„Justificarea teologica a nedreptatii. Elitele ortodoxe române si anevoiosul dialog cu trecutul
•
De Alin Vara
Într-un interviu recent, Radu Preda, teolog ortodox si presedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc, afirma ca distrugerea de catre regimul comunist a Bisericii Greco-Catolice din România în 1948 este un act al „pedagogiei lui Dumnezeu”. Pentru a se asigura ca e bine înteles, dânsul a revenit cu un articol în Dilema Veche si în Adevarul, explicând teza initiala: „orice catastrofa, oricât de mare, are în logica credintei crestine un miez pedagogic… Mai recent, cazul Bisericii greco-catolice ne arata cum o constructie pur politica ajunge sa fie distrusa tot de factori politici. Asa cum Dumnezeu a îngaduit pe Irod sau pe Iuda, tot asa aici a îngaduit tunurile Mariei Tereza si abuzul lui Stalin.” Iar într-un reportaj de la Trinitas TV, postul oficial al Patriarhiei Române, teza este reafirmata, iar violenta si mascarada de la 1948 sunt prezentate ca un act benevol si entuziast al românilor transilvaneni dornici sa se întoarca în sânul Bisericii Ortodoxe. Situatia a devenit însa stranie: reportajul a fost sters de pe site-ul Trinitas si de pe contul oficial de Youtube al televiziunii si numeroase persoane afirma cu nu mai reusesc sa posteze pe Facebook stirea cu acest subiect de pe Hotnew.
E necesar un raspuns, fie si pentru ca actele politice sunt uneori precedate sau pregatite de razboaie culturale si de hegemonii ideologice. Ideile au consecinte. Pentru o întelegere preliminara a gravitatii fara seaman a afirmatiei lui Radu Preda si a pozitiei din documentarul produs la Trinitas, e suficient sa ne imaginam care ar fi fost consecintele pentru cariera publica a cuiva care în Occident ar fi spus ca Holocaustul – aceasta singulara tragedie în istoria umanitatii – e parte dintr-o pedagogie divina; adica ar exista ceva cu sens acolo, o consecinta pentru niste presupuse pacate colective ale poporului evreu, un act permis de Dumnezeu pentru ca ei sa învete ceva de acolo.
Argumentul meu va avea doi pasi: primul în plan istoric, al doilea în plan teologic. Voi arata ca discursul ideologic ortodoxist se bazeaza pe un fals istoriografic si pe o filosofie a istoriei deficitara. Apoi, voi demonstra ca a vorbi de pedagogia lui Dumnezeu în astfel de fenomene istorice nu are nicio legatura cu crestinismul. Si nici cu bunul-simt.
Falsificari istoriografice si abuzuri metodologice
Întâi de toate, contextul istoric: Biserica Româna Unita nu este nimic altceva decât Biserica ortodoxa a românilor transilvaneni care în 1697-1700 intra în comuniune cu scaunul apostolic al Romei. În 1948, este desfiintata de regimul comunist, si toate proprietatile sunt confiscate sau acordate Bisericii Ortodoxe, numind aceasta nedreptate „Unire” sau „Întoarcere la Biserica-Mama”.
Radu Preda si multi ortodocsi numesc aceasta biserica, o „constructie pur politica”. Un clasic exemplu de reductionism. Actul Unirii din 1700 are loc, desigur, în vremea stapânirii habsburgice din Transilvania, ba chiar a fost sustinut deschis de Viena, dar el este în primul rând un act eclezial ce se integreaza în linia deschisa de Uniunea vremelnica a celor doua Biserici, Apuseana si Rasariteana, de la Florenta (1439). Spiritul acestei uniuni este o recunoastere reciproca a faptului ca cealalta parte nu este eretica – cele patru puncte dogmatice florentine marcheaza o întelegere teologica comuna, cu termeni diferiti, a acelorasi adevaruri – si o atenta conservare a autonomiei disciplinare si rituale în cele doua Biserici. Este drept ca în epoca istoriografia romano-catolica – de spirit dur tridentin – si ortodoxa au vazut mai târziu aici o lepadare de Ortodoxie pentru o supunere neconditionata fata de autoritatea suprema, personala, a Papei, dar întelegerea semnatarilor acestor acte e departe de asa ceva.
Cei care cauta în acei ani persecutii diabolice vor fi dezamagiti. Coercitia nu a existat. Însa discursul ortodox amesteca aici evenimente petrecute patruzeci-cincizeci de ani mai târziu, când largi zone din Transilvania au abandonat Unirea dupa predicile cu ton apocaliptic ale lui Visarion si Sofronie. Doua fenomene distincte, separate în timp, sunt combinate fortat într-un singura inventie istoriografica: „Unirea ca act politic habsburgic”.
Sigur ca în anii 1740-1760 au existat conflicte sângeroase. Memoriile de protest din partea ortodocsilor vorbesc despre presiuni ale episcopului unit Petru Pavel Aron pentru ca fortele de ordine locale sa intervina în forta. (Desi ne putem întreba: episcopul unit ceruse interventia pentru a converti pe cei „rataciti” sau pentru a opri pe cai legale actele de violenta?) Raspunsul Vienei: prudenta. Asa cum arata preotul si istoricul ortodox Mihai Sasaujan, masurile austriece de intensificare a controlului de la granite nu pot fi explicate doar prin ratiuni confesionale. Transilvania era un teritoriu nesigur din punct de vedere militar (granita cu turcii) si sanitar – în acei ani se impusese o carantina împotriva ciumei care bântuia în Balcani. Nu doar calugarii misionari ortodocsi (adesea trimisi de biserica ortodoxa sârba, adversara a Unirii) treceau cu dificultate granita. Orice persoana avea nevoie de un pasaport militar.
Mai mult, reia pr. Sasaujan, Viena a insistat mereu ca cei care se întorceau la Ortodoxie „din ignoranta” (dintr-o naiva convingere, am traduce azi) sa fie lasati în pace. Doar cei care îndemnau la rebeliune si violenta trebuiau sa fie prinsi imediat. Zonele compact ortodoxe Sibiu, Fagaras si Brasov trebuiau sa fie lasate sa îsi pastreze credinta. În 1759 se emite un decret de toleranta care permitea libertatea religioasa în Transilvania. Curând, românii ortodocsi care refuzasera Unirea vor avea si un episcop. Continua cererile din Cancelaria Aulica pentru absenta oricarei constrângeri religioase. Cât despre „tunurile Mariei Tereza”, sintagma „de efect” a domnului Radu Preda, totul e o vorba goala: împarateasa îi scrie clar generalului Buccow, general-comandant al Transilvaniei pentru doi ani, sa se arate „zel nu în asprime, ci în propovaduirea învataturii de credinta”. Generalul va alege însa asprimea, cu consecinta ca dupa câteva luni a fost schimbat temporar din functie. Iar la scurt timp a murit.
Cu alte cuvinte, imaginea istorica a acestei epoci este inevitabil formata din lumini si umbre. Dar ideologia nu tine cont de nuante. Atitudinea generala a austriecilor a fost de încurajare a unei Uniri, pe fondul unor tratative ecleziastice care au mizat doar pe persuasiune, nu pe violenta. Cincizeci de ani mai târziu, dupa o propaganda ortodoxa care nega validitatea pâna si a botezului catolic (Visarion le spunea oamenilor ca toti copiii botezati greco-catolici vor ajunge în focurile iadului), multi oameni au abandonat Unirea cu Roma din frica apocaliptica si dezinformare. Au aparut conflicte si o perioada tulbure în care un istoric trebuie sa distinga între exagerari si realitate, presiuni locale si politica Vienei, biserica si stat.
Chiar tinând cont de toate aceste lucruri, sa reduci totul la politic tradeaza un purism suspect. Oare Conciliul din Niceea (325), determinant pentru dogma crestina, a fost un construct politic pentru ca a fost convocat si prezidat de Împarat? Oare convertirile popoarelor europene, adesea plecând de la convertirea regilor, sunt acte politice, asadar nule în plan spiritual, aflându-se sub o presupusa condamnare divina? Orice analiza atenta a surselor si o viziune istorica sanatoasa va observa ca rareori crestinismul a avut succes când s-a încercat impunerea lui cu forta. Convingerile religioase fac parte dintr-un for interior în care nu poate intra nimeni cu bocancii. Chiar dupa o generatie în care, ca sa folosim cliseul, „armate catolice însetate de sânge si bogatii ar impune religia lor, instigate fiind de cardinali cu fetele ascunse în penumbra”, tot ar fi nevoie în urmatoarea generatie de o munca atenta a misionarilor, mizând doar pe exemplu personal si simpla putere a cuvintelor, pentru ca ceea ce a fost „impus” sa ramâna.
Or, în Transilvania, cu toate episoadele izolate de tip Buccow, istoria religioasa a urmat în general tiparul unei confruntari misionare, a cuvintelor. Ortodocsii nu au devenit calvini pâna la 1700, cu toate presiunile; pe fondul acestei amenintari, vine Unirea cu Roma. Cincizeci de ani mai târziu, aceasta a fost în mare parte abandonata prin forta unor predici; iar apoi Biserica Unita se repliaza, îsi educa clerul, adopta un spirit misionar si, prin zel si inteligenta, recâstiga pentru Unire jumatate dintre români. Unde e coercitia în aceasta istorie?
Începea astfel o istorie, ocultata în comunism, în care Biserica Unita a fost un motor civilizator pentru toti românii. Mizând pe educatie, excelenta, verticalitate, expusa permanent gândirii occidentale si, mai important, acelui ethos adâncit în istorie si aprins de zel misionar si cultural al catolicismului, aceasta biserica a marcat decisiv intrarea în modernitate a românilor transilvaneni. Ar fi imposibil sa întelegem pe deplin motivatiile si traiectoria unor personalitati greco-catolice ca Inochentie Micu (episcop), Samuil Micu (calugar), Gheorghe Sincai (preot), Petru Maior (preot), Ion Budai-Deleanu (fiu de preot), Simion Barnutiu (preot), Timotei Cipariu (preot), George Baritiu (fiu de preot), Andrei Muresanu, George Cosbuc (fiu de preot), Gheorghe Pop de Basesti, Ion Agârbiceanu (preot), Iuliu Hossu (episcop si cardinal), Iuliu Maniu, Doina Cornea, Corneliu Coposu, fara a ne referi la însasi viziunea despre lume si istorie pe care Biserica Unita o aduce în Transilvania prin apartenenta ei la Biserica Universala si la lumea occidentala. Ne aflam aici în fata unui parcurs cultural care nu poate fi ignorat: contactul cu gândirea scolastica, cu metafizica si morala predate în universitatile occidentale de sute de ani; receptarea iluminismului si a conceptului de demnitate a persoanei care se cristaliza încet-încet în reflectia sociala a Bisericii; condamnarea vehementa de catre Vatican a nazismului (1937), fascismului (1931) si comunismului (1937) – toate acestea nu aveau cum sa nu marcheze pozitiv parcursul acestei Biserici locale în acest colt al Europei.
În rest, exercitiul domnului Preda în trasarea cauzalitatilor istorice ar provoca probabil amuzament în rândul istoricilor. Bizantinologii au motive sa se teama: toata munca lor trecuta si viitoare, toata cautarea laborioasa a cauzelor maririi si decaderii Bizantului sunt pe cale sa se încheie. Domnul Preda a gasit explicatia pentru caderea marelui imperiu: încercarea de uniformizare cultural-religioasa. O singura cauza. Scoala româneasca a eseului subtire – arta mânuirii verbului spumos, zborul când vesel, când solemn peste cele mai complexe tematici într-o „pastila” editoriala saptamânala – a mai produs o perla. Explicatia aceasta aminteste de pasajul din „Razboi si pace” în care Tolstoi îi ironizeaza pe istoricii care spuneau ca Napoleon nu a câstigat batalia de la Borodino pentru ca… avea guturai. În realitate, tot fluviul istoriei e mult mai complex, cu milioane de cauze interactionând una cu alta într-o curgere care face imposibil orice diagnostic grabit.
Desigur însa, exemplu cu Bizantul îi serveste domnului Preda pentru a livra ceea ce îl interesa de fapt: gasirea unei explicatii istorico-teologice pentru persecutia Bisericii Greco-Catolice. Sunt singurul de aici caruia i se taie rasuflarea în fata acestui salt logic? De când, în orice stiinta moderna, este permis acest amestec imprudent dintre doua planuri epistemologice radical diferite? Orice om de stiinta si orice specialist în „umanioare” va reactiona imediat în fata unei intruziuni filosofico-teologice. Si orice teolog stapân pe propriul domeniu se va abtine de la a aplica propriile categorii într-un demers istoric ce vizeaza perioada post-pascala, de când Revelatia istorica se încheie odata cu moartea ultimului apostol. Adica e legitim sa vorbim despre interventia în istorie a lui Dumnezeu în vremuri biblice, dar în cazul epocilor mai recente e bine sa fim prudenti.
Cui i-ar trece prin cap în lumea civilizata sa caute în Holocaust o explicatie care sa rezide nu în „raul radical” al totalitarismului, ci în… istoria poporului evreu? Ce legatura strict istorica poate exista între evenimente petrecute în sec. XVIII si asaltul stalinist asupra bisericilor greco-catolice din Ucraina si România din 1946-1948? Oare nu arata simplul fapt al acestui asalt ca aceste biserici faceau ceva substantial în aceasta zona, oferind o solida formare religioasa si o apartenenta catolica transnationala, venind în conflict direct cu viziunea nivelatoare, autarhica, a totalitarismului?
În mod halucinant, o parte din elita ortodoxa a justificat aceasta crima pentru ca a adus „întoarcerea în sânul Bisericii Ortodoxe”. Marele erou teologic al Ortodoxiei românesti, Dumitru Staniloae, dupa ce a slujit o hidoasa forma de nationalism etnicist, mergând pâna la a face apel la purificarea etnica în anii ’40, a produs în comunism cartea „Uniatismul religios din Transilvania: încercare de dezbinare a poporului român”, în care a inventat o naratiune despre presupusa bucurie a credinciosilor din Transilvania în momentul „Unirii” din 1948. Minciuni. Sapte episcopi greco-catolici au murit martiri, sute de preoti întemnitati, mii de familii distruse, teroare la scara larga: acesta e singurul bilant al acelor ani. Iar al doilea om din ierarhia ortodoxa rusa, mitropolitul Ilarion Alfeyev, întrebat de un jurnalist american ce crede despre „Unirea” din Ucraina din 1946, a aparat falsul „Sinod” de la Lviv, orchestrat de NKVD. Nu se cutremura nimeni în aceasta zona a Europei, auzind asemenea lucruri?
Si pentru ca sa fie clar de ce aceste afirmatii comit nu doar un abuz epistemologic, ci si unul teologic, e timpul sa trecem la ultima parte a argumentului.