„Prima sarbatorire solemna a Crucii a avut loc în anul 335, cu prilejul consacrarii celor doua bazilici ridicate la propunerea mamei împaratului Constantin, Sfânta Elena: Bazilica Martyrium sau Ad Crucem, pe Golgota, si Bazilica Anastasis, adica a Învierii. Consacrarea s-a facut în ziua de 13 decembrie. Sub numele de „Înaltare”, sarbatoarea a trecut în Occident si, cu începere din secolul al VII-lea, la 14 septembrie se comemora redobândirea pretioasei relicve de catre împaratul Heraclie, în anul 628. Cu paisprezece ani în urma, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfânta, a luat ca prada si racla cu lemnul Sfintei Cruci. Urmele acestei parti din Cruce s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luata de episcopul de Betleem si dusa în batalia de la Hattin. Au ramas doar bucatile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol si la Roma.
Sarbatoarea Sfintei Cruci are o semnificatie mult mai înalta decât amanuntele în parte legendare istorisite în legatura cu descoperirea facuta de catre mama împaratului Constantin, Elena. Glorificarea lui Cristos urmeaza chinului crucii si antiteza suferinta – marire devine fundamentala în opera Rascumpararii. Cristos, în fiinta sa concreta divina si umana, se supune de bunavoie conditiei de sclav – crucea era tortura rezervata sclavilor – si umilitorul supliciu este transformat în marire nepieritoare. Astfel, crucea devine simbolul si miezul religiei crestine.
Evanghelizarea înfaptuita de apostoli este prezentarea „lui Cristos rastignitul pe cruce”. Crestinul, primind acest adevar, „este rastignit cu Cristos”, adica trebuie sa poarte zilnic crucea proprie, suportând injurii si suferinte, dupa cum si Cristos, purtând pe spate patibulum (bratul transversal al Crucii, pe care condamnatul îl purta pe spate pâna la locul executiei unde se afla îngropat fix în pamânt stâlpul vertical), a fost silit sa primeasca insultele multimii pe drumul spre Golgota. Suferintele, care continua în trupul mistic al Bisericii, starea de crucificat a lui Cristos sunt o contributie la rascumpararea oamenilor si asigura participarea la gloria Celui înviat.
Aceasta este energia care a dat putere martirilor crestini sa treaca prin atâtea suferinte. „Mai de folos este pentru mine sa mor în Isus Cristos”, scria Sfântul Ignatiu de Antiohia înainte de a fi martirizat, „decât sa poruncesc întregului pamânt. Îl caut pe acela care a murit pentru noi; pe acela îl vreau, care pentru noi a înviat. Se apropie pentru mine clipa nasterii. Aveti mila de mine, fratilor. Nu ma împiedicati sa ajung la viata, împotrivindu-va ca eu sa mor; pe mine, care doresc sa fiu al lui Dumnezeu, nu ma predati lumii si nici nu încercati sa ma ademeniti cu cele pamântesti; lasati-ma sa ies la lumina cea curata; când voi ajunge acolo, voi fi om întreg si viu. Îngaduiti-mi bucuria de a fi imitatorul dragostei Dumnezeului meu. Daca cineva îl are în el însusi, sa înteleaga ce vreau eu si sa-i fie mila de mine, stiind cât dor ma apasa”.
Sursa: www.calendarcatolic.ro
