„„Omul are nevoie de Dumnezeu asa cum are nevoie de oxigen.” Dr. Alexis Carrel

Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge si al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg si biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost si un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenta covârsitoare pe care credinta o are asupra sanatatii sufletesti si trupesti si a ajuns sa creada în miraculoasa putere de vindecare a rugaciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugaciunii este inspirat din observatiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile si din toate clasele sociale, bolnavi sau sanatosi, credinciosi sau necredinciosi. Pe de alta parte, experienta sa stiintifica, studiile de laborator carora li s-a dedicat ani în sir i-au permis sa observe efectele curative ale rugaciunii.

Va prezentam în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugaciune:

Introducere

Noua, apusenilor, ratiunea ni se pare a fi mult superioara intuitiei. Preferinta noastra se îndreapta mai mult catre inteligenta decât catre sentiment. Stiinta înfloreste, în timp ce religia stagneaza. Îl urmam pe Descartes si-l parasim pe Pascal.

În acest sens, cautam îndeosebi sa ne dezvoltam inteligenta. Cât despre activitatile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slabirea acestor activitati fundamentale face din omul modern o fiinta oarba din punct de vedere spiritual. Aceasta infirmitate nu-i permite sa fie un bun element constitutiv al societatii. Putem atribui prabusirea civilizatiei noastre slabei calitati a individului. De fapt, domeniul spiritual se arata tot atât de necesar reusitei vietii ca si cel intelectual si cel material.

Este deci necesar sa ne stimulam activitatile intelectuale, care confera puterea personalitatii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simtul spiritual. Simtul religios se exprima mai cu seama prin rugaciune. Rugaciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituala nu poate fi investigata prin mijloace stiintifice. Cum sa dobândim deci o întelegere reala a rugaciunii? Stiinta cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, sa fie extinsa pâna la manifestarile spirituale. Vom învata deci în ce consta fenomenul rugaciunii, tehnica practicarii acesteia si efectele ei, prin observarea sistematica a omului care se roaga.

Definitia rugaciunii

În esenta, rugaciunea pare sa fie o tensiune a spiritului catre substratul imaterial al lumii. În general, ea consta într-o plângere, într-un strigat de neliniste, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senina a principiului imanent si transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înaltare a sufletului catre Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste si de adorare catre cel care este izvorul minunii numita viata. Rugaciunea reprezinta, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinta nevazuta, creatoare a tot ce exista – întelepciune suprema, forta si frumusete, Tata si Mântuitor al fiecaruia dintre noi. Departe de a fi o simpla recitare de formule, adevarata rugaciune este o stare mistica în care constiinta se absoarbe în Dumnezeu. Aceasta stare nu este de natura intelectuala. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt caldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care stie sa iubeasca, ramâne ascuns celui care nu reuseste sa-L înteleaga. Gândirea si cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iata motivul pentru care rugaciunea îsi gaseste cea mai înalta expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligentei.

Tehnica rugaciunii. Cum sa ne rugam

Cum trebuie sa ne rugam? Tehnica rugaciunii am învatat-o de la misticii crestini, începând cu Sfântul Pavel pâna la Sfântul Benedict, precum si de la multimea apostolilor necunoscuti, care de douazeci de veacuri au initiat popoarele Apusului în tainele trairii vietii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în maretia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iahve era un despot oriental care inspira teroarea si nicidecum dragostea. Dimpotriva, crestinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfatisare. A facut din El tatal nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale si sacrificii sângeroase. Tehnica rugaciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar sa facem efortul de a tinde catre Dumnezeu. Acest efort trebuie sa fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditatie asupra maretiei lui Dumnezeu este o rugaciune numai daca ea este în acelasi timp o expresie a dragostei si a credintei. Astfel, rugaciunea facuta dupa metoda Sfântului Francisc de la Salle pleaca de la o consideratie intelectuala pentru a deveni, de îndata, afectiva. Fie rugaciunea scurta sau lunga, rostita sau numai gândita, ea trebuie sa fie asemenea conversatiei unui copil cu tatal sau. „Ne prezentam asa cum suntem”, spunea într-o zi o Sora a Milei, care de treizeci de ani îsi pusese viata în slujba saracilor. De fapt ne rugam în acelasi fel în care iubim, adica cu toata fiinta noastra.

Cât despre forma rugaciunii, aceasta difera de la scurta aspiratie catre Dumnezeu pâna la contemplare, de la cuvintele simple, pronuntate de taranca oprita înaintea Calvarului aflat la rascrucea drumurilor si pâna la maretia cântecului gregorian ce rasuna sub boltile catedralelor. Solemnitatea, maretia si frumusetea nu sunt obligatorii pentru eficienta rugaciunilor. Putini oameni au stiut sa se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie sa fii convingator pentru a fi mântuit. Când judecam valoarea rugaciunii dupa rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere si de preamarire par la fel de acceptabile Stapânului tuturor fiintelor ca si cele mai frumoase invocari. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugaciuni, la fel ca flacara unei lumânari. Ajunge ca formulele acestea neînsufletite si aceasta flacara materiala sa simbolizeze aspiratia unei fiinte omenesti catre Dumnezeu. Ne rugam de asemenea prin actiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea ca îndeplinirea datoriei este echivalenta rugaciunii. Modalitatea cea mai buna de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fara îndoiala, aceea de a-I îndeplini în totalitate vointa. „Tatal nostru, fie împaratia Ta, faca-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pamânt… ” A face voia lui Dumnezeu consta, neîndoielnic în a asculta de legile vietii, asa cum sunt ele înscrise în fiinta si în spiritul nostru.

Rugaciunile care se înalta de la suprafata pamântului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalitatile celor care se roaga. Ele constau însa în variatiuni pe doua teme, care sunt mereu aceleasi – necazul si dragostea. Este în întregime legitim sa imploram ajutorul lui Dumnezeu pentru a obtine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd sa cerem satisfacerea unui capriciu sau obtinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportuna, insistenta, agresiva da rezultate. Un orb asezat la marginea drumului îsi striga pasurile din ce în ce mai tare, cu toate ca oamenii încercau sa-l faca sa taca. „Credinta ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înalta, rugaciunea înceteaza sa fie o cerere. Omul îi spune Stapânului tuturor lucrurilor ca îl iubeste, ca îi multumeste de darurile Sale, ca este gata sa-I îndeplineasca vointa. Rugaciunea devine contemplatie. Un taran batrân statea în ultima banca a unei biserici goale. „Ce astepti?”, îl întreba cineva. „Îl privesc – raspunse el – si El ma priveste.”

Valoarea tehnica a unei stiinte se masoara prin rezultatele sale. Orice tehnica a rugaciunii e buna atunci când reuseste sa faca legatura între om si Dumnezeu.

Unde si cum sa ne rugam

Unde si cum sa ne rugam? Ne putem ruga oriunde: pe strada, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la scoala, în uzina. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munti, în paduri sau în singuratatea camerei noastre. Exista de asemenea rugaciunile liturgice, care se fac în biserica. Dar, oricare ar fi locul rugaciunii, Dumnezeu nu vorbeste omului decât daca acesta face liniste în sine însusi. Linistea interioara depinde în acelasi timp de starea fizica si psihica a omului, precum si de mediul în care acesta se afla. Pacea trupului si a spiritului sunt greu de obtinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor orase moderne. Astazi este nevoie de locuri de rugaciune, de preferinta biserici, unde locuitorii oraselor sa poata gasi, macar pentru o clipa, conditiile necesare linistii lor interioare. N-ar fi nici greu si nici costisitor sa fie create insule de pace, primitoare si frumoase, în tumultul oraselor. În tacerea acestor refugii oamenii ar putea, înaltându-si gândurile catre Dumnezeu, sa-si odihneasca trupul si sa-si destinda spiritul, sa-si linisteasca judecata si sa dobândeasca forta de a suporta viata aspra cu care-i copleseste civilizatia noastra.

Prin faptul ca devine obisnuinta, rugaciunea influenteaza caracterul. Trebuie deci sa ne rugam mereu. „Gândeste-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd sa te rogi dimineata, iar în restul zilei sa te comporti ca un barbar. Gânduri sau invocari mentale îl pot mentine pe om în prezenta lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugaciune. Înteleasa în felul acesta, rugaciunea devine un mod de a trai.

Efectele rugaciunii

Rugaciunea este urmata întotdeauna de un rezultat, daca ea este facuta în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodata fara a învata ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugaciunea este considerata de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstitie zadarnica. În realitate nu cunoastem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignorantei noastre? În primul rând, ne rugam prea rar. Simtul sfinteniei este pe cale de disparitie la oamenii contemporani. Este probabil ca numarul francezilor care se roaga cu regularitate sa nu depaseasca 4 sau 5 la suta din populatie. Apoi rugaciunea este adesea ineficienta deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roaga sunt egoisti, mincinosi, orgoliosi, farisei incapabili de credinta si de dragoste. În sfârsit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapa foarte adesea. Raspunsul la cererile si la dragostea noastra este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsa care murmura acest raspuns în interiorul nostru este usor înabusita de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugaciunii sunt si ele obscure. Ele se confunda în general cu alte fenomene. Putini oameni, chiar si dintre preoti, au avut ocazia sa le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsa de interes, lasa deseori nestudiate cazurile care se afla la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutati de faptul ca raspunsul la rugaciune este departe de a fi întotdeauna cel asteptat. De exemplu, cineva care cere sa fie vindecat de o boala organica ramâne în continuare bolnav, dar sufera o inexplicabila transformare morala. Totusi, obisnuinta rugaciunii, desi are un caracter de exceptie în ansamblul populatiei, este relativ frecventa în grupurile ramase credincioase religiei stramosesti. În aceste grupuri se mai poate înca studia influenta rugaciunii. Printre nenumaratele ei efecte, medicul are mai cu seama ocazia sa le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice si curative.

Efectele psihofiziologice

Rugaciunea actioneaza asupra spiritului si asupra trupului într-un fel care pare sa depinda de calitatea, de intensitatea si de frecventa ei. E usor de recunoscut care este frecventa rugaciunii si, într-o anumita masura, intensitatea acesteia. Calitatea ei ramâne însa necunoscuta, caci noi nu avem mijloace de masurare a credintei si a capacitatii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care traieste cel ce se roaga poate sa ne lamureasca asupra calitatii invocatiilor pe care le adreseaza lui Dumnezeu. Chiar si atunci când consta mai cu seama în recitarea automata a unor formule, ea exercita un efect asupra comportamentului, întareste în acelasi timp simtul spiritual si moral. Mediile în care rugaciunea este practicata se caracterizeaza printr-o persistenta a sentimentului datoriei si a raspunderii, printr-un nivel mai scazut al egoismului si al urii, prin mai marea bunatate aratata celorlalti. Pare sa fie demonstrat faptul ca, la indivizi cu o dezvoltare intelectuala egala, caracterul si valoarea morala sunt superioare în rândul celor care se roaga spre deosebire de cei care nu se roaga.

Atunci când rugaciunea este rostita cu regularitate, influenta ei devine evidenta si este comparabila cu influenta binefacatoare a unor glande cu o functionalitate normala. Ea determina un fel de transformare mentala si organica, care se produce progresiv. S-ar putea spune ca în constiinta se aprinde o flacara. Omul îsi vede adevaratul chip. El îsi descopera egoismul, lacomia, greselile de judecata si orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearca sa dobândeasca umilinta intelectuala; astfel se deschide în fata lui Împaratia Milei. Încetul cu încetul se instaleaza o liniste interioara, o armonie morala si spirituala, o mai mare putere de a îndura saracia, calomnia, grijile, de a suporta mai usor pierderea celor dragi, de a suporta mai usor durerea, boala si moartea. Astfel, faptul ca medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Linistea generata de rugaciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugaciunea nu trebuie sa fie asemuita morfinei, caci ea influenteaza în acelasi timp cu starea de calm o integrare a activitatilor mentale, un fel de regenerare a personalitatii. Uneori ea genereaza curajul, imprima asupra credinciosilor o influenta deosebita. Seninatatea privirii, linistea atitudinii, seninatatea comportamentului si, când este necesar, acceptarea cu seninatate a mortii, pun în evidenta prezenta comorii ascunse în adâncul trupului si al sufletului. Sub aceasta influenta pâna si ignorantii, retardatii îsi folosesc mai bine fortele intelectuale si morale. Rugaciunea îi ridica pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate si prin educatie.

Aceasta legatura spirituala cu Dumnezeu îi umple de pace sufleteasca care iradiaza din ei si le însoteste pasii peste tot. Din pacate, în prezent numarul celor care se roaga corect este foarte redus.

Efectele curative

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seama atentia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugaciunii.

În mediile în care se practica rugaciunea se vorbeste si astazi destul de frecvent despre vindecarile obtinute ca efect al cererilor îndreptate catre Dumnezeu sau catre sfintii Sai. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicatii obisnuite, este greu de stiut care a fost adevaratul agent al vindecarii. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficienta, sau unde aceasta a dat gres, vindecarea se poate atribui rugaciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus stiintei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecari. Unii bolnavi au fost vindecati aproape instantaneu de afectiuni cum ar fi lupusul fetei, cancerul, infectiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonara si osoasa. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelasi fel – o durere puternica, apoi senzatia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele si leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explica printr-o accelerare extrema a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevata demonstrata pâna în prezent de catre chirurgi si fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene sa se produca nu e necesar ca bolnavul sa se roage. La Lourdes s-au vindecat si copii mici, care nu stiau înca sa vorbeasca, si chiar oameni necredinciosi. În preajma lor, însa, acolo, cineva se ruga. Rugaciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficienta decât cea facuta pentru sine. Efectul rugaciunii pare sa depinda de intensitatea si calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai putin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urma. Aceasta pentru ca bolnavii nu mai afla acolo atmosfera de adânca reculegere care domnea odinioara. Pelerinii au devenit turisti, iar rugaciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugaciunii despre care am dobândit o cunoastere sigura. Pe lânga acestea mai sunt însa multe altele. Vietile sfintilor, chiar ale celor din zilele noastre, relateaza multe fapte minunate. Este incontestabil faptul ca cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevarate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a carei explorare n-a fost înca începuta si care va fi bogata în surprize. Ceea ce stim deja în mod cert este ca rugaciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate parea acest lucru, noi trebuie sa acceptam ca fiind adevarat faptul ca oricine cere primeste si ca celui ce bate la usa i se va deschide.

Semnificatia rugaciunii
În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu si om. Efectele rugaciunii nu sunt o amagire. Nu putem sa reducem sentimentul sfinteniei la spaima pe care omul o încearca în fata pericolelor ce-l înconjoara si-n fata tainelor universului. Nu trebuie, însa, sa consideram rugaciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinta, de boala si de moarte. Care este deci semnificatia sentimentului sfinteniei si ce loc ocupa natura rugaciunii în viata noastra? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate orasul era în primul rând o institutie religioasa. Romanii ridicau temple pretutindeni. Stramosii nostri din Evul Mediu au presarat pamântul crestinatatii cu catedrale si cu capele gotice. Chiar si în zilele noastre, în fiecare sat se înalta câte o clopotnita. Pelerinii veniti din Europa au instaurat civilizatia Apuseana în lumea noua prin intermediul bisericilor, al universitatilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugaciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventa ca si aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinteniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de baza. Diversitatile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activitati de baza, de simtul moral si de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea si, uneori, chiar disparitia din noi a acestui simt atât de important.

Trebuie sa stim ca omul nu poate sa se comporte dupa bunul plac al fanteziei sale, fara a risca. Pentru o reusita în viata el trebuie sa se conformeze regulilor neschimbatoare care depind de însasi structura ei. Ne asumam un mare risc atunci când lasam sa moara în noi o activitate fundamentala, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasa a corpului si a activitatilor curente ale unor intelectuali este tot atât de daunatoare ca si degenerarea inteligentei si a simtului moral la unii atleti. Exista nenumarate exemple de familii care nu au dat decât copii degenerati, ori s-au stins dupa disparitia credintelor ancestrale si a cultului onoarei. Noi am învatat, dintr-o aspra experienta, ca daca majoritatea elementelor active ale unei societati îsi pierd simtul moral si cel spiritual, aceasta conduce la decaderea acelei natiuni. Caderea Greciei antice, de pilda, a fost precedata de un fenomen analog. Renuntarea la activitatea intelectuala este incompatibila cu reusita vietii.

În practica, activitatile morale si religioase sunt legate între ele. Simtul moral dispare inevitabil dupa disparitia simtului sfinteniei. Omul nu a reusit sa construiasca – asa cum vroia Socrate – un sistem de morala independent de orice doctrina religioasa. Societatile în care dispare nevoia de rugaciune sunt sortite degenerarii. Iata de ce toti oamenii civilizati – credinciosi si necredinciosi – trebuie sa manifeste interes pentru aceasta importanta problema a dezvoltarii fiecarei activitati de baza, de care fiinta omeneasca este capabila.

Care este motivul pentru care simtul sfinteniei joaca un rol atât de important în reusita vietii? Prin ce mecanism actioneaza rugaciunea asupra noastra? Aici, parasim domeniul observatiei si intram în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplatoare, este necesara pentru progresul cunoasterii. Trebuie sa ne amintim, în primul rând, ca omul este un tot indivizibil, alcatuit din materie si din constiinta. El se crede independent de mediul sau material, adica de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trai rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetata de a respira si de a se nutri. Pe de alta parte, fiinta umana nu consta numai din trup ci si din spirit, iar spiritul, cu toate ca îsi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spatiului si timpului. Ne este îngaduit sa credem ca locuim în acelasi timp în lumea cosmica si într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natura asemanatoare celei ce alcatuieste constiinta, si de care nu reusim sa ne dispensam fara daune, tot asa cum nu reusim sa ne despartim, fara daune, de universul material si uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinta imanenta tuturor fiintelor, care le transcende pe toate – numita Dumnezeu. Am putea deci sa comparam simtul sfinteniei cu nevoia de oxigen, iar rugaciunea ar prezenta o oarecare asemanare cu functia respiratorie. Ea ar trebui considerata ca agent al legaturilor naturale între constiinta si mediu, ca o activitate biologica ce depinde de structura noastra. Altfel spus, ca o functie normala a trupului si a spiritului nostru.

Concluzii

În concluzie, simtul sfinteniei are, în raport cu alte activitati ale spiritului, o importanta deosebita, caci el ne pune în legatura cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugaciune omul se îndreapta spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intra în om. Rugaciunea devine indispensabila dezvoltarii noastre optime. Nu trebuie sa consideram rugaciunea ca fiind un act caruia i se daruiesc cei slabi cu duhul, cersetorii, sau cei lasi. „Este rusinos sa te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai rusinos sa te rogi decât sa te hranesti, decât sa bei apa sau decât sa respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot asa cum are nevoie de apa si de oxigen. Adaugat la intuitie, la simtul moral, la simtul frumosului si la lumina inteligentei, simtul sfinteniei da personalitatii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic ca reusita vietii cere dezvoltarea integrala a fiecareia dintre activitatile noastre fiziologice, intelectuale, afective si spirituale. Spiritul este în acelasi timp ratiune si sentiment. Trebuie sa iubim deci frumusetea stiintei si de asemenea frumusetea lui Dumnezeu. Trebuie sa-l ascultam pe Pascal cu aceeasi fervoare cu care-l ascultam pe Descartes.

Sursa: http://www.e-communio.ro