1332 – prima menționare a așezării  cu numele de Gencs, nume luat de la familia nobiliară Gencsy care a avut în stăpânire satul până în secolul al XVIII-lea.

1769 – credincioșii români greco-catolici și-au ridicat o biserică din lemn, aceasta fiind sfințită de vicarul Alex Pocsi.

1776 – parohia era menţionată ca fiind „ab immemoria hominum modernorum erecta”, având o biserică de lemn nou construită pentru români. De asemenea, casa parohială era tot din lemn.

1821 – este construită din lut școala din sat, care era și locuința învățătorului.

1823 – prin bula „Imposita Humilitati Nostrae” a Papei Pius al VII-lea  parohia Ghenci, alături de alte 60 de parohii unite, trec de sub jurisdicția episcopiei rutene de Muncaci, la Episcopia Greco-Catolică de Oradea.

1825 – vizitația canonică a Episcopului Samuil Vulcan menționa: „Biserica din Ghenci are hramul Adormirea Maicii Domnului” și este construită din material lemnos, lipită cu pământ și văruită, lungă de 7,5 stînjeni și lată de 3. Solea este din scândură, pavimentul din pământ, în altar pavimentată cu cărămidă. Acoperișul este din șindrilă. Altarul este din piatră, iconostasul este din lemn cu icoane bine pictate. În biserică sunt două strane și este înzestrată cu lavițe. Gardul bisericii este din scândura. A fost ridicată pe cheltuiala credincioșilor.”

1827 – prima menționare a parohiei Ghenci în șematismul eparhiei, cu titulatura „parochia antiqua”, în cadrul protopopiatului Carei, cu 258 de credincioși, limba de cult fiind limba română, paroh fiind George Markus.

1836 – documentele bisericești menționau că preotul George Botta primea un venit din partea Episcopiei de Oradea de 46 de florini.

1843 – frecventau școala confesională din sat 51 de elevi.

1845-1860 – Episcopul Vasile Erdelyi a făcut mai multe vizitații canonice în parohiile din Sătmar „spre nespusa bucurie și mângăiere a poporului credincios, în multe privințe foarte asuprit și desolat”.

1850 – a fost construită casa parohială. Curatori au fost Petru Ember și Nicolae Țicle.

1864 – șematismul eparhiei menționează pentru prima dată și numele învățătorului, în persoana lui Mihai Barbu.

1869 – este sfințită noua biserică de piatră din Ghenci.

1894 – vizitaţia protopopului de Carei menţiona: biserica „din material solid, pretinde acoperiş nou; curată; casa parochială foarte veche, celelalte în stat bun, protocoalele matricole sunt scris acurat, poporul are aplecare bună spre religiune, unii în dumineci lucră, poporul umblă la biserică, se mărturiseşte şi se cuminecă la SS. Pasci”.

1912 – parohia Ghenci, alături de alte 43 de parohii unite, este cedată Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în ciuda protestelor ierarhilor români uniţi.

1919 – după Unirea cu România, parohia revine la Eparhia de Oradea.

1925 – are loc o primă renovare a Bisericii, sub păstorirea parohului Gheorghe Moody.

1934 – parohia Ghenci avea 481 de suflete dintre care 54 erau membri ai Reuniunii Sf. Maria. Cantor era Nicolae Pop, prim-curator fiind Gheorghe Marincaş.

1948 – Biserica Greco-Catolică din România este suprimată de guvernul comunist. Parohia Ghenci cu credincioşii ei este încorporată forţat în Episcopia Ortodoxă Română de Oradea.

1956 – biserica este renovată, acoperişul a fost acoperită cu tablă zincată. Turla bisericii este schimbată, lucrările fiind făcute sub păstorirea preotului Oliviu Cipău.

1965 – biserica primeşte un iconostas nou sub păstorirea preotului Nicolae Enghiş.

1972 – 1977 se introduce curentul electric şi se renovează interiorul bisericii.

1990 – prin decretul-lege nr. 9/31 decembrie 1989, Biserica Greco-Catolică a intrat în legalitate. Se reînfiinţează parohia greco-catolică Ghenci.

2010 – 2011 – biserica intră într-un proces de renovare amplă sub păstorirea parohului Lucian Cociorva.

2018, 8 august – slujba de re-sfinţire a locaşului de cult, oficiată de Mons. Pascal Gollnisch, prelat papal, membru al Asociaţiei L’Œuvre d’Orient din Paris, Asociaţie care a avut un aport foarte considerabil din punct de vedere financiar la lucrările respective.

Cuvinte la aniversarea a 150 de ani de la zidirea Bisericii gr.cat. din Ghenci

„Urât lucru este românului să nu-şi cunoască istoria!” (Petru Maior)

Ceasul de faţă este unul de sărbătoare, care ne aminteşte că în urmă cu 150 de ani, înaintașii noştri au zidit această frumoasă biserică, loc de întâlnire al omului cu Dumnezeu.

Să păşim aşadar înapoi în timp, pe treptele istoriei, şi să aflăm povestea acestei frumoase comunităţi creştine greco-catolice a Ghenciului.

Ghenciul apare menționată ca și localitate la 1332, numele așezării fiind luat de la familia nobiliară Ghencsi care a avut în stăpânire satul până în secolul al XVIII-lea.

În aceste părţi sătmărene, Unirea cu Biserica Catolică a fost iniţiată de către Vicariatul Apostolic de Muncaci, credincioşii români din Ghenci intrând în comuniune cu Roma, la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Începând cu secolul al XVIII-lea, datele privind comunitatea românească unită din Ghenci se înmulţesc. Împăratul de la Viena, prin reformele iniţiate sub influenţa ideilor iluministe, românii se regăsesc printre principalii beneficiari, căci recensământul şi mai ales culturalizarea maselor populare erau deja măsuri reglementate.  Astfel, la 1741 preot era Basil Anderco. În 1769 s-a construit biserica din lemn. În 1776 se menţiona în limba latină că parohia română a fost înfiinţată în vremuri străvechi „ab immemoriae hominum modernorum erecta”, ea având la data respectivă şi o casă parohială tot din lemn. Dar, dacă e să dam crezare preotului Gheorghe Markus din 1824, acesta menţiona anul 1750 ca dată a înfiinţării parohiei[1].

În anul 1824, odată cu trecerea celor 72 de parohii sătmărene din subordinea Eparhiei rutene de Muncaci, la Eparhia de Oradea, documentele de arhivă ne dau mai multe detalii: astfel, în 1824 Ghenciul avea 330 de greco-catolici şi 910 reformaţi[2]; preot era Gheorghe Markus, comunitatea vorbea atât româna cât şi maghiara. Încă din 1821, comunitatea avea școală confesională românească şi registre matricole. 45 de familii greco-catolice sunt menţionate nominal: Szilaghi, Szucs, Papp, Borbely, Todoran, Marușan, Ember, Mihalyi, Man, Csobak, Kegyei, Lupuț, Botha, Vankai, Marincaș, Czigle, Mezei, Jurjan, Makari, Vajda, Kindriș, Ponya, Nyika, Kuibuș, Kovary, Călugăr. [3]

Cunoaştem cel puţin două vizite canonice făcute de episcopii de Oradea. În actele vizitaţiei canonice din 1825 făcută de Episcopul Samuil Vulcan se menţiona: „Biserica din Ghenci are hramul Adormirea Maicii Domnului şi este construită din material lemnos, lipită cu pământ şi văruită, lungă de 7,5 stînjeni şi lată de 3”. Date mai concrete avem din 1845, când Episcopul Vasile Erdelyi a vizitat toate parohiile sătmărene după un plan bine stabilit. Astfel, vizitarea protopopiatului Carei a avut loc între 1 iunie-17 iunie 1845, ierarhul poposind la Ghenci, joi, 12 iunie, unde a stat 15 minute[4].

Dincolo de rapoartele oficiale, o scrisoarea a preotului Gheorghe Erdelyi din 1850, găsită în urmă cu mulţi ani la baza casei parohiale, ne dezvăluie şi realitatea crudă a anilor de după revoluţia din 1848, cu multe neajunsuri şi vicisitudini. Această scrisoare reflectă şi credinţa puternică a păstorului sufletesc din Ghenci:

Celor care vor citi, să fie măriţi în Domnul

 Această casă  (parohială), a fost construită până în anul 1850, pe vremea domniei în Ungaria a împăratului Franz Jozef, Episcopul nostru a fost Erdei Vasile, protopop Urban Tamas, preotul sufletesc Erdei Gheorghe, care a şi scris această scrisoare  ca amintire urmaşilor pentru cunoştinţă. În Consiliul parohial ca şi curatori au fost Ember Petru primul, şi Ţicle Nicolae al doilea. Numărul românilor în acel timp au fost 387.

[…] Am fost într-o situaţie foatre critică pentru toată lumea, armă în casă nu era voie să ţinem, despre Kosuth să vorbeşti însemna atât cât o vătămare de viaţă contra împăratului.

Gemem sub un impozit mare, şi cu toate acestea un nou impozit vreau să ne stabilească, aşa numitul impozit pentru consum.

[…] Bunul Dumnezeu cel Sfânt ne-a ajutat şi am construit casa parohială.

Cei ce vor demola această casă, oameni buni, să ne pomeniţi şi pe noi în rugăciunile voastre care deja atunci vom fi praf şi cenuşă, însă acum trăim şi ne ostenim.

[…] Dumnezeul  Cel Sfânt să vă binecuvânteze pe voi pe toţi!

În 1869, comunitatea unită din Ghenci are bucuria de a avea un locaș nou, zidit din piatră, fapt evidențiat câţiva ani mai târziu, în vizitația protopopului de Carei din 1 martie 1875, care menţiona: „Biserica nouă învelită cu şindrilă, turnu cu bodigu în stat foarte bun. Casa parochială precum şi zidurile aţinătoare învelite cu trestie, în stat folositoriu. Casa cantorală şi şcolară învelită cu trestie în stat bun. Şcoala e prevăzută cu tabela şi tabele de parete. Toate se susțin prin poporenii respectivi”.

O altă vizită a protopopului din 29 decembrie 1894 avea să menționeze alte detalii despre parohie: „Biserica, din material solid, pretinde acoperiș nou, curată; casa parochială foarte veche, celelalte în stat bun; pământurile preoțești și cantorale se cultivă, protocoalele matricule sunt scrise acurat, poporul are aplecare bună spre religiune, afară de unii, care în dumineci lucră; poporenii se mărturisesc și se cuminecă la Sf. Paști”.

În 1912, sub presiunea politicii maghiarizatoare a guvernului de la Budapesta, parohia Ghenci, alături de alte 43 de parohii din Eparhia orădeană, a fost cedată nou înfiinţatei episcopii de Hajdudorog, acestea revenind la eparhia mamă după unirea cu România, în anul 1919.

Odată cu intrarea în cadrele României Mari, parohia Ghenci cunoaşte o nouă etapă, concretizată prin renovarea lăcaşului de cult din 1925 şi înfiinţarea Reuniunii Mariane, care în 1934 avea 54 de membri.

Anul 1948 este unul fatidic pentru Biserica Greco-catolică din România, când guvernul comunist suprimă existenţa legală a Bisericii greco-catolice. Episcopatul, clerul superior şi mulţi preoţi sunt arestaţi pentru faptul că nu s-au lepădat de credinţă. Parohia Ghenci este încorporată forţat în Episcopia Ortodoxă a Oradiei, deşi credincioşii atât în sufletul lor cât mai ales în propriile case, au păstrat credinţa greco-catolică, rugându-se cu „Spirit” şi „Doamne îndură-te spre noi”, nerenunţând nici la rugăciunea mult îndrăgită a Rozarului. În această perioadă, lăcaşul de cult trece prin mai multe faze de renovare şi îmbunătăţire a condiţiilor: în 1956, biserica este renovată, acoperişul fiind acoperit cu tablă zincată; sub păstorirea preotului Nicolae Enghiş se instalează un iconostas nou (1965), se introduce curentul electric şi se renovează interiorul bisericii (1972-1977).

În 1990, prin decretul lege nr. 9/31 decembrie 1989, Biserica Greco-catolică reintră în legalitate, parohia revenind la credinţa catolică a înaintaşilor graţie preoţilor Ioan Georgescu, Ioan David, Dumitru şi Silviu Dragomir. Sub păstorirea părintelui Lucian Cociorva, în anul 2010-2011, biserica a intrat într-un amplu proces de renovare şi cu ajutorul financiar al Asociaţiei L Oeuvre D Orient din Paris, la 26 august 2018, lăcaşul nou renovat este resfinţit de către Mons. Pascal Gollnisch, prelat papal.

Astăzi, la împlinirea a 150 de ani de la sfinţirea vechii biserici de zid şi la 250 de ani de la zidirea celei de lemn (din nefericire, dispărută), gândul nostru de mulţumire se îndreaptă spre părinţii noştri care aici, în acest colţ de ţară, ne-au lăsat ca moştenire această biserică, în care la cuvintele preotului, Dumnezeu se coboară pe altar pentru a ne sfinţi şi a ne face părtaşi la Cereasca Împărăţie.

Dr. Sana Silviu