Motto: „Oamenii buni trudesc, sacrifică sau se lasă sacrificaţi, şi toate acestea de bună voie, nu sunt tâtâţi de soartă, ci urmează şi îşi potrivesc paşii cu ai ei”.

Seneca

„În urma noastră lumea trebuie să fie mai bună, pentru că noi am trăit în ea”.

Episcop Ioan Suciu

         Se spune că atunci când bat clopotele Catedralei Greco-Catolice „Sfânta Treime” din Blaj, sunt destine care se înscriu în Eternitate … Un astfel de destin a fost cel al Episcopului Martir Ioan Suciu …

         S-a născut la Blaj, „acel spaţiu transilvan care pulsează ca o inimă în spiritualitatea şi destinul românilor, înconjurat de aureola sacralităţii şi misterului”.

         Blajul ne vorbeşte necontenit despre marii lui bărbaţi şi martiri … poate, cu atât mai mult, astăzi, dar, în acelaşi timp, ne îndeamă la credinţă, fidelitate şi acţiune.

         Evocarea personalităţii sale într-un cadru de demnitate şi cinstire, mărturiseşte adevărul că amintirea acestui mare prelat al Bisericii Române Unite cu Roma nu se şterge în timp. Dimpotrivă, ne face să ne apropiem de Preasfinţia Sa şi, fascinaţi de frumuseţea credinţei sale, să purtăm în noi nostalgia acestui ideal înalt.

         Ioan Ovidiu Suciu, fiul preotului Vasile Suciu şi al Mariei, a fost al treilea copil între cei 10 ai familiei. Mama se înrudea de aproape cu preotul, canonicul şi renumitul orator Ioan Coltor. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, fiind clasificat mereu „primul”. Între 1925-1932 continuă studiile la „Colegiul de Propaganda Fide’’ din Roma, după terminarea cărora obţine cel mai înalt calificativ: „Summa Cum Laude” şi doctoratele în Filozofie şi Teologie. Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea a felicitat-o pe mamă pentru „copilul ce l-a născut”.

         A fost sfinţit preot în 1931, la Roma, şi a celebrat prima Sfântă Liturghie la Mănăstirea „Monte Mario” din Cetatea Eternă. De-acum era „lumina lumii”, „arhitectul care ne învaţă să clădim peste stele”, „omul chemat să trăiască pentru alţii”, pe drumul sfinţeniei, pentru că, spunea tânărul preot, „sfinţenia nu-i extraordinarul, sfinţenia este normalul – identificarea totală cu Isus”.

         După întoarcerea în ţară, este preot-profesor la mai multe licee din Blaj, la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare”, unde şi el absolvise, rector la „Internatul Vancean” şi profesor la „Academia Teologică”.

         La 20 iulie 1940, în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, este consacrat Episcop de către trei Arhierei: Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frenţiu, Înalt Preasfinția Sa Iuliu Hossu şi Preasfinția Sa Ioan Bălan. Tot atunci a fost instalat în funcţia de Episcop Auxiliar al Diecezei de Oradea, pe lângă Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frenţiu.

         Profetic, la consacrare, în cuvântul său, tânărul Episcop, de numai 32 de ani, şi-a „prefigurat destinul: „Nu am voit să fug de la faţa Domnului ca Iona, ci am răspuns ca Isus”: <<Iată , vin să fac voia Ta, Dumnezeule>> (Sfântul Pavel, Evrei 10,7). Și a continuat: „Nu cred că această consacrare a mea ca Episcop e o întronare, ci cred că e o urcare pe cruce. Mă simt unit cu cauza eternă a lui Isus, a Bisericii Sale. Acum se va împlini în mine ceea ce lipseşte în pasiunea lui Isus pentru Biserica Sa. Eu voi fi Însoţitorul Coroanei de spini, mai de grabă decât al diademei de glorie …”.

         Și tot profetic, Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frenţiu i-a urat: „Să ai gură de aur când propovăduieşti cuvântul adevărului, ca Sfântul Ioan Crisostomul, iar pe terenul apostoliei, să ai succesul Sfântului Paroh din Ars, Ioan Vianney. Și pe toţi Sfinţii şi oamenii mari care au purtat numele de Ioan să-i întreci în sfinţenie şi virtuţi …”.

         În urma Dictatului de la Viena – 30 august 1940 -, rămâne singur la conducerea Diecezei de Oradea, Episcopului Valeriu Traian Frenţiu, care atunci se afla la Beiuş, nu i s-a permis întoarcerea la Oradea.

         Cu o constituţie fizică fragilă, era înzestrat cu o inteligenţă strălucită şi cu o nebănuită energie. A fost o personalitate fascinantă prin „credinţă înflăcărată şi neşovăielnică, sensibilitate neobişnuită,înnobilată de tăria voinţei, de o dragoste ce răzbătea din privirea strălucitoare, din fiecare gest al său”. (Aurel Hancu, „Episcopul Martir Ioan Suciu – Viaţa şi opera”, Editura Logos, Oradea, 2003, p.28).

         Episcopul Ioan Suciu a fost un excepțional teolog, orator şi scriitor, făcând parte dintr-o elită intelectuală, din rândul acelor personalităţi fericite care au fost formate în cultura Europei Occidentale. A fost supranumit „Episcopul Tinerilor” pentu că îi iubea şi era preocupat în mod deosebit de a le forma un caracter adevărat, de a le trezi în suflet energii morale şi eroismul creştin.

         Dar prin cuvânt şi scrieri Episcopul se adresa tuturor. Pentru Preasfinţia Sa tinereţea nu era doar o vârstă, puţinul primăverilor trăite, nu era atât ceva fiziologic, cât ceva sufletesc. Există tineri bătrâni şi bătrâni tineri, căci tinereţea este un act de voinţă, o etapă a sufletului şi poate dura toată viaţa, spunea Episcopul. Pentru tineri face să apară revistele „Marianistul” (1933-1934) şi „Tinerimea nouă” (1934-1940).

         Ca scriitor, anii cei mai rodnici sunt cei din perioada orădeană. Acum ies de sub tipar aproape toate cărţile sale: „Mica Biblie”, „Micul catehism”, „Prima întâlnire”, „Viaţa lui Isus”, „Veniţi la mine”, „Eroism”, „Fecioara de la Fatima”, „Rănile Domnului”, „Pier Giorgio Frassati”, „Tinereţe”, „Inginerul Iustin Nicoară”, „Morala creştină’’ şi „Mama”. Este un scriitor „cu vocaţie lirică, poematică, un deschizător de viziuni. În scrisul său se topesc numeroase informaţii, strânse pe îndelete şi sistematic, sub cupola unui limbaj figurat – metaforic prin excelenţă – sentenţios, cu caracter etic şi moral”. (Op. cit. p.52).

         Preasfinţia Sa este scriitor de formaţie clasică, cu temperament romantic deschis spre universalitate, cu o dimensiune a culturii care impresionează. Se poate închipui cât ar fi dăruit literaturii creştine româneşti, câte cărţi nu au mai ajuns să fie scrise …

         În 1946, Episcopul Ioan Suciu se înapoiază la Blaj ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi, ulterior, Administrator Apostolic al Mitropoliei Blajului (Preasfinția Sa Alexandru Rusu a fost ales Mitropolit de Sinodul electoral, dar nu a fost recunoscut de guvern).

         Toamna anului 1948 este pentru Biserica Română Unită cu Roma,Greco-Catolică începutul martiriului. Conducerea comunistă şi ierarhia Bisericii Ortodoxe Române au pregătit suprimarea prin forţă a Bisericii Greco-Catolice, nemeritat, „nesocotind rolul esenţial pe care Biserica Română Unită cu Roma l-a avut în istoria culturii şi civilizaţiei româneşti”.

         De la amvonul Catedralei din Blaj se auzeau până departe, în tot Ardealul, cuvintele Episcopului Ioan Suciu: „Iată că trăim acum vers cu vers paginile Evangheliei Vinerii Mari. Iată-ne scriitori de Evanghelie prin fapte … Nu vă înfricaţi! Dumnezeu este în fiecare din noi şi nu ne va lăsa să fim ispitiţi şi să suferim mai mult decât putem. Lumea se uită la noi, la credincioşii Bisericii Unite. Privelişte suntem lumii! O, iubiţi credincioşi, să nu fim o turmă de Iuda …”.

         Tot atunci a făcut un adevărat pelerinaj prin parohii, peste 600 de vizite canonice îndemnând credincioşii să nu-şi părăsească credinţa, să rămână fideli lui Isus, Bisericii Catolice şi Păstorului ei, Papa de la Roma. Cine l-a auzit vorbind nu-l va uita niciodată, Preasfinţia Sa vorbea cu inima şi făcea să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi responsabilitatea ta de om.

         Opunându-se, alături de întregul episcopat greco-catolic, suprimării nedrepte şi abuzive a Bisericii Greco-Catolice şi a trecerii forţate a credincioşilor la Biserica Ortodoxă, este arestat, închis împreună cu ceilalţi Episcopi în Vila Patriarhiei Ortodoxe de la Dragoslavele, iar apoi în temuta închisoare din Sighet. Acolo, „într-o zi a ajuns un om al lui Dumnezeu, un om al durerii care îşi păstra totuşi seninătatea privirii şi poate şi o umbră de surâs din surâsul lui de totdeauna, dar mai ales îşi păstra credinţa neşovăielnică. Purta la piept o cruce de aur cu numeroase pietre scumpe, purta mai ales o imensă cruce nevăzută …” (Op. cit., p.168). Fapt surprinzător, „reuşise să câştige şi interesul comandantului închisorii, Vasile Ciolpan, care … nu putea să-i spună decât: «Preasfinţitule»” (Op. cit., p.168). Astfel de fapte surprinzătoare au mai fost.

         Până la arestarea definitivă, Episcopul Ioan Suciu a fost de mai multe ori arestat. După o detenţie scurtă, a povestit: „Acolo unde am fost închis, unul din cei care mă păzeau a căzut în genunchi lângă mine şi mi-a spus că el crede la fel ca mine” (Lucian Petrescu, „Episcopul Dr. Ioan Suciu”, p.37).

         Papa Ioan Paul al II-lea, vorbind la Colosseum, la 7 mai 2000, despre martirii secolului al XX-lea, în acel cadru solemn l-a decretat pe Episcopul Ioan Suciu «Martir al Bisericii»: „Episcopul Ioan Suciu, în închisoarea din Sighet, a suferit de foame şi de frig, în acelaşi timp a fost torturat («Temoins de la foi», Colisee, 7 mai 2000, p.16).

         La 27 iunie Episcopul Ioan Suciu a murit în închisoare din cauza înfometării. Da. Acolo a murit şi trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună din „Cimitirul Săracilor”. A murit într-un spaţiu „fără repere geografice. Sârmă ghimpată între el şi lume. Zornăit de lanţ, de zăvoare şi chei”. Singură memoria i-a fost liberă … Poate că în ultimele momente de viaţă, când Părintele Coriolan Tămăian, cu o mână pe puls şi cu alta pe inimă, doborât de durerea de a-l pierde şi de neputinţa de a-l ajuta, Episcopul Oradiei, în clipiri fulgerătoare de conştiinţă, îşi amintea cuvintele lui spuse cu mult timp înainte, în libertate: „Bisericii Greco-Catolice îi lipseşte frumuseţea martiriului, îi lipsesc Rănile Mântuitotului. Numai prigoana poate să deie cununa martiriului şi să arate lumii întregi ceea ce suntem … România are nevoie de un sfânt …”.

         Viaţa Episcopului Ioan Suciu şi opera sa sunt de asemenea dimensiuni şi de o aşa mare bogăţie, încât cei de azi şi generaţiile viitoare vor găsi în ele „ca într-o liniştitoare lampă aprinsă” căldura şi lumina care să le orienteze viaţa.

         Episcopul Ioan Suciu a fost între noi o mare conştiinţă de preot şi de gânditor creştin. Oricând şi de oriunde ne-am apropia de Preasfinţia Sa, „Episcopul Tinerilor’’ lasă nostalgia unei vieţi perfecte.

    Profesor Otilia Bălaş