„Redam aici în traducerea noastra de lucru predica papei Francisc de la Sf. Liturghie din Duminica Floriilor, celebrata astazi în Piata San Pietro împreuna cu tinerii care au participat la întâlnirea pre-sinodala de saptamâna trecuta. Celebrarea euharistica a început cu traditionala procesiune cu ramuri de palmier si de maslin si marcheaza intrarea în Saptamâna Sfânta.

”Isus intra în Ierusalim. Liturghia ne-a invitat sa intervenim si sa participam la bucuria si sarbatoarea poporului care este capabil sa-l aclame si sa-l preamareasca pe Domnul sau, o bucurie care paleste si lasa un gust amar si dureros dupa ce am terminat de ascultat acum relatarea Patimii. În aceasta celebrare par sa se încruciseze povestile de bucurie si suferinta, de greseli si succese care fac parte din viata noastra de fiecare zi ca discipoli, pentru ca reuseste sa scoata la iveala simtamintele si contradictiile care astazi apartin deseori si noua, barbati si femei ai acestui timp: capabili sa iubim mult… dar si sa uram – si chiar mult; capabili de sacrificii curajoase, dar si de a ”ne spala pe mâini” la momentul potrivit; capabili de fidelitate, dar si de mari abandonuri si tradari.

Si se vede clar în toata naratiunea Evangheliei ca bucuria pe care Isus o trezeste este pentru unii motiv de deranj si iritare. Isus intra în cetate înconjurat de oamenii sai, înconjurat de cântari si strigate zgomotoase. Ne putem închipui ca se aude glasul fiului iertat, al leprosului vindecat sau behaitul oitei ratacite care rasuna cu tarie la aceasta intrare: toti împreuna. Este cântarea vamesului si a celui impur; este strigatul celui care traia la marginile cetatii. Este strigatul barbatilor si femeilor care l-au urmat pentru ca au simtit compasiunea lui în fata durerii si mizeriei lor… Este strigatul si bucuria spontana a multor marginalizati care, atinsi de Isus, pot striga: ”Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!”. Cum sa nu-l aclame pe Cel care le-a restituit demnitatea si speranta? Este bucuria multor pacatosi iertati care au regasit încrederea si speranta. Acestia striga, se bucura. Este bucuria.

Aceasta bucurie plina de osanale rezulta incomoda si devine absurda si scandaloasa pentru cei care se considera drepti si ”credinciosi” legii si preceptelor rituale (R. Guardini, «Il Signore», Brescia-Milano 2005, pp. 344-345). E o bucurie insuportabila pentru cei care au blocat sensibilitatea în fata durerii, suferintei si mizeriei. Multi dintre acestia se gândesc: ”Uite, ce popor prost crescut!” E o bucurie intolerabila pentru cei care au pierdut memoria si au uitat de atâtea sanse primite. Cât de greu este sa înteleaga bucuria si sarbatoarea milostivirii lui Dumnezeu pentru cel care cauta sa se justifice pe sine si sa se aranjeze! Cât de greu este sa împartaseasca aceasta bucurie pentru cei care se încred numai în propriile forte si se simt superiori celorlalti! (cf. Evangelii gaudium, nr. 94).

În acest fel prinde viata strigatul celui caruia nu-i tremura glasul ca sa strige: ”Rastigneste-l!”. Nu este un strigat spontan, ci un strigat montat, prefabricat, care se înalta odata cu dispretul, calomnia si provocarea marturiilor false. Este strigatul care se naste între fapta si relatare, se naste din relatare. Este vocea celui care manipuleaza realitatea si creeaza o versiune în avantajul sau si nu are probleme în a-i ”captura” pe ceilalti ca sa se scape. Aceasta este relatarea. Strigatul celui care nu are scrupule în a cauta mijloacele pentru a se întari pe sine si a reduce la tacere vocile discordante. Este strigatul care se naste din ”trucarea” realitatii si descrierea ei de asa maniera încât ajunge sa desfigureze chipul lui Isus si îl face sa devina un ”raufacator”. Este strigatul celui care vrea sa-si apere pozitia discreditându-l mai ales pe cel care nu se poate apara. Este strigatul fabricat de ”intrigile” autosuficientei, orgoliului si mândriei care proclama fara probleme: ”Rastigneste-l!”.

Pe aceasta cale, în cele din urma, reduce la tacere sarbatoarea poporului, se demoleaza speranta, se ucid visele, se suprima bucuria; astfel, în cele din urma, se blindeaza inima, se raceste caritatea. Este strigatul ”Salveaza-te pe tine însuti!” care vrea sa adoarma solidaritatea, sa stinga idealurile, sa faca nepasatoare privirea. Strigatul care vrea sa stearga compasiunea, acel ”a suferi împreuna” care constituie slabiciunea lui Dumnezeu.

În fata tuturor acestor voci urlate, cel mai bun antidot este sa privim la crucea lui Cristos si sa ne lasam interpelati de ultimul sau strigat. Cristos a murit strigând iubirea sa pentru fiecare dintre noi: pentru cei tineri si cei în vârsta, pentru cei sfinti si cei pacatosi, pentru cei din timpul sau si cei din timpul nostru. Pe crucea sa noi am fost mântuiti pentru ca nimeni sa nu stinga bucuria Evangheliei, pentru ca nimeni, în situatia în care se afla, sa nu ramâna departe de ochii milostivi ai Tatalui. A privi crucea înseamna a se lasa interpelati cu privire la prioritatile, alegerile si faptele noastre. Înseamna a permite sa fie pusa în discutie sensibilitatea noastra fata de cei care trec sau traiesc un moment de dificultate. Frati si surori, ce vede inima noastra? Isus continua sa fie motiv de bucurie si lauda în inima noastra sau ne rusinam de prioritatile sale fata de cei pacatosi, cei din urma si cei uitati?

Dragi tineri, bucuria pe care Isus o trezeste în voi este pentru unii motiv de deranj si chiar de iritare, pentru ca un tânar bucuros este greu de manipulat. Da, un tânar bucuros este greu de manipulat! Dar exista în aceasta zi posibilitatea unui al treilea strigat: ”Unii farisei din multime spuneau: «Învatatorule, mustra-ti discipolii!» [Avem] cuvântul «mustra-i pe acesti tineri». Dar el le-a raspuns: «Va spun ca daca vor tacea acestia, vor striga pietrele» (Lc 19, 39-40). A-i reduce pe tineri la tacere este o ispita care a existat dintotdeauna. Fariseii însisi se adreseaza lui Isus si îi cer sa-i calmeze si sa-i faca sa taca. Exista multe feluri prin care poti sa-i faci pe tineri tacuti si invizibili. Multe feluri de a-i anestezia si adormi ca sa nu mai faca ”zgomot”, ca sa nu mai puna întrebari si sa nu puna în discutie. ”Voi sa taceti!”. Exista multe feluri de a-i face sa stea linistiti ca sa nu se implice, iar visele lor sa piarda cota si sa devina naluciri de nivelul solului, meschine, triste. În aceasta Duminica a Floriilor, marcând Ziua mondiala a tineretului, ne face bine sa ascultam raspunsul pe care Isus îl da fariseilor de ieri si din toate timpurile, chiar si celor de astazi: ”Daca vor tacea acestia, vor striga pietrele” (Lc 19,40). Dragi tineri, va revine voua decizia de a striga, va revine voua sa va decideti pentru acest ”Osana” al duminicii ca sa nu cadeti în acel ”Rastigneste-l!” al vinerii… Si va revine voua sa nu taceti. Daca altii tac, daca noi, cei în vârsta si responsabili – de multe ori corupti – tacem, daca lumea tace si pierde bucuria, va întreb: Voi veti striga? Va rog, hotarâti-va înainte ca pietrele sa strige.

(rv – A. Danca)

Sursa: http://ro.radiovaticana.va