„Sângele martirilor este sămânța creștinilor” (Tertulian)

Pe iconița pregătită ca amintire a hirotonirii sale întru preoție, tânărul Vasile Aftenie a ales un citat din Doxologia mare: „Doamne, învață-mă să fac voia Ta!”. Și aceste cuvinte au călăuzit viața spirituală a slujitorului lui Dumnezeu, Vasile Aftenie, de-a lungul anilor în care a păstorit sufletele credincioșilor și a îndeplinit misiunile de slujire a Bisericii ce i-au fost încredințate.

S-a născut la 14 iulie 1899 în satul Lodroman, județul Alba, urmând cursurile școlii în satul natal și la Blaj, continuându-și formarea la Roma la Colegiul Grec „Sfântul Atanasie”, obținând titlul de Doctor în teologie în anul 1925. În anul 1926 primea hirotonirea preoțească din mâinile Mitropolitului Vasile Suciu, încredințându-i-se misiunea de profesor la Academia Teologică din Blaj. Au urmat ani de rugăciune și de muncă, momente de bucurie și de oboseală în slujirea lui Hristos știute numai de Dumnezeu, clipe care marchează trecerea timpului și clădesc evenimentele pe urzeala istoriei… Este numit protopop de București și canonic al Capitlului Arhiepiscopiei de Blaj, iar din anul 1939 i se încredințează funcția de rector al Academiei Teologice din Blaj.

Osteneala servului lui Dumnezeu Vasile Aftenie în slujba Bisericii a fost pe placul lui Dumnezeu, de aceea Domnul i-a încredințat responsabilități și mai mari, noi sarcini pe care le-a primit cu umilință, în spiritul cuvintelor Doxologiei din amintirea hirotonirii: „Doamne, învață-mă să fac voia Ta!”. Este numit episcop și este hirotonit pe 5 iunie 1940, îndeplinind de acum înainte funcția de episcop vicar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu, întorcându-se în București, unde a slujit la Biserica Sfântul Vasile cel Mare, centrul spiritual al românilor ardeleni stabiliți în capitala României. Aici Preasfințitul Vasile Aftenie trăiește timpurile încercărilor din perioada războiului, vede norii negri la orizont care anunțau începuturile furtunii care venea odată cu înaintarea armatelor roșii și instaurarea treptată a dominației sovietice ostile credinței în Hristos.

Acum este vremea mărturisirii… Martyria – „mărturisirea de credință”, prima dintre funcțiile Bisericii pe care creștinii o proclamă prin vestirea patimii, morții și Învierii lui Hristos! Mărturisirea credinței care cere și tăria de caracter a jertfei de sine, așa cum în istorie ne deschidea drumul Sfântul Ștefan, așa cum aveau să soarbă din paharul Mântuitorului Apostolii deschizând lungul drum pe care au pornit martirii și mărturisitorii lui Hristos marcând Istoria Bisericii. Sunt vremuri când mărturisirea de credință răsună în vremuri de pace prin recitarea Crezului, sunt momente când trebuie să dăm mărturie de credință prin faptele și postura noastră morală, dar sunt și vremuri de restriște când mărturisirea credinței cere sacrificiul suprem.

Sângele martirilor este sămânța creștinilor” spunea în perioada de persecuții din primele secole ale Bisericii creștine Tertulian… Ignațiu de Antiohia ne învață teologia martiriului care plinește propovăduirea Evangheliei, Vestea cea Bună a venirii Împărăției lui Dumnezeu…

Martirii greco-catolici ne luminează pe calea Unității! La picioarele Sfintei Cruci soldații au tras la sorți pentru a nu sfâșia cămașa lui Hristos, țesută dintr-o singură bucată, fără cusătură… peste veacuri, oamenii vor sfâșia Trupul lui Hristos prin schizme care i-au separat pe frați și i-au condus pe calea înstrăinării și a călcării poruncii iubirii aproapelui. Biserica – trupul mistic al Domnului – a fost ciuntită! Însă, în pragul urcușului pe Golgota, Mântuitorul se ruga „ca toți să fie una!” (Ioan 17, 20). Apostolii unității au ascultat de voința Mântuitorului și au pornit pe calea reconcilierii și propovăduirii iubirii care ne reunește în sfințenia unei singure Biserici în numele unui unic Dumnezeu. Și temelia unității avea să fie întărită de sângele martirilor greco-catolici, adevărați Apostoli ai credinței care au arătat prin faptele lor ce înseamnă a ne ruga la Sfânta Liturghie „pentru unirea tuturor”. Sângele vărsat de martiri dă naștere adevăraților creștini, Biserica născută și întărită de Sfântul Sânge care țâșnește din coasta lui Hristos străpunsă de suliță dă și astăzi mărturie de credință în fața persecuțiilor vremurilor noastre…

La data de 28 octombrie 1948 Vasile Aftenie era arestat și pornea pe calea patimii, asemenea Celui pe care l-a urmat în credință. Adevărat Apostol al unității, nu a cedat ispitirii de a primi funcții în Biserica Ortodoxă soră, propunându-i-se scaunul de Mitropolit, știind că frații se vor reuni în unitatea deplină a Bisericii și nu în fărmițarea produsă de schizme. După ce a fost reținut o perioadă la vila patriarhală de la Dragoslavele și mănăstirea Căldărușani, în fața tăriei în credință și fidelității față de apostolatul unității, în luna mai 1949 era întemnițat în beciul Ministerului de Interne. Aici a fost supus unor torturi de neînchipuit, a fost mutilat în bătăi… însă s-a ridicat asemenea Mântuitorului care a căzut de trei ori sub greutatea Crucii și… a pornit cu pași clătinători înainte, pe calea Golgotei. Rezistența sa în fața persecuțiilor izvorăște din iubirea față de Dumnezeu, de neam și de țară. Credința i-a fost tăria, apostolatul pe calea refacerii unității i-a trimis harul statorniciei.

A fost primul dintre Episcopii greco-catolici arestați care a deschis calea martiriului, trecând la Domnul la data de 10 mai 1950, în Spitalul Penitenciarului Văcărești. Încercarea răului de a se opune lui Dumnezeu frizează cu grotescul… Trupul neînsuflețit i-a fost înghesuit într-o ladă de lemn, mult prea mică pentru un om de talie înaltă, așa cum era Preasfințitul Aftenie. De aceea, un ultim semn de ură din partea torționarilor, mâinile îi erau smulse din umeri, membrele contorsionate, barba smulsă, însă, după mărturii, un zâmbet misterios i-a rămas pe buze.

Prin moartea de martir a biruit asupra răului și și-a întărit Biserica pe care a slujit-o până la moarte, și încă la moartea pe Crucea suferințelor pe care a murit și Hristos. Însă cine merge pe calea „urmării lui Hristos” și trece prin patima și moartea sa se face părtaș și Învierii! Plinindu-și cununa muceniciei intra în Biserica triumfătoare. A fost înmormântat în cimitirul Belu catolic, autoritățile comuniste punând pe cruce doar inițialele V.A. și anul martiriului… Dar Binele și Adevărul triumfă asupra răului.

În scurt timp mormântului Preasfințitului Aftenie a devenit loc de pelerinaj unde s-au petrecut multe minuni. Semn al comuniunii sfinților și a locului privilegiat pe care îl ocupă în veșnica liturghie cerească, miracolul este mărturia mijlocirii pe care sfinții o fac pentru cei de pe pământ, pentru cei ce încă se află în Biserica luptătoare.

A primit cununa muceniciei, este în lumina fericirii divine, a venit și momentul recunoașterii din partea oamenilor. La data de 19 martie 2019 Congregația pentru Cauzele Sfinților a promulgat decretul de recunoaștere a martiriului lui Vasile Aftenie și a confraților lui în slujire „uciși din ură față de credință în diferite locuri din România”. Declarat „fericit” alături de ceilalți episcopi martiri ai Bisericii Române Unite, își va ocupa locul în calendarul sfinților și în imnografia slujbelor Bisericii, iar prin pilda sa de slujire ne învață cum să facem întru toate voia Domnului, prin sângele vărsat întărește și edifică Biserica lui Hristos.

Pr. Alexandru Buzalic