„Eminente, Excelente,
Stimate autoritati,
Doamnelor si domnilor,

Sunt bucuros sa iau parte la acest moment conclusiv al Dialogului (Re)thinking Europe. O contributie crestina la viitorul proiectului european, promovat de Comisia Episcopatelor din Comunitatea Europeana (COMECE). Salut îndeosebi pe presedinte, Eminenta Sa cardinalul Reinhard Marx, precum si pe dl. Antonio Tajani, presedinte al Parlamentului European, si le multumesc pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-au adresat putin mai înainte. Fiecaruia dintre voi doresc sa exprim apreciere vie pentru ca ati intervenit numerosi la acest important domeniu de discutie. Multumesc!

Dialogul din aceste zile a furnizat oportunitatea de a reflecta în mod amplu asupra viitorului Europei dintr-o multitudine de perspective, gratie prezentei printre voi a multor personalitati ecleziale, politice, academice sau pur si simplu provenind din societatea civila. Tinerii au putut propune asteptarile si sperantele lor, confruntându-se cu cei mai batrâni, care, la rândul lor, au avut ocazia sa ofere bagajul lor încarcat cu reflectii si experiente. Este semnificativ ca aceasta întâlnire a voit sa fie înainte de toate un dialog în spiritul unei confruntari libere si deschise, prin care sa ne îmbogatim reciproc si sa luminam calea viitoruluiEuropei, adica drumul pe care toti împreuna suntem chemati sa-l parcurgem pentru a depasi crizele pe care le strabatem si a înfrunta provocarile care ne asteapta.

A vorbi despre o contributie crestina la viitorul continentului înseamna înainte de toate a ne întreba despre misiunea noastra de crestini astazi, în aceste tinuturi asa de bogat plasmuite de credinta în decursul secolelor. Care este responsabilitatea noastra într-un timp în care fata Europei este tot mai mult caracterizata de o pluralitate de culturi si de religii, în timp ce pentru multi crestinismul este perceput ca un element din trecut, îndepartat si strain?

Persoana si comunitatea

La apusul civilizatiei antice, în timp ce gloriile Romei deveneau acele ruine pe care le putem admira si astazi în oras; în timp ce noi popoare presau asupra granitelor imperiului antic, un tânar a facut sa rasune glasul psalmistului: „Cine este omul care vrea viata si doreste sa vada zile fericite?”[1]. Propunând aceasta întrebare în Prologul de la Regula, sfântul Benedict a pus în atentia contemporanilor sai, dar si a noastra, o conceptie despre om radical diferita de aceea care a caracterizat clasicitatea greco-romana, si mai mult de aceea violenta care a caracterizat invaziile barbare. Omul nu mai este pur si simplu un civis, un cetatean înzestrat cu privilegii care trebuie consumate în lene; nu mai este un miles, servitor combatant al puterii care este la rând; mai ales nu mai este un servus, marfa de schimb lipsita de libertate destinata numai la munca si la truda.

Sfântul Benedict nu tine cont de conditia sociala, nici de bogatie, nici de puterea detinuta. El face apel la natura comuna a oricarei fiinte umane, care, oricare ar fi conditia sa, vrea desigur viata si doreste zile fericite. Pentru Benedict nu exista roluri, exista persoane: nu exista adjective, exista substantive. Tocmai aceasta este una dintre valorile fundamentale pe care le-a adus crestinismul: sensul persoanei, constituita dupa imaginea lui Dumnezeu. Pornind de la acest principiu se vor construi manastirile, care vor deveni în timp leagan al renasterii umane, culturale, religioase si chiar economice a continentului.

Prima, si probabil cea mai mare, contributie pe care crestinii pot s-o aduca Europei de astazi este sa-i aminteasca faptul ca ea nu este o culegere de numere sau de institutii, ci este facuta din persoane. Din pacate, se observa cum adesea orice dezbatere se reduce cu usurinta la o discutie de cifre. Nu exista cetatenii, exista voturile. Nu exista migrantii, exista cotele. Nu exista muncitori, exista indicatorii economici. Nu exista saracii, exista pragurile de saracie. Concretul persoanei umane este redus astfel la un principiu abstract, mai comod si linistitor. Se întelege motivatia: persoanele au fete, ne obliga la o responsabilitate reala, practica, „personala”; cifrele ne ocupa cu rationamente, chiar utile si importante, dar vor ramâne mereu fara suflet. Ne ofera alibiul unei neangajari, pentru ca nu ne ating niciodata în carne.

A recunoaste ca celalalt este înainte de toate o persoana înseamna a valoriza ceea ce ma uneste cu el. Faptul de a fi persoane ne leaga cu altii, ne face sa fim comunitate. Asadar a doua contributie pe care crestinii pot s-o aduca viitorului Europei este redescoperirea simtului de apartenenta la o comunitate. Nu întâmplator parintii fondatori ai proiectului european au ales tocmai acest cuvânt pentru a identifica noul subiect politic care se constituia. Comunitatea este cel mai mare antidot la individualismele care caracterizeaza timpul nostru, la acea tendinta raspândita astazi în Occident de a se concepe si de a trai în singuratate. Se rastalmaceste conceptul de libertate, interpretându-l ca si cum ar fi datoria de a fi singuri, liberi de orice legatura, si prin urmare s-a construit o societate dezradacinata lipsita de simtul de apartenenta si de mostenire. Si pentru mine acest lucru este grav.

Crestinii recunosc ca identitatea lor este înainte de toate relationala. Ei sunt inserati ca membre ale lui trup, Biserica (cf. 1Cor 12,12), în care fiecare cu propria identitate si particularitate participa liber la edificarea comuna. În mod analog aceasta relatie exista si în cadrul raporturilor interpersonale si al societatii civile. În fata celuilalt, fiecare descopera calitatile si defectele sale; punctele sale de forta si slabiciunile sale: cu alte cuvinte descopera chipul sau, întelege identitatea sa.

Familia, ca prima comunitate, ramâne locul cel mai fundamental al acestei descoperiri. În ea, diversitatea este exaltata si în acelasi timp este recuprinsa în unitate. Familia este unirea armonioasa a diferentelor dintre barbat si femeie, care este cu atât mai adevarata si profunda cu cât este mai generatoare, capabila sa se deschida la viata si la ceilalti. La fel, o comunitate civila este vie daca stie sa fie deschisa, daca stie sa primeasca diversitatea si calitatile fiecaruia si în acelasi timp daca stie sa genereze noi vieti, precum si dezvoltare, munca, inovatie si cultura.

Persoana si comunitatea sunt asadar fundamentele Europei pe care crestini fiind vrem si putem contribui s-o construim. Caramizile acestui edificiu se numesc: dialog, incluziune, solidaritate, dezvoltare si pace.

Un loc de dialog

Astazi toata Europa, de la Atlantic la Urali, de la Polul Nord la Marea Mediterana, nu-si poate permite sa piarda oportunitatea de a fi înainte de toate un loc de dialog, sincer si constructiv în acelasi timp, în care toti protagonistii au demnitate egala. Suntem chemati sa edificam o Europa în care sa ne putem întâlni si sa ne putem confrunta la toate nivelurile, într-un anumit sens cum era agora antica. De fapt, aceasta era piata din polis. Nu numai spatiu de schimb economic, ci si inima nevralgica a politicii, sediu în care se elaborau legile pentru bunastarea tuturor; loc în care se arata templul asa încât dimensiunii orizontale a vietii zilnice sa nu-i lipseasca niciodata respiratia transcendenta care ne face sa privim dincolo de efemer, de trecator si de provizoriu.

Asta ne determina sa luam în considerare rolul pozitiv si constructiv pe care în general religia îl poseda în edificarea societatii. Ma gândesc de exemplu la contributia dialogului interreligios în favorizarea cunoasterii reciproce între crestini si musulmani în Europa. Din pacate, o anumita prejudecata laicista, înca în apogeu, nu este în masura sa perceapa valoarea pozitiva pentru societate a rolului public si obiectiv al religiei, preferând s-o izoleze la o sfera pur privata si sentimentala. Astfel se instaureaza si predominatia unei anumite gândiri unice[2], destul de raspândita în întâlnirile internationale, care vede în afirmarea unei identitati religioase un pericol pentru sine si pentru propria hegemonie, ajungând astfel sa favorizeze o contrapozitie artificiala între dreptul la libertatea religioasa si alte drepturi fundamentale. Exista un divort între ele.

A favoriza dialogul – orice dialog – este o responsabilitate fundamentala a politicii si, din pacate, se observa prea des cu ea se transforma mai degraba în ciocnire între forte contrastante. Glasul dialogului este înlocuit de urletele revendicarilor. Din mai multe parti se are senzatia ca binele comun nu mai este obiectivul primar urmarit si acest dezinteres este perceput de multi cetateni. Astfel, în multe tari gasesc teren fertil formatiunile extremiste si populiste care fac din protest inima mesajului lor politic, totusi fara a oferi alternativa unui proiect politici constructiv. Dialogul este înlocuit ori cu o contrapozitie sterilo, care poate pune în pericol si convietuirea civila, ori o hegemonie a puterii politice care închide si împiedica o adevarata viata democratica. În primul caz se distrug puntile si în celalalt se construiesc ziduri. Si astazi Europa le cunoaste pe amândoua.

Crestinii sunt chemati sa favorizeze dialogul politic, în special acolo unde el este amenintat si pare sa prevaleze ciocnirea. Crestinii sunt chemati sa redea demnitate politicii, înteleasa ca slujirea maxima a binelui comun si nu ca o ocupatie a puterii. Asta cere si o formare adecvata, pentru ca politica nu este „arta improvizatiei”, ci o exprimare înalta de abnegatie si daruire personala în folosul comunitatii. A fi leader cere studiu, pregatire si experienta.

Un domeniu inclusiv

Responsabilitatea comuna a liderilor este sa favorizeze o Europa care sa fie o comunitate inclusiva, libera de o rastalmacire de fond: incluziune nu este sinonim cu aplatizare nediferentiata. Dimpotriva, suntem în mod autentic inclusivi atunci când stim sa valorizam diferentele, asumându-le ca patrimoniu comun si îmbogatitor. În aceasta perspectiva, migrantii sunt mai mult o resursa decât o povara. Crestinii sunt chemati sa mediteze serios afirmatia lui Isus: „Am fost strain si m-ati primit” (Mt 25,35). Mai ales în fata dramei refugiatilor, nu se poate uita faptul ca suntem în fata unor persoane, care nu pot sa fie alese sau rebutate dupa propria placere, dupa logici politice, economice sau chiar religioase.

Totusi, acest lucru nu este în contrast cu obligatie fiecarei autoritati de conducere sa gestioneze problema migratoare „cu virtutea proprie a guvernantului, adica prudenta”[3], care trebuie sa tina cont atât de necesitatea de a avea o inima deschisa, cât si de posibilitatea de a integra pe deplin pe cei care ajung în tara la nivel social, economic si politic. Nu se poate crede ca fenomenul migrator este un proces nediscriminat si fara reguli, dar nici nu se pot ridica ziduri de indiferenta sau de frica. La rândul lor, migrantii însisi nu trebuie sa neglijeze datoria grava de a cunoaste, a respecta precum si a asimila cultura si traditiile natiunii care îi primeste.

Un spatiu de solidaritate

A lucra pentru o comunitate inclusiva înseamna a edifica un spatiu de solidaritate. A fi comunitate implica, de fapt, ca sa ne sustinem reciproc si asadar ca nu pot fi numai unii care poarta poveri si fac sacrificii extraordinare, în timp ce altii ramân baricadati în apararea pozitiilor privilegiate. O Uniune Europeana care, înfruntând crizele sale, n-ar redescoperi sensul de a fi o singura comunitate care se sustine si se ajuta – si nu un ansamblu de mici grupuri de interes – ar pierde nu numai una dintre provocarile cele mai importante ale istoriei sale, ci si una dintre cele mai mari oportunitati pentru viitorul sau.

Solidaritatea, acel cuvânt care de atâtea ori pare ca se vrea sa se scoata din dictionar. Solidaritatea, care în perspectiva crestina îsi are motivatia sa de a fi în preceptul iubirii (cf. Mt22,37-40), nu poate decât sa fie limfa vitala a unei comunitati vii si mature. Împreuna cu celalalt principiu de baza al subsidiaritatii, ea se refera nu numai la raporturile dintre statele si regiunile din Europa. A fi o comunitate solidara înseamna a avea grija fata de cei mai slabi din societate, fata de saraci, fata de cei care sunt rebutati de sistemele economice si sociale, începând de la batrâni si de la someri. Însa solidaritatea cere si ca sa se recupereze colaborarea si sprijinul reciproc între generatii.

Începând din anii saizeci din secolul trecut este în desfasurare un conflict generational fara precedent. Încredintând noilor generatii idealurile care au facut mare Europa, se poate spune în mod hiperbolic ca în locul traditiei s-a preferat tradarea. Dupa respingerea a ceea ce venea de la parinti a urmat astfel timpul unei sterilitati dramatice. Nu numai pentru ca în Europa se fac putini copii – iarna noastra demografica – si prea multi sunt cei care au fost privati de dreptul de a se naste, ci si pentru ca ne-am descoperit incapabili sa încredintam tinerilor instrumentele materiale si culturale pentru a înfrunta viitorul. Europa traieste un soi de deficit de amintire. A redeveni comunitate solidara înseamna a redescoperi valoarea propriului trecut, pentru a îmbogati propriul prezent si a încredinta celor care vor veni un viitor de speranta.

În schimb atâtia tineri sunt rataciti în fata lipsei de radacini si de perspective, sunt dezradacinati, „purtati de valuri si dusi încoace si încolo de orice vânt al învataturii” (Ef 4,14); uneori si „prizonieri” ai adultilor posesivi, care trudesc sa sustina misiunea care le revine lor. Este grava datoria de a educa, nu numai oferind un ansamblu de cunostinte tehnice si stiintifice, ci mai ales lucrând „pentru a promova perfectiunea integrala a persoanei umane, precum si pentru binele societatii pamântesti si pentru edificarea unei lumi mai umane”[4]. Asta cere implicarea întregii societati. Educatia este o misiune comuna, care cere participarea activa în acelasi timp a parintilor, a scolii si a universitatilor, a institutiilor religioase si a societatii civile. Fara educatie, nu se genereaza cultura si se usuca tesutul vital al comunitatilor.

Un izvor de dezvoltare

Europa care se redescopera comunitate va fi cu siguranta un izvor de dezvoltare pentru sine si pentru toata lumea. Dezvoltarea trebuie înteleasa în acceptiunea pe care fericitul Paul al VI-lea a dat-o acestui cuvânt. „Pentru a fi dezvoltare autentica trebuie sa fie integrala, ceea ce înseamna îndreptata spre promovarea fiecarui om si a omului întreg. Asa cum s-a subliniat pe buna dreptate de catre un expert eminent: «noi nu acceptam sa separam economicul de uman, dezvoltarea de civilizatia în care se insereaza. Ceea ce conteaza pentru noi este omul, fiecare om, fiecare grup de oameni, ajungând sa cuprinda întreaga omenire»”[5].

Desigur la dezvoltarea omului contribuie munca, ce este un factor esential pentru demnitatea si maturizarea persoanei. Este nevoie de munca si este nevoie de conditii adecvate de munca. În secolul trecut n-au lipsit exemple elocvente de întreprinzatori crestini care au înteles ca succesul initiativelor lor depindea înainte de toate de posibilitatea de a oferi oportunitati de angajare si conditii demne de ocupatie. Trebuie repornit de la spiritul acelor initiative, care sunt si cel mai bun antidot la dezechilibrele provocate de o globalizare fara suflet, o globalizare „sferica”, care, atenta mai mult la profit decât la persoane, a creat zone raspândite de saracie, somaj, exploatare si strâmtorare sociala.

Ar fi oportun sa se redescopere si necesitatea unei concreteti a muncii, mai ales pentru tineri. Astazi multi tind sa evite munci în sectoare cruciale odinioara, pentru ca erau considerate obositoare si mai putin remunerative, uitând cât sunt de indispensabile pentru dezvoltarea umana. Ce s-ar întâmpla cu noi fara angajarea persoanelor care contribuie cu munca la hrana noastra zilnica? Ce s-ar întâmpla cu noi fara munca rabdatoare si ingenioasa a celui care tese hainele pe care le îmbracam sau construieste casele în care locuim? Multe profesii considerate astazi de mâna a doua sunt fundamentale. Sunt fundamentale din punct de vedere social, dar mai ales datorita satisfactiei pe care o primesc muncitorii de la faptul de a putea fi utili pentru ei si pentru altii prin angajarea lor zilnica.

De asemenea le revine tinerilor sa creeze conditiile economice care sa favorizeze o antrepriza sanatoasa si nivele adecvate de angajare. Politicii îi revine în special sa reactiveze un cerc virtuos care, pornind de la investitii în favoarea familiei si a educatiei, sa permita dezvoltarea armonioasa si pasnica a întregii comunitati civile.

O promisiune de pace

În sfârsit, angajarea crestinilor din Europa trebuie sa constituie o promisiune de pace. Acesta a fost gândul principal care i-a animat pe semnatarii Tratatelor de la Roma. Dupa doua razboaie mondiale si violente atroce ale popoarelor împotriva popoarelor, venise timpul de a afirma dreptul la pace[6]. Este un drept. Însa si astazi vedem cum pacea este un bine fragil si logicile particulare si nationale risca sa zadarniceasca visele curajoase ale fondatorilor Europei[7].

Totusi, a fi facatori de pace (cf. Mt 5,9) nu înseamna numai a munci pentru a evita tensiunile interne, a lucra pentru a pune capat numeroaselor conflicte care însângereaza lumea sau a aduce alinare celui care sufera. A fi facatori de pace înseamna a deveni promotori ai unei culturi a pacii. Asta cere iubire fata de adevar, fara de care nu pot sa existe raporturi umane autentice, si cautare a dreptatii, fara de care samavolnicia este norma dominanta din orice comunitate.

Pacea cere si creativitate. Uniunea Europeana se va mentine fidela fata de angajarea sa de pace în masura în care nu va pierde speranta si va sti sa se reînnoiasca pentru a raspunde la necesitatile si la asteptarile propriilor cetateni. În urma cu o suta de ani, chiar în aceste zile începea batalia de la Caporetto, una dintre cele mai dramatice din Marele Razboi. Ea a fost vârful unui razboi de uzura, cum a fost primul conflict mondial, care a avut primatul trist de a secera nenumarate victime în fata cuceririlor comice. Din acel eveniment învata, ca daca ne refugiem în spatele propriilor pozitii, ajungem sa pierim. Asadar nu este acesta timpul de a construi transee, ci acela de a avea curajul de a lucra pentru a urmari pe deplin visul parintilor fondatori al unei Europe unite si împacate, comunitate de popoare doritoare sa împartaseasca un destin de dezvoltare si de pace.

A fi suflet al Europei

Eminente, Excelente,

Stimati oaspeti,

Autorul Scrisorii catre Diognet afirma ca „asa cum este sufletul în trup, tot asa sunt în lume crestinii”[8]. În acest timp, ei sunt chemati sa redea Europei suflet, sa-i retrezeasca constiinta, nu pentru a ocupa spatii – acesta ar fi prozelitism –, ci pentru a anima procese[9] care sa genereze noi dinamisme în societate. Este tocmai ceea ce a facut sfântul Benedict, nu întâmplator proclamat de Paul al VI-lea patron al Europei: el nu s-a îngrijit sa ocupe spatiile unei lumi ratacite si confuze. Sprijinit de credinta, el a privit mai departe si dintr-o mica pestera din Subiaco a dat viata unei miscari contagioase si de neoprit care a redesenat fata Europei. El, care a fost „mesager al pacii, realizator al unirii, maestru al civilizatiei”[10], sa ne arate si noua crestinilor de astazi cum din credinta provine mereu o speranta fericita, capabila sa schimbe lumea. Multumesc.

Fie ca Domnul sa ne binecuvânteze pe noi toti, sa binecuvânteze munca noastra, sa binecuvânteze popoarele noastre, familiile noastre, pe tinerii nostri, pe batrânii nostri, sa binecuvânteze Europa.

Sa va binecuvânteze Dumnezeu Atotputernicul, Tatal si Fiul si Duhul Sfânt.

Multe multumiri. Multumesc.

Note:
[1] Benedict, Regula, Prolog, 14. Cf. Ps 33,13.
[2] Dictatura gândirii unice. Meditatia de dimineata în capela din Domus Sanctae Marthae, 10 aprilie 2014.
[3] Conferinta de presa în timpul zborului de întoarcere din Columbia, 10 septembrie 2017.
[4] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declaratia Gravissimum educationis, 28 octombrie 1965, 3.
[5] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclica Populorum progressio, 26 martie 1967, 14.
[6] Cf. Discurs adresat studentilor si lumii academice, Bologna, 1 octombrie 2017, nr. 3.
[7] Cf. ibid.
[8] Scrisoarea catre Diognet, VI.
[9] Cf. Exortatia apostolica Evangelii gaudium, 223.
[10] Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolica Pacis Nuntius, 24 octombrie 1964.

Autor: Papa Francisc
Traducator: pr. Mihai Patrascu
Sursa: http://www.magisteriu.ro