„A se face totul pentru toti: sarac printre saraci, tânar printre tineri, batrân printre batrâni. Pornind de la cuvintele Sf. Paul, acesta a fost programul de viata al Cardinalului bolivian Toribio Ticona Porco. Prelatul emerit din Corocoro, care a primit purpura de la Papa Francisc în Consistoriul din 28 iunie, a petrecut întreaga existenta pe înaltimile din Bolivia, unde lipseste totul: de la strazi la hrana, de la electricitate la cele mai elementare comoditati. A simtit pe piele proprie ce înseamna a promova demnitatea umana si a trait în precaritate numai sa vesteasca Evanghelia în rândul populatiilor autohtone, unde prezenta unui preot este pe atât de importanta pe cât de rara. În urmatorul interviu pentru L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Patrascu pentru ITRC.ro, Cardinalul prezinta realitatea mai putin cunoscuta a unei tari în care majoritatea locuitorilor sunt indigeni si circa 40% traiesc sub pragul de saracie.
– Cum ati primit stirea ca Papa intentiona sa va includa în Colegiul Cardinalilor?
– A fost o surpriza incredibila. Chiar nu ma asteptam la aceasta. Îmi explic faptul într-o maniera simpla: fiind unul dintre putinii Episcopi nascuti „campesino” ramasi si de vreme ce Cuvântul lui Dumnezeu se împlineste în cei din urma, am primit purpura. Pe de alta parte, recunosc ca este o mare responsabilitate pentru persoana mea si pentru Biserica. În Bolivia sunt Arhiepiscopi si Episcopi care puteau sa fie creati Cardinali înaintea mea, însa Domnul a voit asa si am devenit al treilea Cardinal în istoria tarii, dupa José Clemente Maurer, redemptorist cu origini germane, si Julio Terrazas Sandoval, primul nascut în Bolivia, si el calugar din congregatia Preasfântului Rascumparator.
– De când dainuie prietenia Dvs cu Bergoglio?
– L-am cunoscut când era Arhiepiscop de Buenos Aires. Îl consider un mare prieten cu care ne-am stimat mereu. Prima întâlnire a fost în timpul calatoriilor pe care le faceam în capitala argentiniana pentru a-i evangheliza pe campesinos ai mei. De fapt, în fiecare an mergeam în misiunea la Buenos Aires si în împrejurimile sale, unde traiesc circa doua milioane de emigrati bolivieni.
– Ati fost si primar al comunitatii. Ce va amintiti din experienta aceea?
– În anii ’60, regimul militar m-a numit primar de Chacarilla, o localitate la altitudinea de trei mii opt sute cincizeci de metri, unde exista o importanta mina de cupru. Au ajuns acolo sapte sute de persoane în cautare de loc de munca, lucru care a facut sa se mareasca populatia de origine aymara, descendenta din Pacajaques. Motiv pentru care se vorbeau doua limbi principale: aymarasi spaniola. Îmi amintesc ca era o zona foarte saraca si s-a populat tocmai datorita prezentei minei care era în proprietatea unei societati asiatice. Existau multe probleme si tensiuni, pentru ca patronii încercau sa nu plateasca taxele.
– Cât timp ati ramas în functie ca prim cetatean?
– Timp de 14 ani. Când m-au numit primar eram deja preot, motiv pentru care când în zilele de sarbatoare terminam sa rostesc discursul oficial, alergam sa ma schimb si sa celebrez Liturghia. La sosirea mea, era numai o bisericuta dedicata Sfintei Fecioare Maria a Rozariului. Era asa de mica încât copiii o umpleau. Am decis sa o maresc, pentru ca era o problema sa celebrez acolo casatoriile si botezurile: lumea nu încapea. Am cerut ajutor si minerii au colaborat la constructie donând echivalentul a doua zile de salariu. De altfel, nu am tinut niciodata bani pentru mine. Ceea ce primeam era destinat construirii bisericii si a primariei. Si eu împartaseam saracia celorlalti, traiam în tabara minerilor, pentru ca nu exista casa parohiala pentru paroh. Eram eu, mama mea si fratele meu într-o camera. Se dormea pe jos, fiecare într-un colt.
– Saracia v-a însotit mereu?
– M-am nascut foarte sarac, nu l-am cunoscut niciodata pe tatal meu. Am facut numai studii primare. Înainte de a intra în seminar am lucrat ca lustragiu, miner, mecanic si tâmplar. Misionarii belgieni mi-au platit studiile pentru anii în care am frecventat seminarul. Acei misionari au format asociatia tineretului muncitor catolic si pentru adulti liga muncitorilor catolici, al carei conducator am devenit. În prima faza m-au platit belgienii, apoi Episcopii din Germania. Si totusi nu am studiat niciodata germana. Când mina de cupru nu a mai fost profitabila pentru proprietate, au decis sa o închida, deci Chacarilla s-a depopulat si eu am mers în Belgia ca sa studiez la Centrul international de formare catehetica si pastorala „Lumen vitae” din Bruxelles, condus de iezuiti. Si am învatat si franceza.
– Ce va amintiti în mod deosebit din experienta Dvs la prelatura din Corocoro?
– În aprilie 1986, Papa Ioan Paul al II-lea m-a numit Episcop auxiliar al Diecezei de Potosí. Dupa aceea, la 4 iunie 1992 m-a transferat la prelatura din Corocoro. Acolo problema erau distantele si înaltimile, pentru ca se ajungea pâna la cinci mii de metri deasupra nivelului marii. În acele înaltimi era un preot italian, Antonio Galbioni. Era un misionar neobosit: statea zile întregi fara sa manânce si fara sa doarma numai sa vesteasca Evanghelia. Ca prelat am vizitat toate comunitatile. Ceea ce numeam marea parohie a saracilor de limba aymara sau de limbile ancestrale ale stramosilor noastre quechua. Am încercat mereu sa evanghelizez folosind un limbaj comprehensibil pentru cel care era în fata mea. Adaptam discursul în functie de cui trebuia sa ma adresez: copiilor, adultilor sau muncitorilor.
– Deci o activitate pastorala care nu era simpla?
– Ma trezeam la 4 sau 5 dimineata si mergeam în fiecare zi în doua sau trei parohii pentru a celebra Liturghia, casatorii, botezuri. Nu au lipsit probleme si dificultati care au pus în pericol viata mea de atâtea ori. Îmi amintesc foarte bine ca într-o zi trecând un fluviu cu un jeep, dintr-o data nivelul apei a scufundat masina. M-am salvat urcând pe capota. În acel moment, am simtit mâna lui Dumnezeu în viata mea, pentru ca puteam sa mor. Si în urma cu cinci ani, în timp ce calatoream cu jeep-ul, un camion m-a aruncat în afara drumului. Prin minune nu am murit. De fiecare data când îmi amintesc despre asta si îl întâlnesc pe Papa, îmi spune: „Înca nu ai murit? Nu trebuie sa manânci pisica.” Pentru ca în viata am mâncat si pisici. O alta problema a prelaturii era legata de altitudine, cu care organismul meu s-a obisnuit. De fapt, am o inima mai mare decât este normal. Aceasta mi-a permis, când veneam la Roma în vizita ad limina, sa ajung într-o clipa în vârful gradinilor vaticane unde a fost asezata Fecioara de Copacabana, foarte venerata în Bolivia.
– Care este urgenta cea mai actuala în tara Dvs din punctul de vedere al vestirii?
– Trebuie evanghelizata cultura, pentru ca observ un anumit sincretism. Vad ca exista o parte a societatii care este religioasa si cealalta nu. În prelatura din Corocoro înainte desfasurau slujire misionarii spanioli. Au plecat, dar a aparut problema lipsei de cler local pentru ca Biserica boliviana sa fie autonoma. În timpul sederii mele am hirotonit douazeci si sapte de preoti nascuti în Bolivia pentru prelatura. Un numar mic, date fiind distantele si marimea teritoriului. Pentru aceasta, am încercat mereu sa formez cateheti indigeni. Când eram acolo s-a ajuns la cinci sute de cateheti, motiv pentru care în fiecare comunitate aymares erau prezenti. Am fost criticat pentru aceasta. Ma acuzau ca formez o alta Biserica, diferita de cea universala. Pe de alta parte, nu erau nici surori care sa ma poata ajuta, pentru ca atunci când ceream una de la superioare, îmi raspundeau ca nu era posibil sa trimita din cauza altitudinii.

Sursa: http://itrc.ro