂ-TE

DE MINE PĂCĂTOSUL!»

«⁹ A spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii. ¹⁰ „Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. ¹¹ Fariseul, [stând] în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. ¹² Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». ¹³ Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!». ¹⁴ Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”». (Luca 18,9-14)

Isus a relatat această parabolă pentru unii care «se credeau în sine drepți și îi disprețuiau pe alții», pentru că cei drepți se judecă singuri și îl judecă pe aproapele. E rostită pentru noi toți, cei care păstrăm aparențele, adesea în taină, în ascuns, și totuși atât de hotărâtoare în privința propriilor noastre alegeri. Pentru a ne crede drepți e de ajuns să considerăm că întotdeauna ceilalți sunt de vină; să ne simțim în regulă pentru că nu am făcut rău, chiar dacă Isus spune că ideea e să facem binele. Ne simțim drepți dacă îi iubim pe cei care ne iubesc, pe când Isus ne cere să-i iubim și pe vrăjmași. Ne considerăm a fi drepți deoarece dăm întotdeauna crezare propriilor intenții și astfel ajungem să justificăm totul, crezând că pentru noi totul e altfel, chiar dacă cu greu îi spunem păcatului nostru pe nume. Ne credem drepți doar pentru că nu ne-a spus nimeni nimic, uitând că Dumnezeu judecă sufletul și nu aparențele și că mulți dintre cei dintâi vor fi cei din urmă. Ne credem drepți pentru că socotim că am făcut destul și că nu putem face mai mult deoarece acceptăm limitele sufletului nostru și nu ascultăm de Isus care cere o iubire nemărginită față de toți. Ne credem drepți uneori pentru felul în care suntem alcătuiți, pentru apartenența etnică, familia din care facem parte, pentru funcția pe care o deținem. Ne credem drepți datorită comparațiilor facile cu cei pe care îi considerăm mai prejos decât noi.

«Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni». Cel care se consideră drept se simte îndreptățit să judece și să condamne. Nu vede în jurul său decât rău, nedreptate, la fel ca cel care se înalță pe sine și nu are încredere în nimeni, gândește rău despre toți. Mărirea deșartă duce întotdeauna la disprețuirea celorlalți, la fel ca în cazul acestui fariseu pe care Isus ni-l descrie ca să ne putem recunoaște obiceiurile și să ne eliberăm de ispita de a judeca. Fariseul nu stă în fața lui Dumnezeu, ci a lui însuși și a păcatului celuilalt. E mulțumit. Nu are ce să ceară. Caută doar confirmarea a ceea ce gândește. Se agață de certitudinile sale. În realitate, e un om singur. În Templu nu întâlnește pe nimeni, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Vorbește în sinea lui, nu caută și nu ascultă judecata Domnului. În schimb, vameșul găsește îndurare, dragostea de care are nevoie. El se întoarce acasă îndreptățit, pe când celălalt a rămas la fel cum era. Acesta este rodul mărturisirii. Îndreptățit înseamnă iubit așa cum e, smuls din osândă, eliberat de datorie.

Vameșul nu acuză pe alții; nu se revoltă împotriva situațiilor ce l-au făcut să devină vameș. Nu spune multe cuvinte, spre deosebire de fariseu, însă are sufletul rănit și deschis. Își lovește pieptul, amintirea păcatului capătă formă, atât e de profundă. Se oprește departe, se rușinează, își recunoaște păcatul și nu se preface. Dumnezeu umple distanța cu milostivirea lui, pentru că nu poate suporta ca omul să stea departe, îl iubește! «Nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer», e cu adevărat umil, nu doar de fațadă, exact opusul fariseului înfumurat și nebun ce nu știe să privească înlăuntrul său ci vorbește cu Dumnezeu plin de mărirea sa deșartă. Cere numai îndurare. În rugăciunea aceasta se cuprinde ceva dramatic, asemenea unui plânset amar, un strigăt disperat de ajutor, o conștientizare amară ce nu poate, pe care nu vrea s-o evite și pe care în cele din urmă o exprimă. Acum știm că această rugăciune a noastră va fi ascultată!

Pentru Isus, recunoașterea păcatului (cea care ne umple de atâta teamă și rușine, care unui drept i-ar părea o condamnare fără drept de apel și pe care nu-l poate mărturisi nici față de sine însuși) reprezintă începutul bucuriei, al reînnoirii, al unei iubiri regăsite, al unui suflet ce renaște. Aceasta e bucuria sufletului: să fie iubit de Dumnezeu. «Cel care se smerește va fi înălțat». Smerit e cel ce are curajul să se regăsescă pe sine, cel care nu-și acoperă sărăcia cu mândria, care se lasă ajutat, care învinge rușinea, care dorește binele celuilalt, urmează îndemnul apostolului de a-i considera pe ceilalți mai mari decât el însuși (cf. Filipeni 2,3) și în felul acesta înțelege nevoia de schimbare. Atunci când ne înălțăm pe noi înșine avem impresia că realizăm ceva, ne considerăm stăpâni, vrem să punem stăpânire pe ceea ce e un dar și sfârșim prin a-i disprețui pe ceilalți.

Înlăuntrul fiecăruia dintre noi se află un fariseu: abil în a emite judecăți, capabil de discuții nesfârșite și de argumentări rafinate, având ca scop rezultatul de a nu se identifica cu vreun păcat. În cele din urmă, prea multe nuanțe nu ne permit să înțelegem concretețea și vulgaritatea răului, să distingem împrejurările, să simțim răceala pe care o provoacă, să experimentăm adevărata amărăciune, să preîntâmpinăm confuzia pe care o provoacă în noi și, deci, nevoia de orientare. Avem atât de multă nevoie ca Dumnezeu să ne primească; nu încercăm să smulgem iertarea de la fiecine și cu orice preț, ci o cerem de la singurul care ne-o poate oferi, de la Dumnezeu cel atotputernic și preaînalt.