Reuniunea Mariană

 “Dar adu-ţi aminte şi de mine când vei fi fericit şi arată, rogu-te, bunătate faţă de mine; pune o vorbă bună pentru mine la Faraon şi scoate-mă din casa aceasta”(Gn. 40, 14)

Dacă privim cu atenţie calendarul creştin, vedem că în prima zi a lunii noiembrie, Biserica cheamă credincioşii din întreaga lume să contemple şi să urmeze modelul acelor sfinţi care au trăit în această lume şi au ajuns deja în gloria cerească. Așadar, în acea zi suntem invitaţi, pe de o parte, să ne aducem aminte de cei care ne-au precedat cu semnul credinţei, iar, pe de altă parte, să reflectăm asupra realităţii morţii.

Biserica propune tuturor credincioşilor răspândiţi în întreaga lume să ofere rugăciunile şi faptele de iubire faţă de cei săraci şi părăsiţi, pentru ca sufletele din Purgatoriu să fie purificate de pedeapsa meritată pentru păcatele săvârşite şi să aibă parte de gloria cerească.

Din cele mai vechi timpuri a existat o atenţie specială faţă de cei răposaţi. Ritualul înmormântării era pentru multe popoare o condiţie indispensabilă pentru ca sufletul celui răposat să-şi găsească odihna. Despre acest lucru este conştientă şi Biserica atunci când, în Constituţia dogmatică Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican, spune că „încă din primele veacuri ale religiei creştine, ea a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi” (LG 50).

Legătura spirituală ce ne leagă pe noi, cei ce suntem pelerini pe acest pământ, şi cei răposaţi, este iubirea. Animat de această iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de credincioşii răposaţi, ştiuţi şi neştiuţi, Sfântul Odillon, abate de Cluny, încă din secolul al X-lea, a poruncit călugărilor din abaţia sa ca la începutul lunii noiembrie să fie celebrată pomenirea tuturor răposaţilor care au activat odinioară în mănăstirile benedictine. Sub influenţa celor peste 1000 de mănăstiri răspândite pe tot întinsul Europei, întreaga creştinătate apuseană a adoptat acest obicei, iar în anul 1311, Papa Clement al V-lea a stabilit în mod oficial, pentru întreaga Biserică Catolică, celebrarea în amintirea tuturor credincioşilor răposaţi.

În lumina textelor proclamate la această Sfântă Liturghie, Biserica ne propune să medităm şi asupra misterului morţii, în lumina speranţei adusă nouă de Cristos cel Înviat. Într-adevăr, adevărul „tare” al morţii nu poate fi evitat de nimeni. Dacă multe adevăruri sunt puse în discuţie, suspectate, moartea este realitatea cea mai sigură, cea mai crudă, cea mai cumplită, care nu stă la tratative cu nimeni, ci îngenunchează în ţărână orice fiinţă însufleţită. Ea smulge, rupe, dezrădăcinează, curmă viaţa fără discriminare, se dovedeşte neînduplecată, extrem de indiscretă, indecent de curioasă. Ea poate încorona o viaţă virtuoasă, însă tot ea poate frânge destine abia înmugurite, provocând nelinişte şi spaimă.

Pomenirea credincioşilor răposaţi vrea să ne introducă în atmosfera speranţei vieţii veşnice. Ea ne arată că noi ne zbatem în chinuri şi dureri pe acest pământ, dar nu pentru ca la un moment dat să fim pur şi simplu închişi definitiv în mormânt. Da! Moartea este o închidere, dar prin credinţă, ea se deschide spre viaţă; o viaţă nu mai puţin reală decât aceasta, însă de o calitate net superioară, diferită, pentru că este veşnică şi plină de prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu pentru cei ce vor fi găsiţi vrednici de ea.

Suferinţele, necazurile, dramele în care suntem antrenaţi ne arată că viaţa este uimitor de fragilă, că nici o siguranţă pământească nu este suficient de trainică pentru a ne apăra de surprize violente şi neplăcute. Pentru noi, creştinii, nici suferinţele, nici chiar moartea nu au ultimul cuvânt de spus, fiindcă, după cum ne arată Sfântul apostol Paul, în Scrisoarea către Romani, noi trăim în orizontul Învierii lui Cristos, suntem răscumpăraţi de El, iar suferinţele acestei lumi nu pot fi nicidecum comparate cu ceea ce vor primi ca răsplată cei care cred în Isus Cristos. Aşadar, speranţa în care suntem mântuiţi şi prin care suntem capabili să realizăm adevărul fiinţei noastre, ne animă neîncetat şi ne încurajează în lupta vieţii.

Pe drumul dificil al vieţii, suntem întăriţi, suntem hrăniţi cu Trupul şi Sângele Domnului, mort şi înviat, care ne descoperă iubirea nemărginită a lui Dumnezeu şi ne mântuieşte.

În contextul actual, a vorbi despre moarte a devenit un subiect tabu. Omul contemporan îl evită. Vrea să-şi trăiască viaţa aici şi acum, plasând evenimentul morţii într-un viitor foarte îndepărtat. Iată ce mi-a relatat un preot din experienţa sa trăită într-un spital din Italia: „Oricărui bolnav în fază terminală din acel spital îi era ascuns atât de către rude, cât şi de către medici şi asistenţi faptul că peste un anumit timp va muri. Dacă aş fi voit să-i destăinui bolnavului acest secret sau să-i confer Sacramentul Ungerii bolnavilor, m-aş fi izbit de opoziţia virulentă a rudelor şi a medicilor. S-a întâmplat ca într-o dimineaţă să vizitez un salon nesupravegheat în care zăcea o femeie în vârstă foarte grav bolnavă. Am intrat şi am început să discut cu ea. Printre altele am întrebat-o: «Aţi primit Sacramentul Ungerii bolnavilor?» Ea a răspuns categoric: «Bineînţeles că nu!». «Şi nu doriţi să vi-l confer acum?», am continuat. Atunci ea a răspuns sigură pe sine: «Dar nu e nevoie, părinte, căci nu există în cazul meu nici un pericol de moarte. Chiar doctorul m-a asigurat că mai am mulţi ani de trăit. În plus, peste o săptămână mă voi externa»”. Cât de uşor ne amăgim pe noi înşine! Cât de uşor căutăm argumente pentru a ne linişti ori consola! Cât de adânc ne ancorăm viaţa în realităţile pământeşti, încât refuzăm să mai acceptăm faptul că suntem muritori şi totul are un sfârşit! În loc să ne pregătim zilnic pentru întâlnirea de pe urmă cu Cristos, iată, ne amăgim că moartea e mereu departe şi nu ne cunoaşte.

Să nu uităm că viitorul, destinul nostru veşnic îl plămădim aici şi acum, în viaţa de fiecare zi, prin tot ceea ce gândim şi facem. Să fim mereu pregătiţi, căci moartea e mereu după colţ. Nimeni nu o poate ocoli! Nu afirma o noutate  Blaise Pascal  când spunea că „moartea e comună tuturor oamenilor şi este inutil a încerca să o eviţi”. Ea este adevărul cel mai crud, cel mai „ecumenic” dintre toate.

Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, trec, după moarte, printr-o purificare, pentru a intra definitiv în gloria cerească. De aceea, Biserica ne invită în această lună să ne rugăm pentru sufletele din Purgatoriu. Să facem acest lucru din toată inima, pentru că va veni un timp, în care noi vom fi cei care vom avea nevoie de rugăciunile celor ce vor fi în viaţă.

Fiecare dintre noi avem părinţi, fraţi, surori, rude, prieteni sau apropiaţi care suferă în Purgatoriu şi care în aceste zile ne imploră: Aduceţi-vă aminte şi de noi! Aduceţi-vă aminte, puneţi un cuvânt la Dumnezeu pentru noi! Există de asemenea atâtea persoane uitate, necunoscute, care nu mai au pe nimeni şi care ne strigă: Faceţi ceva şi pentru noi!

În acest an, în toată luna noiembrie putem obţine câte o indulgenţa plenară (iertarea totală a pedepsei meritată pentru păcatele săvârşite în viaţă) pentru un răposat, în fiecare zi, îndeplinind următoarele condiţii: să ne spovedim, să primim Sfânta Împărtăşanie, să vizităm biserica sau cimitirul şi să recităm o rugăciune după intenţia Sfântului Părinte Papa. În toate zile acestei lunii, îndeplinind aceleaşi condiţii, puem obţine în fiecare zi câte o indulgenţă plenară pentru cei răposați.

Este luna în care putem, mai mult ca oricând, să-i ajutăm pe răposaţii noştri!

 

Requiem aeternam dona eis, Domine,

et lux perpetua luceat eis cum sanctis tuis in aeternum!

Requiescant in pace! Amen!

 

          Pr.Traian Dobrată