Sensul vieţii noastre este să primim darul Spiritului, în fiecare zi tot mai multa subliniat pr. Mihai Vătămănelu, Vicar General al Eparhiei de Oradea, de sărbătoarea Cinzecimii din an – Rusalii sau Coborârea Spiritului Sfânt – în predica la Sfânta Liturghie celebrată în biserica „Sf. Familie” din Zalău:

«Textul evanghelic din marea sărbătoarea a Rusaliilor [de astăzi subliniază nu atât apariţia lui Isus apostolilor, ci darurile pe care Isus le face apostolilor, care sunt şi pentru noi. În locul în care se află discipolii închişi din frică, se va arăta Domnul. Această teamă care te închide total faţă de alţii şi care-ţi produce întuneric în viaţă, în existenţă şi care face din inima discipolilor un mormânt, face din Cenacol un mormânt. Isus intră în acest „mormânt”, chiar dacă uşile sunt încuiate. Nu i-a creat dificultate pentru a veni la aceste persoane pe care El le-a ales, dintre care una l-a trădat, una s-a lepădat de El, iar celelalte au fugit şi L-au abandonat. Isus nu se ruşinează să-i numească fraţi. Le vine în întâmpinare.

„Isus a venit şi a stat în mijloc”, aducându-le pacea Sa… Povestind apariţia lui Isus primilor discipoli, în cenacol, Ioan vrea să ne spună modul în care această întâlnire are loc în noi: El intră în zonele noastre întunecate şi profunde. Şi în acestea El trebuie să intre, în ele El aduce pacea.

Apoi le arată mâinile şi coasta. În acele mâini noi vedem întreaga viaţă a lui Isus, tot ceea ce El a făcut. Şi în special vedem finalul: semnul iubirii Sale extreme, în acele mâini răstignite în vederea slujirii iubitoare…. Le fel, le arată coasta care a fost străpunsă, de unde a izvorât „sânge şi apă”. Este trupul din care noi toţi ne-am născut. E rana iubirii lui Dumnezeu care ne generează. Tocmai din contemplarea mâinilor şi a coastei izvorăşte pacea şi bucuria.

Ei „văd mâinile şi coasta şi cred în Domnul”. „Şi s-au bucurat”. Bucuria e semnul prezenţei lui Dumnezeu… Pacea şi bucuria. E o pace care devine bucurie: o bucurie pacifică şi o pace bucuroasă… Şi sunt cele două lucruri care mereu ne lipsesc. Bucuria şi pacea sunt semnul prezenţei celui Înviat, dar sunt şi semnul că tu ai înviat, pentru că trăieşti în pace şi bucurie.

Şi pe noi Domnul vine să ne viziteze în întunericul nostru, stă acolo, ne dă pacea prin faptul că ne ajută să vedem iubirea Sa pentru noi (mâinile şi coasta Sa) şi de aici izvorăşte bucuria. Înainte de ultima cină Isus spusese: „Pentru voi e bine ca Eu să plec”, căci Isus plecând, lasă apostolilor tocmai misiunea pe care o are El.

Isus spune: „Voi sunteţi ca Mine, dacă faceţi cum Eu am făcut”… Voi aveţi acelaşi Spirit al Meu, acelaşi Tată al Meu, aceiaşi fraţi de iubit… aceasta e misiunea pe care Isus acum o încredinţează, nu doar primilor discipoli, ci fiecăruia dintre noi. Şi iubirea întotdeauna e misiune: iubirea te trimite către celălalt, te conduce afară din tine. Şi omul e misiune, e îndreptat către altul.

Uneori ne întrebăm „ce trebuie să facă creştinul?”! Ajunge să ştie că la fel cum Tatăl l-a trimis pe Fiul în această lume, pentru a revela iubirea Sa de Tată la fel şi noi devenim fii, devenim ceea ce suntem, ne împlinim, dacă mergem înspre fraţi, arătându-le iubirea Tatălui. E singura misiune a creştinismului. Dacă merg astfel către alţii, eu sunt fiu. Căci dacă nu iubesc fraţii, nu sunt fiu. De fapt, Isus ne face egali cu El: „Sunteţi ca Mine, dacă faceţi ca Mine”.

Dar cum să fac ca şi Isus? „Se poate!… Pentru că vă dau Spiritul meu! Într-adevăr a suflat asupra lor! E acel Spirit care vine din coasta Mea”. E acel râu de apă vie…  Aici se naşte Biserica iar noi toţi suntem fii şi fraţi dacă trăim din acest Spirit.

Când Isus ne spune „După cum Tatăl M-a trimis pe Mine, şi Eu vă trimit pe voi”, adică „Iubiţi-vă, cum Eu v-am iubit”, ne dă Spiritul Său… şi din această cauză noi putem iubi aşa. Isus nu ne dă de fapt o poruncă, căci dacă ne-ar da o poruncă, poate nu l-am asculta pentru că nu ne place când ni se dă o poruncă, de aceea Isus ne dă Spiritul. Spiritul e viaţa, iar viaţa Tatălui e iubirea Fiului, şi iubirea Fiului ne oferă darul de-a trăi în Sf. Treime, adică în iubirea Tatălui şi a Fiului, care se revarsă peste fraţi… Şi de aceea noi putem împlini misiunea Sa.

Acest dar Isus deja îl făcuse pe cruce, dar ucenicii nu l-au primit. Deci problema constă în a primi darul… Un dar, dacă nu e primit, nu există, nu este trăit. Întreaga viaţă creştină nu-i nimic altceva, decât a primi – zi după zi – acest dar.

În limba greacă textul spune: „Primiţi Spirit Sfânt”, dar fără nici un articol. Şi e un fapt foarte rar. De aceea în unele traduceri, unii spun că poate că Isus nici nu se referă la Spiritul Sfânt, ci se referă la o putere divină… Nu! Este tocmai Spiritul Sfânt. „Primiţi Spirit Sfânt”, ce înseamnă? Primiţi cât mai mult puteţi, pentru că acest dar e infinit…

Primiţi în fiecare zi tot mai mult Spirit, pentru că Spiritul niciodată nu-l putem defini, căci Dumnezeu nu dă Spiritul cu măsură (în mod limitat), ci în fiecare zi El dă tot mai mult. Şi acest fapt e specific iubirii: ori creşte, ori nu e iubire. Şi astfel, în fiecare zi primim tot mai mult Spirit Sfânt şi în fiecare zi suntem tot mai scufundaţi în această iubire a Fiului faţă de noi, care e iubirea Tatălui. Şi acest fapt ne permite să împlinim misiunea lui Isus. Sensul vieţii noastre este să primim darul Spiritului, în fiecare zi tot mai mult.

Cum îl primesc? Îl primesc contemplând rănile Sale. Adică, văzând acea iubire, a unui om – care – se predă şi spune „da, eu accept ca Tu să mă iubeşti aşa”. Și cu cât înţelegem mai mult iubirea Sa, cu atât mai mult o dorim… cu cât mai mult o dorim, cu atât mai mult o primim, căci a primi este împlinirea iubirii…

Dar în ce se arată Spiritul lui Dumnezeu? Spiritul lui Dumnezeu se arată într-un lucru foarte simplu: „în iertarea păcatelor”. Noi avem puterea lui Dumnezeu, care este aceea de a ierta. Singura putere pe care Dumnezeu o cunoaşte, este aceea de „a dărui”, căci e iubire. Şi când iubirea este încălcată, atunci Dumnezeu se revelează ca absolut şi necondiţionat şi devine iertare. Omul trăieşte din iertare, nu de 7 ori pe zi, ci de 70 de ori câte 7. Este iertarea care ne răscumpără din toate întunecimile, pe care toţi le avem. Prin iertare orice mizerie devine loc mai profund de iubire. Prin iertare fiecare relaţie este însănătoşită, şi însuşi răul devine revelaţie a unei iubiri mai mari decât răul… Totul prin puterea iertării.

Şi pentru ca eu să pot trăi aşa, Domnul îmi dă Spiritul Său şi-mi spune „În sfârşit, primeşte-L”… „Primeşte iubirea mea, pe care Eu din veci o am pentru tine. Şi trăieşte prin această iubire”. Şi dacă iert, am această iubire; dacă nu iert, nu am această iubire… Iertarea este esenţa Bisericii. Suntem chemaţi să vestim iertarea, care e o minune mai mare decât aceea de a învia morţii, căci morţii mor din nou, dacă învie mai înainte de învierea finală. În schimb, dacă eu iert o persoană, eu mă nasc ca fiu al lui Dumnezeu, tocmai iertând. Devin ca Dumnezeu care iubeşte fără măsură. Viaţa e frumoasă, acolo unde e iertare. Altfel e o viaţă nemiloasă.

„Şi dacă iert păcatele sunt iertate”,  „dacă nu iert, nu sunt iertate”. Nu pentru că Dumnezeu nu iartă… Dumnezeu, în cer, iartă mereu, dar pe pământ, noi avem puterea de a ierta. Şi ceea ce noi nu iertăm, nu e iertat. De fapt, eu pot să mă și răzbun… Şi ne întrebăm: unde e Dumnezeu? Şi El răspunde: „Eu sunt aici… Eu am murit pe cruce. Şi tu ce faci? Căci Eu ţi-am dat Spiritul Meu, ca tu să ierţi şi să devii ca Mine, pe pământ”. Ceea ce Dumnezeu face în cer, faptul că El iartă… ne este încredinţat nouă pe pământ, adică să iertăm. El ne dă puterea Sa, care este iertarea. Deci iertarea este responsabilitatea şi demnitatea noastră.

Dacă nu iert, mă împotrivesc lui Dumnezeu… care e iertare. Dacă a ierta sau a nu ierta depinde de mine şi dacă nu iert, iertarea nu există, e important ca eu să iert, pentru că Dumnezeu ştie doar să ierte. Dacă eu nu iert, tai circuitul vieţii divine, a Sf. Treimi în lume şi mă elimin singur. Prin urmare să devenim conștienți de responsabilitatea de a ierta mereu şi oricum.

Pe de altă parte comunitatea – biserica, poate avea puterea de a ţine păcatele: de a declara când păcatul nu a fost iertat. Presupuneţi că unul a furat sau a ucis şi apoi spune: „am făcut bine, că ceilalți sunt slabi și se lasă furaţi sau ucişi”. Acest păcat nu e iertat… Căci altfel l-ar face din nou… Biserica declară că păcatul rămâne, dar nu pentru a condamna persoana, ci pentru a o ajuta să conştientizeze răul în care trăieşte şi pe care-l face, în aşa fel încât, să se convertească, să-și schimbe viața, să-şi recunoască orbirea, păcatul şi apoi să ceară iertare.

Deci există această putere de denunţare a păcatului, care este un mare act de milă, faptul de a spune că răul e rău. În sinteză, am văzut astăzi cum Isus întâlneşte „în seara acelei zile” comunitatea discipolilor şi cum „acea zi”, adică acea seară – când El intră în noapte, în întuneric – acea zi nu mai e noapte, ci face parte din acea zi care este ziua întâi, începutul creaţiei.

Şi în această zi noi Îl întâlnim pe Isus. El stă în mijloc. Ne arată, după cum vedem în Euharistie – de fiecare dată când participăm – rănile Sale, iubirea Sa. De aici El ne trimite în misiune – „iubiţi-vă cum Eu v-am iubit” – acesta e sensul vieţii noastre, şi de aici avem puterea de a ierta.»

Tuturor, o sărbătoare binecuvântată, primind darurile Spiritului Sfânt în viața și familia dumneavoastră!