Ecumenism | PS Virgil: „Să nu ne închidem în noi, dispreţuindu-l pe celălalt. Să căutăm frumosul şi binele în el, căci toţi au valori autentice. (…) Există şi un ecumenism al martiriului. Vizita Papei la Blaj ne-a făcut să ne gândim la asta”

Pe 25 ianuarie se încheie, în mod tradiţional, săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor. La Oradea a început mai devreme, pe 17 ianuarie, cu o zi mai devreme faţă de calendarul mondial. Urbea noastră, de fapt, prinde rădăcinile unei tradiţii mai prospere de a lărgi puţin graniţele celor opt zile. Prietenia interconfesională din oraş duce Octava ecumenică la nivelul de decadă, funcţie de răspunsul celor chemaţi să participe. S-a creat astfel un obicei frumos care, mai nou, dincolo de întâlnirea pentru rugăciune, dă şi roade concrete în solidaritate şi caritate. „Caritatea nu este exclusivistă. Nu trebuie să rămânem doar la cuvinte, ci trebuie să păşim unii spre alţii şi, împreună, spre nevoile aproapelui”, spune Preasfinţitul Părinte Virgil Bercea în interviul acordat redacţiei Egco.

Egco: Cum aţi descrie ecumenismul şi relaţiile interconfesionale în zona Eparhiei pe care o păstoriţi?

PS Virgil Bercea: Din mila Domnului, după o lungă activitate, din aproape în aproape s-a construit o tradiţie aici, la Oradea. Dacă la început, în urmă cu peste 20 de ani, am început doar cu fraţii romano-catolici, din aproape în aproape ni s-au adăugat şi ceilalţi de celelalte confesiuni din Oradea. Am lărgit chiar mai mult de atât, pentru că toate comunităţile au dorit să se ajungă şi la ei, în bisericile lor, pentru a ne ruga împreună în spirit şi adevăr. Este o săptămână de rugăciune, novenă, decadă, depinde – este important că ne întâlnim, ne cunoaştem, ne rugăm şi, de multe ori, am mai şi împărtăşit acte de caritate, în sensul că s-a introdus, în urmă cu câţiva ani o tradiţie de a se face o colectă pentru săraci care se dădea la diversele comunităţi participante, pentru a-i ajuta pe nevoiaşi, care sunt peste tot.

Egco: Papa Francisc chiar săptămâna trecută a spus faptul că argumentele teoretice nu vor convinge pe nimeni. Ceea ce va convinge va fi solidaritatea, faptele concrete. Şi tocmai asupra lor aş insista. Deja aţi pomenit de actele carităţii, acea colectă… Ce alte acte de colaborare au existat până acum? Grupuri de lucru, alt gen de întâlniri…

PS Virgil Bercea: Dacă vă amintiţi de acele întâlniri pentru familie. Apoi, campania Un milion de stele, la care ne-am rugat pentru copiii lumii. Toate activităţile noastre caritabile nu le facem doar pentru catolici, ci pentru săraci, iar săracii nu au confesiune; sunt cei căzuţi în nevoile sorţii. Caritasul nostru face o activitate foarte bună şi susţinută. La fel şi celelalte comunităţi ale confesiunilor de aici…

Egco:: …de precizat ar fi că acţiunile Caritas nu sunt exclusiviste. Ele se adresează în funcţie de nevoile lor, nu de credinţă.

PS Virgil Bercea: Tocmai! Asta este normalitate. Despre asta vorbeşte şi Sfântul Părinte constant, inclusiv în această perioadă de pandemie. „Cu toţii ne găsim în aceeaşi barcă”, a spus când s-a rugat singur în Piaţa Sfântul Petru. Este adevărat! Dacă am înţelege mai mult aceste cuvinte, atunci am înţelege mai bine chemarea Mântuitorului „ca toţi să fie una”. Nu trebuie să rămânem doar la cuvinte, ci trebuie să păşim. De altfel, l-am văzut pe papa de atâtea ori făcând paşi concreţi, tot în pandemie. Ca exemplu, când a trimis ventilatoarele pulmonare la Suceava şi în atâtea alte părţi din lume. Acest ecumenism al carităţii este cu adevărat cel care ne apropie foarte mult unii de alţii. Suntem cu adevărat în aceeaşi barcă, creaţi după chipul şi asemănarea Domnului. De aici, se poate face alt pas: dialogul interreligios Biserica Catolică are un dialog strâns cu celelalte religii ale lumii.

Egco: Dialogul interreligios ar fi deja un ecumenism la cel mai înalt nivel. Ar fi cea mai frumoasă imagine a unităţii între oameni.

PS Virgil Bercea: Să ne amintim de declaraţia comună de la Abu Dhabi, despre fraternitatea umană. Ne stă înainte şi enciclica nouă a Papei „Fratelli tutti”. Dacă înţelegem cuvintele Scripturii, vedem că putem să-l acceptăm pe celălalt ca fiind fratele nostru.

Egco: Un aspect dureros ar fi totuşi că, în unele locuri, încă există temeri şi spirite foarte închise dialogului, întâlnirii, colaborării la orice nivel şi, evident, închise rugăciunii. Dacă ar mai exista deschidere faţă de dialogul teoretic, atunci când vorba de cultul liturgic, spiritele se închid şi nu se mai poate discuta. Există o teamă de ecumenism, considerat o erezie, iar sub acest considerent nu se poate organiza o rugăciune în comun. Cum aţi răspunde acestor temeri?

PS Virgil Bercea: Conciliul Vatican al doilea a vorbit despre purificarea memoriei. Asta nu înseamnă că uităm ceea ce s-a întâmplat, ci înţelegem faptele din istorie în contextul respectiv. Această purificare a memoriei înseamnă că nu suntem noi, cei de azi, aceia care am creat rupturi în istorie. Noi suntem o consecinţă şi avem în vedere că, la început, Biserica a fost una. Purificarea memoriei ne ajută să nu ne închidem în noi, să nu-l dispreţuim pe celălalt, să înţelegem istoria şi să nu o interpretăm în contextul actual, ci în cel respectiv în care s-a întâmplat. Noi, azi, să facem poduri sau, dacă podurile ar fi prea mari, măcar punţi spre celălalt care să ne ajute să ne apropiem. Altfel, mereu vom fi blocaţi în trecut şi nu vom reuşi să avem perspectiva viitorului.

Egco: Totuşi un aspect delicat este de dată recentă, când am văzut rostogolindu-se în mediul online unele declaraţii care pot fi considerate foarte dureroase pentru sensibilitatea catolică, declaraţii făcute public de pe treapta unui înalt rang arhieresc al Bisericii majoritare. Evident, noi nu le putem spune altora ce să facă sau ce să predice; e firesc. Dar ce le putem spune alor noştri atunci când apar astfel de declaraţii care pot atinge atât de mult atât sensibilitatea credinţei personale, cât şi diplomaţia ecumenică?

PS Virgil Bercea: Aici putem vorbi de ecumenismul trăit de familiile mixte confesional. Aici, în Transilvania, am avut foarte mult o conlucrare în interiorul familiilor mixte: ortodocşi cu greco-catolici, români cu maghiari, romano-catolici cu ortodocşi, o diversitate. Familii frumoase, care au reuşit să-şi crească frumos copiii, ştiind să-şi respecte convingerile religioase reciproc. Este fundamental să nu dăm sentinţe nerealiste. Ar trebui să învăţăm de aici cum să ne respectăm, cum să ne vedem valorile în mod reciproc. Ceea ce este valoros la unii, să împrumutăm şi noi, căci valorile sunt universale, iar ceea ce avem trebuie să ştim să dăruim cu seninătate şi fără ostentaţie. Istoria ne arată că greco-catolicii au fost mereu de o generozitate uriaşă. Dacă ne uităm la magisteriul Bisericii promovat de papii secolului trecut, vedem cum Biserica latină s-a deschis foarte mult dialogului ecumenic, apropierii frăţeşti, aprecierii faţă de orice sacrament al celuilalt. Avem chiar un directoriu ecumenic, unde se arată că, atunci când e sărbătoare în calendarul tău şi eşti într-un loc unde nu este un lăcaş de cult catolic, poţi să participi la rugăciunea dintr-o altă Biserică. Deci deschiderea noastră este totală şi, în astfel de cazuri, nu trebuie să te spovedeşti că ai fi greşit cu ceva. Papii au simţit această dorinţă a Domnului „ca toţi să fie una”. Pe mine nu o să mă auziţi criticând pe cineva dintr-o altă confesiune sau religie. Voi încerca să văd valorile care sunt la ceilalţi. Fraţii noştri au valori valabile, inclusiv fraţii noştri ortodocşi. Dacă ştim să-l respectăm cu adevărat pe celălalt şi să vedem binele pe care bunul Dumnezeu l-a sădit în sufletul lui, suntem pe drumul cel bun.

Egco: Cel puţin la nivelul discursului public, nu prea am auzit Biserica Catolică, de oricare rit ar fi ea, să-şi facă apologie acuzându-l pe altul.

PS Virgil Bercea: Biserica Catolică, tocmai, a renunţat la apologetica prin care arată cu degetul spre celălalt. Eventual ceea ce face la ora actuală este în sensul celălalt: a căuta frumosul şi binele, spiritul şi profunzimea în celălalt.

Egco: M-aş întoarce la declaraţia de dinainte. Aţi vorbit despre deschiderea Bisericii Greco-Catolice. Aş forţa nota, ducând subiectul puţin mai sus: credeţi că BRU (sau Bisericile greco-catolice în general) are o vocaţie aparte pentru ecumenism, pentru unitate chiar?

PS Virgil Bercea: Asta au spus-o şi papii întotdeauna. Dacă ne uităm prin istorie, mai ales în ceea ce priveşte poporul român, noi am avut acest comportament. Unitatea care se doreşte la ora actuală nu este o uniformizare, ci o unitate în diversitate. Aceasta creează frumuseţea Sfintei Treimi – care s-a exprimat în diverse moduri şi locuri, prin diverse persoane: pot să fie ortodocşi, catolici, reformaţi, creştini. Astfel este foarte important să vedem misiunea Bisericii Greco-Catolice ca o punte de legătură. Să ne amintim de documentul de la Balamand, care a spus că nu suntem modelul de urmat, că am fi hibrizi. Accept această formulare. Ştiţi că sunt şi inginer agronom şi am lucrat în cercetare. Ştiu să spun că, în natură, hibrizii dau o productivitate mult mai ridicată din toate punctele de vedere. Deci, uitându-ne prin istorie, Biserica asta a făcut nişte lucruri formidabile pe care majoritatea n-au reuşit să le facă. A avut această vocaţie de foarte mare deschidere şi, în acelaşi timp, profetică, în sensul că, atunci când pentru copiii ţăranilor români nu exista nici o şcoală, au reuşit să deschidă una; iar cultura este cea care îţi deschide sufletul şi te face să-l înţelegi pe cel de lângă tine şi să-l vezi pe Domnul în el. Această Bisericuţă a noastră – care nu a fost mare niciodată – a avut această capacitate, repet, profetică de a face nişte lucruri. Să ne reamintim, de exemplu, cum au reuşit iluminiştii noşti, care erau preoţi cu toţii, să dea o altă turnură curentului Iluminismului. Dacă în vest el era împotriva Bisericii, aici erau preoţii care au luat şi au purtat acest Iluminism care a creat perspective. Noi, acum, probabil încă nu reuşim să înţelegem anumite lucruri – dar pe care istoria le va cerne şi le va lămuri.

Egco: V-aş întoarce amintirile la vizita Papei Ioan Paul al doilea în România. Credeţi că momentul acela a pus atunci ecumenismul pe un drum promiţător. Ce s-a întâmplat între timp?

PS Virgil Bercea: Vedeţi cum decurg epocile istorice, cum curge timpul… Sunt perioade faste şi altele mai puţin faste. Acel moment, cel de care spuneţi, a fost unul fast, în care s-a născut strigătul „Unitate!” – se pare că nişte seminarişti de la Oradea au început strigătul care apoi s-a răspândit în mulţime. A fost un timp cu o deschidere cu totul deosebită. Dar se înţelegea că momentul care s-a creat a favorizat această deschidere. Apoi să ne amintim de întâlnirea ecumenică de la Sibiu din 2007. Apoi, adevărat, s-a intrat într-un con de umbră. Totuşi vizita papei Francisc la Blaj şi beatificarea martirilor greco-catolici m-a făcut acum să mă gândesc la ecumenismul sângelui, martiriului. Episcopii noştri erau într-o închisoare şi cu preoţi ortodocşi. Episcopii noştri n-au murit revoltaţi pe nimeni. Îmi amintesc de ce spunea Cardinalul Todea: „toată suferinţa noastră a fost pentru Cristos şi i-o oferim Lui!” Dacă am evidenţia mai mult aceste lucruri, aducându-ne aminte de momentele mari ale istoriei noastre, am vedea că putem face paşi împreună cu fraţii noştri de altă confesiune, care cred în bunul Dumnezeu şi se mărturisesc ca fiind urmaşi ai lui Cristos cel răstignit şi înviat.

Interviu acordat Pr. Claudiu Ardelean CSE, pentru Egco.