Pe 22 mai, an de an, Biserica Catolică o cinstește pe Sfânta Rita din Cascia, supranumită și „sfânta cazurilor imposibile”: o femeie cu o voință puternică, soție, mamă, văduvă, care a ales să-L urmeze pe Cristos, împărtășindu-I suferințele.

Potrivit informațiilor pe care le găsim la Sanctuarul dedicat ei la Cascia (Italia), care primește astăzi vizita a sute de mii de pelerini, Rita Margherita Lotti, născută la Roccaporena, un castel aflat la 5 km de Cascia, nu a lăsat scrieri, dar exemplul vieții sale de zi cu zi este înălțător.

Venind timpul să își întemeieze o familie, Margherita se căsătorește cu Paolo di Ferdinando di Mancino, iar Domnul le binecuvântează dragostea cu darul a doi copii gemeni: Giangiacomo și Paolo Maria. Soțul Ritei nu era un tânăr violent, așa cum vine descris în unele scrieri, ci mai degrabă o fire deseori nemulțumită, războinică și explosivă. Rita, nu își propune să îl schimbe, ci mai degrabă îl ajută să trăiască cu un comportament autentic creștin. Acesta era rodul unei iubiri necondiționate și reciproce, iluminată de Dumnezeu.

Paolo di Ferdinando di Mancino este asasinat lângă Mulinaccio, unde s-a mutat împreună cu Rita și cei doi fii ai săi. Tradiția plasează evenimentul în jurul anului 1406. Soția sa își dă seama imediat de cele petrecute și se grăbește la fața locului, dar nu-i rămâne decât ultimul suspin al soțului ei. Realizând gravitatea faptelor,  se grăbește să ascundă cămașa însângerată a celui mort, pentru a evita ca cei doi copii să o vadă și să răzbune moartea tatălui lor.

Rita iartă cu tărie și nu va dezvălui niciodată numele ucigașilor, chiar dacă acest gest o va costa resentimentul familiei soțului ucis. Închisă în iertarea ei, o cuprinde o frică și mai mare, aceea că băieții ar putea deveni victime sau protagoniști ai unei spirale a urii, deja declanșată. Aceasta explică rugăciunile neîncetate adresate lui Dumnezeu, pentru ca ei să nu fie părtași unor asemenea atrocități și ca El să înlăture dorința lor de a răzbuna moartea celui drag. Rugăciuneaîi este ascultată întocami,însă cei doi băieți ai săi, Giangiacomo și Paolo Maria, au murit foarte curând unul după altul, probabil de ciumă sau din pricina unei boli fatale, în acele timpuri.

Rămasă singură, între 1406 și 1407, Rita se apropia și mai tare de Cristos cel suferind. După uciderea soțului ei și moartea tragică a celor doi copii, se refugiază în rugăciune. În acel moment, se naște dorința ei de a-și înălța  dragostea la un alt nivel: de a o dărui lui Cristos.

La vârsta de 36 de ani, Rita bate la ușa mănăstirii augustiniene „Sf. Maria Magdalena” din zonă. A depășit cele „o mie de dificultăți”, cu ajutorul rugăciunii și a celor trei protectori ai săi primiți la botez: Sfântul Augustin, Sfântul Nicolae din  Tolentino și Sfântul Ioan Botezătorul.

În jurul anului 1407, Rita începe o viață nouă, în mănăstire. Aici primește haina călugărească și regula Sfântului Augustin, pe care o urmează îndeaproape pe parcursul celor patruzeci de ani petrecuți până la moartea sa acolo.

„Ascetismul, contemplarea, rugăciunea, penitența, dar și acțiunea au fost, cu siguranță, coordonatele celor patru decenii de viață călugărească a Sfântei  Rita din Cascia”: spun călugării augustinieni care trăiesc aici în prezent.

După ce a trecut prin durerea morții celor dragi, în interiorul zidurilor mănăstirii, Rita își înalță durerea suferinței lui Cristos pentru omenire: cere și primește de la El, ca un angajament al iubirii, să se implice și mai mult în suferința Lui. Era în anul 1432. Într-o zi, absorbită în rugăciune, ținând cont de propovăduirea despre pasiunea lui Cristos care, potrivit învățăturii augustiniene își găsește cea mai înaltă expresie în pasiune, îi cere Domnului să o împărtășească din suferințele Sale. Nu se știe ce s-a întâmplat în acel moment, dar o lumină, un fulger a rupt un  un ghimpe din Crucifixul pe care Sfânta îl venera și l-a lipit pe fruntea ei. Și totodată pe sufletul acesteia…

Chiar și astăzi, cei care vizitează nănă-stire din Cascia pot vedea ceea ce este „ghimpele minunii”, pe Cristos cel miraculos, a cărui stigmată iubita sa Rita a purtat-o. Nu este sigur dacă s-a întâmplat „într-adevăr acolo sau nu, dar substanța faptului, dovedit istoric, însă rămâne fără „îndoială dorința de a plasa miracolul înaintea unui crucifix pictat exclude orice cauză naturală posibilă”. Cu siguranță Rita a trăit acest dar cu o mare umilință, fără să se laude cu el, vorbind puțin despre semnul ei și prezentându-l ca atare: o rană.

„În iarna care i-a precedat moartea, grav bolnavă, Rita petrece lungi perioade  închisă în chilia ei. Probabil nostalgia pentru Roccaporena, locul său natal, memoria lui Paolo și a copiilor săi o țineau încă în viață. Poate că Rita, care se ruga întotdeauna pentru sufletele lor, acum simte că se apropie sfârșitul, având o  ultimă dorință în inima ei: să știe dacă Domnul i-a acceptat suferințele și rugăciunile pentru iertarea păcatelor celordragi? Ea îl întreabă și cerul răspunde.

În acel moment, am putea spune că primește un semn similar aceleași  sensibilități umane profunde care o caracterizează. Îi cere unei rudenii, care a venit să o vadă, le să intre în grădina din Roccaporena și să aleagă un trandafir și două smochine. Era luna  ianuarie, frig și zăpadă. Rudenia, convinsă că Rita se afla în delirul bolii, se îndreaptă spre grădină pentru a-i îndeplini ultima dorință. Spre uimirea ei, aici găsește cei doi trandafiri și cele două smochine, pe care le ia și le duce Ritei. Iată răspunsul: soțul ei, care a fost ucis și cei doi fii care au murit unul după altul, au fost primiți de Dumnezeu în Ceruri”. De atunci, trandafirul este simbolul ritian prin excelență: ca și trandafirul, „Sfânta Rita a reușit să înflorească, în ciuda ghimpilor pe care viața i i-a rezervat, „răspândind parfumul lui Cristos și dizolvând iarna înghețată a atâtor inimi”. Cele două smochine, pe de altă parte, pot reprezenta copiii lor și conștiința că, în ciuda tuturor lucrurilor, ei sunt mântuiți.

Slăbită de puterni și atât de multă suferință, Rita se întoarce la Tatăl în noaptea de 21/22 mai 1447. În acea noapte, tradiția spune că clopotele mănăstirii, mișcate de mâini invizibile, au început să bată, îndemnând localnicii, ca și cum ar fi fost chemați de Cer, să meargă la mănăstire pentru a venera pe sora cea sfântă. Imediat după moartea ei, Rita a fost venerată ca protectoare a ciumei, probabil datorită faptului că, în viață, călugărița Rita Lotti s-a dedicat îngrijirii victimelor aceste maladii, fără a contracta această boală. Un lucru incredibil. De aceea, rezultă atribuirea de cazuri imposibile sfintei Rita.

În 1457, au început să fie raportate în Codex miraculorum (Codul minunilor)  primele minuni ale Sfintei Rita. Printre acestea este de amintit: miracolul săvârșit unui om orb, care și-a recăpătat vederea. Corpul Sfintei Rita nu a fost niciodată îngropat, tocmai din cauza cultului puternic care s-a născut imediat după moartea ei . Ea poate fi venerată și astăzi în Bazilica Sfintei Rita din Cascia.

«A face binele, spunea Papa Francisc la prima sărbătoare a Sfintei Rita ca Suveran Pontif [22 mai 2013] nu este o chestiune legată de credință, ci este o obligație! Este cartea de identitate pe care Tatăl Nostru din Ceruri a dat-o tuturor, căci  ne-a creat după Chipul și asemănarea Sa. Iar El săvârșește binele, întotdeauna. Astăzi, de sărbătoarea Sfintei Rita, patroană a cazurilor imposibile, acest lucru ni se pare imposibil: să-i cerem Sfintei Harul pentru ca noi toți și oamenii din lumea întreagă, să întreprindă binele și să ne întâlnim în această misiune comună, care este o muncă de creație, asemănătoare Creației lui Dumnezeu. O muncă de familie, pentru că noi toți suntem fii ai lui Dumnezeu: cu toții. Iar Tatăl ne dorește binele, nouă, tuturor! Fie ca Sfânta Rita să ne mijlocească acest Har, care ni se pare aproape imposibil. Amin.»

M. Caba