„• Profet
• 20 iulie (latin)
• 20 iulie (bizantin)

Unii dintre profetii Vechiului Testament si-au împlinit misiunea de vestitori si aparatori ai legii divine fara a fi scris mesajul lor; acestia sunt „profetii actiunii”, spre deosebire de profetii scriitori care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel si altii, au lasat scrieri, acum incluse în canonul Cartilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeti ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul si a-l mentine în credinta într-un singur Dumnezeu, într-o perioada în care cultul idolatric si licentios al Canaanului atrasese pe multi dintre Israeliti. Ilie s-a nascut spre sfârsitul secolului al X-lea î.C., si cea mai mare parte a activitatii sale s-a desfasurat sub domnia timidului Achab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile sotiei sale Izabela, de origine feniciana, si care de la început a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.
Când credinta într-un singur Dumnezeu aproape disparuse, si majoritatea poporului îmbratisase idolatria, Ilie s-a prezentat în fata regelui Achab si a anuntat o perioada de trei ani de seceta, drept pedeapsa din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor si puterea adevaratului Dumnezeu, Ilie convoaca pe Muntele Carmel pe regele Achab si pe delegatii din toate triburile lui Israel, ca sa participe la o proba a focului. Ilie a spus catre popor: „Pâna când veti schiopata de amândoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, urmati-l pe El; si daca este Baal, urmati-l pe acesta … Prooroc al Domnului am ramas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni si prooroci ai dumbravilor Astartei patru sute. Dati-ne doi junci; ei sa-si aleaga unul, sa-l taie în bucati si sa-l puna pe lemne, dar foc sa nu aprinda; iar eu voi gati pe celalalt vitel si-l voi pune pe lemne si foc nu voi aprinde. Apoi voi chemati numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Si Dumnezeul care va raspunde cu foc, acela este Dumnezeu. Si a raspuns tot poporul: „Bine ai grait!”” (IIIRegi 18,21-25). Proorocii lui Baal au pregatit primii altarul si au început sa strige catre cer: „si strigau cu glas mai tare si se întepau dupa obiceiul lor cu sabii si lanci pâna ce curgea sânge. Trecuse de amiaza si ei tot s-au zbuciumat mereu pâna la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici raspuns, nici auzire” (IIIRegi 18,27-29). Ilie pregateste si el un altar, cere sa se toarne apa pe lemne si în jurul altarului si apoi se roaga: „…auzi-ma, Doamne, auzi-ma acum cu foc, ca sa cunoasca astazi poporul acesta ca tu esti Dumnezeu în Israel … Si s-a coborât foc de la Domnul si a mistuit arderea de tot si lemnele si pietrele si tarâna si a mistuit si toata apa care era în sant. Si tot poporul, când a vazut aceasta, a cazut cu fata la pamânt si a zis: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!”” (IIIRegi 18,36-39).
Poporul entuziast a îndepartat pe slujitorii cultului pagân si a reînnoit legamântul de credinta fata de Iahve. Ilie considera ca a sosit ceasul triumfului definitiv, dar nu peste mult timp, cu amaraciune si nedumerire în suflet, s-a vazut nevoit sa fuga în pustiu pentru a scapa de furia Izabelei.
Urmarit ca un animal de prada, energicul si inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusa pâna atunci si însasi viata lui i s-au parut zadarnice si a rugat pe Dumnezeu sa-i rupa firul care-l mai tinea legat de pamânt. Dar un înger al Domnului îl încurajeaza, oferindu-i o pâine coapta în vatra si un urcior cu apa; apoi îi apare însusi Dumnezeu care îi reda curajul neînfricat de altadata. Ilie a înteles ca Dumnezeu nu realizeaza triumful binelui prin gesturi spectaculoase, dar lucreaza cu îndelungata rabdare, deoarece El este Cel Vesnic si timpul este supus Lui.
Profetul, cu forte reîmprospatate, îmbracat într-o manta de piele peste sortul aspru strâns în jurul coapselor, se reîntoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu asista la triumful deplin al credintei în Iahve. Opera de refacere spirituala, începuta cu atâta truda, va fi dusa la bun sfârsit de catre ucenicul sau Elizeu, caruia Ilie i-a transferat chemarea divina si spiritul sau, aruncându-i pe spate mantaua. Elizeu a fost martorul unic al sfârsitului misterios al lui Ilie, întâmplat în anul 850 înainte de Cristos, prin urcarea lui într-un car de foc.
Prenumele Ilie, cu foarte multele lui variate, este printre cele mai raspândite, datorita faptului ca sarbatorirea proorocului Ilie are loc în timpul de vârf al lucrarilor de seceris, si numele lui este legat de doua elemente foarte importante în aceste lucrari: focul si apa. La sarbatorirea proorocului Ilie s-au adaugat o serie de invocatii si practici rituale stravechi, prin care se invoca departarea grindinilor si a incendiilor, ploaia pentru miristi. Si în cazul Sfântului Ilie, acumularile folclorice au dus la trecerea cu vederea peste întelesul profund al cuvântului Ilie, format din alaturarea a doua numiri vechi date lui Dumnezeu: El si Iahve, exprimând ideea: „Dumnezeul meu este Iahve”. Este o marturisire de credinta în Dumnezeul Unic, o recunoastere a stapânirii sale asupra universului si a vietii oamenilor. Pentru acest motiv, proorocul Ilie este nu numai prin activitatea sa, ci si prin numele sau, o sinteza a Vechiului Testament, o piatra de temelie a Noului Testament, o prezenta obligatorie la opera de pregatire si încoronare a timpului mesianic. Crestinul a preluat acest nume cu respect, traducându-l în greaca si latina prin Helias si Elias. În româneste are multe variante: Ilie, Elie, Lie, Ilia, Ilias, Iliescu, Ilies, Iliica, Ilioiu, Ilioaia, Ilat, iar mai nou: Eliade, Eliana. La rostirea fiecaruia dintre aceste nume, crestinul îsi aminteste crezul pe care proorocul Ilie l-a trait si l-a aparat: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta. Cuvintele acestea pe care ti le spun eu astazi, sa le ai în inima ta si în sufletul tau; sa le întiparesti în sufletele fiilor tai si sa vorbesti de ele când sezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci si când te scoli …” (Deuteronom 6,4-7).

Sursa: "Vietile sfintilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti