„[În ziua morții] s-a spovedit, l-am dezlegat și am făcut canonul împreună. Era fericit. A urmat apoi masa, după care toți s-au culcat. Eu stăteam pe marginea patului, iar el stătea întins în pat, întors pe partea dreaptă, cu fața spre mine. Spuneam împreună cu voce redusă rozariul. La ora 16.00 gardienii băteau toaca, semn că se schimba tura. După acest semnal, am văzut că episcopul Alexandru Rusu s-a întors foarte rapid pe spate, a scos mâinile de sub pătură, le-a pus pe piept și a zis: «Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Ca…». N-a mai terminat. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă. Atunci i-am îndeplinit a doua dorință – prima fusese spovada: l-am spălat, l-am îmbrăcat în haine curate și i-am făcut prohodul, așa cum mi-l aminteam eu. La spălat m-au ajutat și ceilalți. Am chemat apoi gardianul […]”: aceasta este mărturia pr. Emil Riti, publicată în documentul Positio martyris despre moartea episcopului Alexandru Rusu, care pe 9 mai 1963, trecea la cele veșnice în închisoarea din Gherla, fiind unul dintre cei șapte episcopi greco-catolici morți petru credinșă, care vor fi beatificați pe 2 iunie a.c., la Blaj, de papa Francisc. Din același document postulator al cauzei de beatificare, prin contrbuția domnului Emanuel Cosmovici și a pr. Cristian Langa aflăm despre episcopul Alexandru Rusu:

Fiu al lui Vasile, preot greco-catolic, și al Rozaliei Sabo, s-a născut la 22 noiembrie 1884 la Șăulia de Câmpie ( jud. Mureș), într-o familie cu 12 copii; a primit botezul și mirul două zile mai târziu, la 24 noiembrie. A urmat școala elementară și secundară la Bistrița, apoi la Târgu Mureș și în final la Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1903; a fost apoi trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul Central din Budapesta, unde a luat doctoratul în teologie în 1910.

Hirotonit preot în același an la Blaj, a fost numit profesor de teologie și director al ziarului Unirea; în 1923, a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan. Între 1925 și 1930, a fost rectorul Academiei Teologice din Blaj.

Pe 30 ianuarie 1931 a fost consacrat episcop al noii Eparhii greco-catolice de Maramureș. În 1946 a fost ales de Sinodul electoral din Blaj ca prim candidat pentru funcția de mitropolit. Papa Pius al XII-lea și-a dat acordul pentru numire, dar regimul comunist s-a opus, în intenția evidentă de a dezorganiza Biserica Română Unită.

A fost arestat în dimineața zilei de 29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. Între 1950 și 1954 a fost încarcerat la închisoarea din Sighet, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici.

După așa-zisa eliberare din închisoare, în 4 ianuarie 1955, care a avut loc cu ocazia unei scurte perioade de „destalinizare” (1955-1956), a fost plasat în Domiciliu Obligatoriu (D.O.) împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai Sighetului (PS Ioan Bălan și PS Iuliu Hossu), la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla, iar la 13.08.1956 a fost transferat singur în D.O. la mănăstirea Cocoș.

A fost rearestat la 30 decembrie 1956. După un proces stalinist la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, a fost condamnat la închisoare pe viață, sub acuzația de înaltă trădare.

Cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului susținuseră împreună reorganizarea în clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice și îi încurajaseră pe credincioșii greco-catolici să se manifeste pentru a convinge autoritățile de existența lor. În acest context, decizia de condamnare pe viață episcopului Rusu a fost luată pentru a teroriza populația greco-catolică și pe ceilalți doi episcopi rămași în D.O. (PS Ioan Bălan și PS Iuliu Hossu). Timp de șase ani și jumătate PS Rusu a trecut prin închisori cu regim foarte dur (Gherla, Pitești, Dej). În urma condițiilor de acolo (lipsă de apă, de aer, miros, alimentație precară, statul în picioare, pedepse, frig, lipsă totală de igienă), a murit de septicemie la 9.05.1963, în „spitalul” închisorii de la Gherla. A fost înmormântat în cimitirul închisorii, iar mormântul său nu a putut fi identificat până astăzi.

Mărturia doctorului deținut politic Cornel Petrassevitch (aprilie 1963)

În ultimele zile ale lunii aprilie 1963, PS Rusu s-a aflat într-o „cameră” din închisoarea Gherla, cu 30 de deținuți. După ce a ieșit din închisoare, în 1964, și după ce a emigrat în Statele Unite, doctorul Petrassevitch, greco-catolic, a trimis Sfântului Scaun mărturia sa:

„Îmi fac o datorie de onoare și de conștiință să aduc la cunoștință Sfântului Scaun următoarele: […] La Gherla, 1963, am stat în camera 7 cu treizeci de persoane, dintre care PS Rusu și PS Schubert […]. PS Rusu era suferind grav de cașexie cu uremie, urmare a anilor lungi de malnutriție. Cu toate acestea, în fiecare duminică ținea slujbe religioase, însoțite de predici cu conținut concentrat și încurajând pe deținuți în momentele grele de descurajare.

În luna mai 1963 nu se mai putea da jos din pat. M-a rugat să-l las să țină ultima slujbă din viața lui. L-am rugat să fie cât se poate de scurt, căci mă temeam, la acest efort, să nu facă un accident vascular. Răspundeam la slujbă.

A predicat despre testamentul lui Cristos. A fost impresionant. Oameni în vârstă, foști demnitari […] plângeau. Nu am avut puterea să-l opresc și nici nu putea fi oprit.

La sfârșitul slujbei era fericit că și-a făcut ultima datorie. Mi-a spus: «Doctore, ai să scapi. Eu mai am câteva zile de trăit. Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră greco-catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa.» I-am promis.  La scurt timp i s-a făcut rău și a fost izolat în «infirmeria celor gravi». Acolo a stat cu pr. [Emil] Riti, care, după câteva zile, i-a dat ultima dezlegare. Tratamentul a fost paliativ, departe de ceea ce se numește tratament medical. S-a stins într-o cameră […] cu geamurile bătute și fără lumină […].”