Începutul anului 2020 ne-a găsit, la Cantina Socială, serviciu licențiat al Caritas Eparhial Oradea, pregătiți să pășim un nou prag. Eram impulsionați și motivați să ne continuăm eforturile și activitățile cu și pentru beneficiarii serviciilor noastre sociale. Motivația ne-a fost dată și de faptul că, în urmă cu puțin timp, ne bucuram de reușite surprinzătoare ale unora dintre cei lângă care stăteam la masa de prânz, în mod obișnuit.
Dar, fiecare lună care trecea anunța un pericol, anunța schimbări, anunța o instabilitate iminentă care tulbura și mai mult o societate devenită mai vulnerabilă și mai neîncrezătoare, provocând neliniște și nesiguranță.
Drept urmare, în luna martie a acestui an s-a produs un șoc major pentru fiecare dintre noi: pandemia provocată de Coronavirus – fiind percepută ca și un final apocaliptic de drum pentru planurile și speranțele noastre, pentru activitățile noastre, pentru viitorul și pentru înseși viețile noastre și ale celor dragi.
Cu toate acestea, am (re)găsit în noi puteri ascunse sau “prăfuite” într-un colț de suflet, care parcă așteptau să ne redescoperim și să ne adaptăm noilor cerințe: distanță fizică, dar nu și socială, nevoia de solidaritate și de mai multă răbdare, timp dedicat, fără grabă, exclusiv familiilor noastre – pentru aceia dintre noi care sunt binecuvântați cu darul de a avea o familie.
Greul părea și era, de fapt, de proporții uriașe pentru cei singuri, pentru cei ”ai străzii”, pentru cei uitați… Ei cui aveau să rămână? Cui să ceară sprijin? Cu cine să vorbească? Cum aveau să răzbească unor vremuri care deveneau tot mai potrivnice?
Caritas Eparhial Oradea s-a mobilizat în timp util pentru găsirea și, mai ales, pentru aplicarea de soluții urgente necesare beneficiarilor ei: protejarea angajaților și a voluntarilor, distribuirea hranei calde zilnice, asumarea de riscuri și de răspundere – toate din grija pentru “ai noștri” – căci nu au rămas ai nimănui, așa cum părea, în temerile lor, că ar urma să se întâmple.
Am găsit, astfel, sprijin în mâinile voluntarilor, dar și în mâinile binefăcătorilor care au ales să susțină acțiunile noastre.
Treptat, măsurile impuse de autorități au devenit puțin mai permisive, astfel că am reușit să comunicăm mai eficient (și nu doar prin telefon) cu beneficiarii cantinei sociale: ce nevoi în plus au apărut? Unde este nevoie mai multă de sprijinul nostru? Încotro aveau ei nevoie să le fie îndrumați pașii? Care este prioritatea zero pentru ei?
La o parte dintre aceste întrebări am primit răspunsuri și am căutat împreună alternative prompte care să le fie utile; dacă unii au avut nevoie doar de schimbarea actelor de identitate care expiraseră în această perioadă, alții au avut nevoie de haine, unii au avut nevoie de produse de igienă, iar alții strict de îndemnuri și de susținere mai mult afectivă.
Suntem în ultima lună de vară a unui an greu, a unui an plin de schimbări și de decizii nu întotdeauna ușor de aplicat, însă avem și persoane care au învățat să devină puternice sau doar și-au amintit că ele pot reuși lucruri aparent mărunte, dar care le schimbă mult în bine cursul vieții.
Avem bucurie, avem emoție, avem puterea de a zâmbi, avem încredere acum în “ziua de mâine”, avem satisfacții care compensează gânduri, griji, oboseală…
Avem și cazuri de succes: nu multe, dar, în cazul lor, succesul este uriaș: dacă o familie acum a reușit să-și obțină independența financiară, după ani grei, este și pentru că noi, cei “din umbră”, am continuat să le spunem să nu renunțe la drepturi legale care li se cuvin, să încerce, să nu cedeze tentației de a renunța – deși, uneori, pare cea mai ușor realizabilă variantă.
Discuții purtate prin măști, în fugă de cele mai multe ori, pentru a ajunge cu mâncarea și la ceilalți – dar cu același sfat prietenos de a continua să lupte pentru un drept cuvenit – au avut ecouri care azi confirmă o realitate mai blândă chiar și acum, când acest virus încă ne provoacă spaime și neliniști.
Traiul minimalist a devenit acum un trai decent, un trai mai demn, comparativ cu realitatea din luna octombrie a anului trecut când aceeași familie ne declara că nu mai știau ”încotro să se îndrepte, vine iarna și foamea e mai mare atunci, pentru că resursele financiare mult prea limitate sunt folosite prioritar pentru încălzire”.
Acum, după mai bine de nouă luni de sprijin, pe cât de benefic este acest pas pentru ei, pe atât de grea pare să fie “desprinderea” de noi, devenind și obișnuință venitul la cantină.
Dar noi nu ne dorim dependență de serviciile noastre sociale, ne dorim autonomie și progrese individuale care să le ofere beneficiarilor noștri perspectiva unor noi realizări!
În acest sens, amintim și cazul unei mame tinere, care, la doar 21 ani, a trecut deja prin experiențe grele: o relație ce părea stabilă s-a destrămat, spune beneficiara noastră, din cauza greșelilor ei: chiar dacă a născut, în urmă cu mai bine de doi ani, a continuat să își neglijeze familia recent întemeiată, neconștientizând suficient, la acel moment, bunul și frumosul existente în viața ei. Astfel, a rămas singură, micuțul ei fiind în grija tatălui și al părinților lui, copil pe care ea nu reușește să îl vadă. Luciditatea și cursivitatea cu care ne povestește denotă o maturizare forțată, o maturizare tristă, dar foarte bine asumată acum, la această vârstă. După o perioadă de mai bine de șase luni în care a continuat cu vicii și delăsări, cu nopți albe și distracții trecătoare (perioadă în care am cunoscut-o noi, venind la cantină împreună cu o altă beneficiară), a reușit să se angajeze ca și muncitor necalificat, asigurându-și un minim cotidian de care avea atâta nevoie.
Sprijinul nostru s-a oprit aici, întrucât timpul ei liber este limitat și nu poate ajunge la noi. Dar ținem legătura, ne mai povestește din “întâmplările incredibile” pe care le trăiește și în care are alături “colegi faini”… și toată această bucurie a început cu depunerea unei cereri pentru eliberarea unei cărți de identitate. Acum nu doar că are o identitate, așa cum era firesc, ci și-a regăsit propria identitate, simte că aparține unui grup social, însușindu-și acest proces de reintegrare socială.
Cea mai recentă realizare însă a sosit în aceste zile, din partea unei alte beneficiare, o doamnă cu anumite probleme de sănătate, care locuia în condiții de nedescris. Ultimele săptămâni au fost epuizante pentru această doamnă, neliniștită și neîncrezătoare în șansa unei reușite privind o posibilă locuință socială. Am insistat să dărâmăm anumite prejudecăți, am insistat să nu renunțe și, mai ales, să se lase ajutată de o cunoștință a ei care, de altfel, a și susținut-o până la final. Principala “piedică” în cazul acesta era pesimismul mult prea dezvoltat al beneficiarei noastre, din motive acumulate în cursul vieții… Și, totuși, actele au fost depuse… și, totuși, s-a prezentat la ora stabilită în locul potrivit… și, totuși, a reușit să obțină o locuință socială de care ea este foarte mândră. Acum zâmbește în fiecare zi, repetându-ne că, ar “fi luat-o razna, dacă nu reușea!”
Zâmbim și noi, știind că undeva, pentru o perioadă, am făcut parte sau continuăm să facem parte din viața unor “de-ai străzii” de la care auzim, nu de puține ori, povești crunte de existență, la finalul cărora cei care învață să fie puternici și să continue suntem noi, cei care existăm în viața lor, pentru un timp…
Teodora Boda
Asistent social
