„

de Elisabetta Cipriani

Ultimul film al regizorului american Martin Scorsese propune întrebarea atavica privind reintegrarea în Biserica a celor care gresesc, iar în timp ce unele persoane se înghesuie sa afirme ca apostazia ar fi o forma de manifestare a credintei si iubirii, altele ne amintesc ca cei mai mari sfinti au fost dintotdeauna martirii. Iata jurnalul unui episcop… sfânt!
Ce valoare are refuzul de a-ti retrage propria credinta în timpul celui mai conformist relativism? Daca toti se salveaza, inclusiv ateii, cu ce scop sa accepti martiriul? Si sa îndemni poporul tau la rezistenta dureroasa, agonica, în fata opresiunii puterii? Acesta este, în esenta, un gest eroic sau mai degraba sadic?
Ce înseamna «a fi catolici» si pâna în ce punct, cu ce pret vom fi în masura sa platim pentru a ramâne astfel?
Nu este ceva neplauzibil faptul ca multi dintre noi si-au pus deseori sau înca îsi pun întrebari de acest gen. De altfel, o credinta care nu este înteleasa, nu valoreaza nimic. Si chiar daca ar fi posibil sa reducem la tacere constiinta în fata unor astfel de chestiuni, pâna si ultimul film al lui Scorsese ar fi de ajuns ca sa le aline.
Noi, umili recenzori, nu avem raspunsuri, dar ne încredem în cei care rasfoiesc cartea voluminoasa a amintirilor, ce este asemeni un bolovan aruncat în iazul putred al discutiilor banale, ba chiar al vorbariei teologice, care poate fi pentru viata de credinta cu mult mai daunatoare decât sporovaiala de la bar.
Viata noastra este credinta noastra: memorii ale cardinalului greco-catolic român Iuliu Hossu, este o imagine limpede care merita sa fie salvata uitarii. Nascut într-un sat din Transilvania, în judetul Bistrita-Nasaud, pe 30 ianuarie 1885, Iuliu Hossu devine preot si obtine titlul de doctor în teologie la Colegiul de Propaganda Fide din Roma. Întors în tara, la izbucnirea Primului Razboi Mondial devine capelan militar, asadar printre protagonistii Adunarii Nationale de la Alba-Iulia care a decretat Unirea Transilvaniei cu restul tarii.
Între anii 1940-1944, regiunea este supusa ocupatiei maghiare si, în consecinta, regimului filonazist, la cererea maresalului Horthy. În aceasta perioada, Iuliu Hossu, deja episcop al Eparhiei de Cluj-Gherla, a devenit un punct de referinta spirituala pentru românii din Transilvania, facându-si auzita vocea pentru a-i apara pe civili de abuzurile ocupantilor si implicându-se în mod personal pentru a le oferi refugiu si scapare multor refugiati evrei. Motiv pentru care, a fost supus unei scurte perioade de detentie.

Încheiat razboiul, România a schimbat conducatorii: în realitate, a trecut de la un totalitarism la altul, fara o solutie de continuitate. Odata cu ocupatia sovietica, în luna august a anului 1944, au început hartuielile la adresa Bisericii catolice de rit oriental, considerata anticomunista si antinationala, ca emisar direct al Vaticanului. Arestat împreuna cu alti episcopi greco-catolici în octombrie ’44, Hossu este închis în Manastirea Caldarusani, iar de aici, în luna mai ’50 este transferat la închisoarea din Sighet, dupa ce patriarhul ortodox s-a declarat în «imposibilitatea de a-l proteja» pe el si pe ceilalti episcopi, insensibili la presiunile totalitare de a trece la ortodoxie. Dezbracat de hainele sale, închis într-o celula fara încalzire si supus unui regim alimentar care avea ca scop precis anihilarea persoanei, Hossu a refuzat înca o data propunerile rapitorilor de a se sustrage Crucii, pentru ca «nu este posibil sa se faca aceasta cu pretul credintei». «Credinta noastra este viata noastra», spunea el. Ar fi fost de ajuns sa renege fidelitatea sa fata de Succesorul lui Petru sau comuniunea cu Roma, acceptând trecerea la confesiunea ortodoxa însotita de toate onorurile pentru a se salva pe sine însusi si pe credinciosii sai de la 50 de ani de catacombe sau clandestinitate (Biserica ortodoxa, prin constitutia sa autocefala era considerata de regim mai usor de manipulat: colaborarea „curajoasa” a Patriarhului Iustinian Marina cu Guvernul comunist a confirmat de altfel aceasta ipoteza).
«Catacombe» care au însemnat domiciliu fortat, închisori de exterminare si munca fortata pentru episcopi, preoti si laici. Dintre cei sase episcopi care alcatuiau episcopatul greco-catolic la începutul persecutiilor, niciunul nu a abjurat. Printre acestia, episcopii Aftenie, Frentiu, Rusu, Suciu, si-au dat ultima suflare în lagarele politice ale vremii, dupa ce au suferit foamea si tortura. Fidelitatea lor, fara urma de compromis, si abandonarea în mâinile Providentei erau totale. Iuliu Hossu a trait toate acestea alaturi de confratii sai, împartasindu-le agonia, supravietuind perioadei celei mai crunte a represiunii si reusind sa scrie în clandestinitate acest jurnal de marturii personale ce reparcurge propriul sau calvar si al celor ca el, fara umbra de ranchiuna, ezitare sau evitare.
Multe pagini din aceste Memorii vor fi covârsitoare pentru cititorul din Occident, obisnuit si aproape satisfacut de credinta sa agitata, problematica, oscilanta: aici ne aflam în fata unui spirit uman simplu si extrem de profund, care nu pune la îndoiala niciodata, nici macar pentru o clipa, ca Dumnezeu îl întareste în momentele de încercare, ca durerea ar putea fi în zadar, ca viata sa este un act unic si infinit de pretios în cadrul unei drame sacre. La moartea fratelui sau întru episcopat, Preasfintitul Traian Frentiu, episcopul Hossu scria: «Domnul vine în închisoarea din Sighet, în mod nevazut ochilor nostri, dar prezent în sufletele noastre, iar cu bucurie l-a luat la Sine, ca sa stea cu El pentru a da marturie în numele Lui în fata Tatalui Ceresc si al îngerilor, asa cum El a marturisit în fata oamenilor pe pamânt. (…) Repet, Domnul te-a iubit, a iubit si iubeste Biserica noastra, permitând încununarea vietii tale cu marturia credintei. (…) Înfometat si epuizat fizic (…) pronuntând cuvintele Domnului ‘nu va temeti de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot sa-l ucida’ (Mt. 10,28), caci mai mult de atât nu pot sa va faca, tie nu ti-a fost frica». Interogat în mod repetat de ce persista în a ramâne fidel Papei, raspundea psalmodic, scandând cu tarie: «Credinta noastra este viata noastra». În fata tentativelor de a fi exterminat psihologic, considerându-i-se rezistenta drept o „încapatânare nebuna”, în timp ce în România nu ar fi ramas niciun crestin catolic oriental, episcopul Hossu raspundea cu un admirabil manifest al libertatii interioare si al grijii pastorale, care nu are nevoie de prea multe comentarii: «Eu nu am contacte cu persoanele din afara, ma aflu în situatia pe care o cunoasteti. Oricum, referitor la credinciosii de odinioara, cred ca în adâncul inimii lor au ramas cei care au fost si înainte (…) ati intrat pe un tarâm pe care nu îl puteti guverna. Orice inima fidela este o fortareata inexpugnabila, în care pot intra doar Dumnezeu si cel în fata caruia crestinul îsi deschide sufletul (…) Eu nu pot sa cred ca am ramas singur: eu i-am iubit si ei m-au iubit pe mine. Cred si în aceasta, în iubirea pentru iubire».
Celui care l-ar fi succedat la scaunul episcopal de la Cluj-Gherla, episcop consacrat în clandestinitate, îi scria: «Am povestit întregului episcopat al Bisericii noastre Unite cu Roma drumul pe care l-am parcurs împreuna, începând cu anul de mare încercare, când tiranii si slujitorii lor au sufocat Biserica noastra draga. (…) Domnul ne cere sa iertam, sa lasam totul în grija judecatii Sale. Prizonier în aceasta situatie, mi-a ramas forta rugaciunii. (…) Închina-te, te rog, prea cucernic si iubit frate, în fata iubirii si a unitatii de neclintit a episcopatului nostru cu Sfântul Scaun al Succesorului Sfântului Petru, cap al Bisericii lui Cristos si vicar al sau pe Pamânt. (…) Îi dedic apoi Sfântului Parinte, Papa de la Roma, iubirea pe care o port în suflet si credinta mea statornica, pâna la moarte, pentru milostivirea Domnului si cu ajutorul Sau».
Aceasta «sfânta loialitate» (ma întreb ‘cum altfel as putea-o numi??) nu a ramas necunoscuta.
În 1969, Papa Paul al VI-lea a dorit sa îl numeasca pe Iuliu Hossu cardinal: la acea vreme, episcopul era din nou închis în Manastirea Caldarusani. Acolo, vizitat de trimisul papal, a fost informat ca Guvernul român era dispus sa accepte numirea sa de cardinal cu pactul de a parasi pentru totdeauna România. Însa episcopul Hossu a refuzat sa-si abandoneze poporul. Oricine ar dori sa priveasca astazi la istoria Bisericii greco-catolice din România si sa considere relatiile ecumenice, deloc usoare, cu Biserica-sora ortodoxa din aceasta tara, oricine s-ar întreba asupra identitatii sau, precum s-a facut deja, a „legalitatii” acesteia, nu poate sa treaca cu vederea aceasta fidelitate adamantina, platita cu pretul sângelui de martiriu. Dupa ce acesti marturisitori au proclamat cu viata lor propria apartenenta si dragostea fata de comuniunea cu Sfântul Petru, parcursul ecumenic nu mai poate ocoli acest nod si nici nu poate merge mai departe cu reticente, ci mai degraba poate avansa pe calea adevarului prin caritatea radicala pe care toti martirii secolului al XX-lea, fara a-l exclude pe niciunul, au trasat-o.
Noua, cititori recunoscatori ai acestor Memorii si ai publicatiei Lanturi si teroare de Ioan Ploscaru, disponibile si în limba italiana, ne ramân o consolare sacra (Viaticum) în timpuri tulburi, de la care sa ne tragem subzistenta atunci când vom fi, cum suntem întotdeauna, tentati sa facem un pact cu propria constiinta sau cu semnificatia înradacinarii noastre profunde.

(Articol publicat pe 07 februarie 2017, în cotidianul italian «la Croce», pag. 6, #Cultura)