„Se împlinesc, la 21 februarie 2018, 40 de ani de când PS Petru Gherghel a fost numit pastor al Diecezei de Iasi. La ceas aniversar, Preasfintitul a avut bunavointa sa raspunda la câteva întrebari, puse de pr. Cornel Cadar. Preluam interviul de pe Ercis.ro.

– Sunt 40 de ani de când pastoriti Dieceza de Iasi. Ce înseamna pentru Excelenta Voastra acest aniversar?

– La acest popas gândesc ca mai întâi trebuie sa îi multumesc lui Dumnezeu pentru ca si-a îndreptat privirea spre mine, nevrednicul, pentru a împlini o misiune atât de importanta. Trebuie sa recunosc ca Dumnezeu însusi a asezat-o pe umerii mei ca sa arate ca nu eu, ci doar El cunoaste si conduce destinele omului si drumul mântuirii lui. Niciun om nu poate rezolva cu puteri proprii problemele vietii sale si nici de cum ale Bisericii. Cu aceasta convingere am spus „da” la chemarea Fericitului Papa Paul al VI-lea care a binevoit sa îmi încredinteze destinele Episcopiei de Iasi în acele vremuri grele si nesigure. Biserica si mântuirea nu sunt lucrarea omului, ci a lui Dumnezeu. Cu acest gând am declarat atunci si nu încetez sa declar mai departe si sa ma rog cu psalmistul: „Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau da glorie, pentru îndurarea si adevarul Tau” (Ps 115,1).

– Aveati atunci 38 de ani…

– Pot spune si astazi ca initiativa si curajul de a începe si împlini o asemenea misiune veneau din doua directii: mai întâi, din interventia directa a lui Dumnezeu pentru binele si apararea Bisericii noastre în acele timpuri grele, si apoi din partea numarului de preoti venerabili, plini de vrednicii, ca si din entuziasmul noilor apostoli, al preotilor tineri si generosi, pe care i-am simtit mereu alaturi de mine. Atât Cel care a întemeiat Biserica, cât si solidaritatea si prietenia confratilor preoti mi-au dat curajul de a porni cu încredere în ogorul Bisericii, cu privirea spre cer, de unde trebuia sa vina tot ajutorul si toata lumina.

– Care era contextul numirii Dvs ca ordinarius la 21 februarie 1978?

– Situatia Bisericii la acea data era una extrem de grea. Mons. Petru Plesca, sfintit Episcop la sfârsitul Conciliului Vatican II, la Roma, îndeplinea înca din 1951 misiunea de ordinarius substitutus, adica de administrator si îndrumator spiritual al turmei încredintate, în baza mandatului încredintat de predecesorul sau legitim, Episcopul diecezan Mons. Anton Durcovici, care se afla în închisoarea din Sighetu Marmatiei. Noul ordinarius, suferind si chinuit de problemele nenumarate ale acelor timpuri, a murit pe neasteptate în anul 1977, la 19 martie. Jurisdictia canonica pentru urmatoarea perioada, pe baza reglementarilor extraordinare, ramasese în grija pr. profesor Andrei Ghergut. În acest timp, Sfântul Scaun, care începuse deja un dialog cu statul român, a initiat, prin Mons. Arhiepiscop Luigi Poggi, noi tratative pentru reglementarea problemei jurisdictiei în toate Diecezele romano-catolice din tara. Începea o noua etapa în raporturile diplomatice între România si Sfântul Scaun. O asemenea rezolvare presupunea diferite contacte la nivel bisericesc si guvernamentale pentru a se ajunge la identificarea si numirea unei persoane care sa preia exercitarea jurisdictiei pâna la noi dispozitii. În aceste demersuri am intrat si eu, fara niciun merit.

– Decretul de numire: când si de la cine ati aflat ca ati fost ales si cum ati primit vestea?

– Dupa aproape un an de analize si cautari ale Sfântului Scaun, m-am trezit într-o zi ca sunt chemat la Bucuresti pentru a mi se comunica alegerea si hotarârea Sfântului Parinte de a-mi încredinta aceasta misiune. Era o chemare dincolo de capacitatile mele si nu era altceva de facut decât sa cer câteva zile de analiza personala si de cercetare a cugetului, ca sa pot da un raspuns clar delegatului Sfântului Parinte si, deci lui Dumnezeu. Întors acasa pentru trei zile de gândire si de rugaciuni, am revenit la Bucuresti. Dupa cele câteva întrebari clarificatoare si dupa încurajarea si asigurarea din partea Mons. John Bukovski ca nu voi fi singur, ci voi fi mereu sfatuit si sprijinit, am îndraznit sa prezint câteva dorinte pentru o pregatire mai buna printr-un curs pe care sa îl pot face la Roma, pentru a ma familiariza cu limba italiana si cu practicile Curiei papale atât de necesare împlinirii corecte a unui astfel de oficiu, precum si alte lucruri cu privire la exercitarea jurisdictiei canonice pe teritoriul Episcopiei de Iasi, fara ingerinte din partea altor persoane. Întelegând ca acestea vor fi rezolvate la timpul lor, am îndraznit sa dau curs hotarârii Papei Paul al VI-lea, acceptând sa împlinesc acest mandat pâna la noi dispozitii. Ma gândeam ca acest lucru va fi de scurta durata si ca Domnul va rândui lucrurile mai bine, în timp.

– Cum a avut loc numirea ca ordinarius?

– Dupa iscalirea formularului de acceptare, mi-au fost încredintate toate actele si am intrat în capela Arhiepiscopiei si, în urma unui ceremonial special în care am depus juramintele cerute pe care le-am iscalit cu mari emotii, am primit actul oficial de numire ca „ordinarius ad nutum sanctae Sedis, cum munere administratoris apostolici”. La sfârsitul acestui ritual canonic, ne-a fost acordata mie si întregii Dieceze de Iasi, de catre Mons. John Bukovski, binecuvântarea Sfântului Parinte Papa Paul al VI-lea. M-am bucurat mult si de prezenta celor câtiva martori si de îmbratisarea lor: pr. Andrei Ghergut, pr. Eduard Sechel, pr. Grigore Duma, pr. Ioan Robu, actualul Arhiepiscop si Mitropolit de Bucuresti. Actul de numire a fost iscalit la 21 februarie 1978, în numele Papei Paul al VI-lea, iar juramântul de fidelitate l-am depus la 30 martie 1978.

– Ce va mai amintiti de la Liturghia de instalare (4 aprilie 1978)?

– Instalarea ca ordinarius a avut loc la 4 aprilie 1978 în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iasi în cadrul unei Sfinte Liturghii speciale, cu respectarea tuturor normelor pentru o astfel de misiune canonica si cu participarea martorilor oficiali în asemenea situatii. Desigur, începutul activitatii mele a fost plin de emotie si, de ce nu, plin de timiditate. Era firesc: lipsa de experienta, putina activitate în pastoratie si în seminar, o Dieceza, pe care putem sa o numim tânara si dinamica, în mijlocul valurilor acelor vremuri de restriste.

– Care sunt cele mai mari bucurii din timpul celor 40 de ani de pastorire?

– Daca e sa prezint câteva, trebuie sa recunosc ca, în ciuda tuturor greutatilor, a amenintarilor ori a limitarilor de tot felul, roadele si realizarile erau si ramân cu adevarat surprinzatoare pentru astfel de timpuri: viata spirituala a crescut mereu, referindu-ma mai ales la viata de familie si la cresterea natalitatii; Seminarul a continuat sa fie mai departe o comoara adevarata a Bisericii noastre locale si nu numai; sutele de elevi si studenti ce au avut bucuria de a pasi pragul acestei case si scoli a lui Isus erau si ramân o adevarata minune; marile santiere legate de reconstructia cladirii Seminarului, a noii Catedrale din Iasi si a atâtor alte biserici noi sau renovate; dupa obtinerea libertatii, bucuria venita de la atâtia tineri, animati de dorinta de a deveni apostoli curajosi alaturi de numarul mare de preoti, gata sa se ofere pentru cauza evangheliei.

– Dar cele mai mari greutati sau neîmpliniri?

– Daca e vorba de neîmpliniri, trebuie, cu umilinta, sa recunosc, si, de ce nu, sa recunoastem cu totii – ca au fost si unele ezitari, din diferite motive, mai ales din grija de a nu periclita mandatul primit, de a nu pune în primejdie spatiul de libertate pe care ni-l oferea Dumnezeu pentru a-l trai pe Cristos în acele conditii speciale. Mângâierea mea este ca nu ne-a lipsit niciodata siguranta prezentei lui Cristos, ocrotirea Maicii Domnului si rugaciunea încurajatoare a protectorilor nostri: a Fericitului Ieremia si a Episcopului martir Anton Durcovici.

Sursa: http://www.catholica.ro