„

4 iulie 1762 – 3 septembrie1848

255 de ani de la nastere

„Ipsa se virtus satis ostendit”( Meritul singur se recomanda îndeajuns) – Sallustius

Când, pe nedrept, uitarea înlatura din constiinta generatiilor o personalitate de mare valoare, momentele comemorative îndreapta vina.
La 255 de ani de la nastere, Canonicul greco-catolic Ioan Corneli este în atentia noastra pentru sufletul sau mare, pentru întinsele sale orizonturi intelectuale si pentru straduinta de a fi dat contemporanilor sentimentul valorilor înalte.
Încercam azi datoria de a-l descoperi ca preot, profesor, cercetator în istorie si lingvistica, om de cultura si om, model pentru orice vremuri. Dar, în acelasi timp, si ca pe o personalitate de prestigiu a Bihorului.
Preotul si profesorul Ioan Corneli face parte din rândul carturarilor Scolii Ardelene, a carturarilor eruditi de talie europeana, „cu pornire catre lucruri mari si grele”, a carturarilor cu caractere umane exemplare, care au crezut în rostul scolii ca factor modern de educatie. Ei sunt aceia care au crezut în „luminarea” omului prin cultura si, respectând ideologia si programul Scolii Ardelene, au creat o cultura opusa traditiei slavo-bizantine, o cultura româneasca moderna, de esenta latina.
Ioan Corneli este „unul din cei mai distinsi si mai învatati barbati, si Bisericii, si neamului nostru din epoca sa, bun prietin, colaborator si patron ai marilor învatati Gheorghe Sincai, Samuil Micu si Petru Maior”, afirma dr. Iacob Radu în „Istoria Diecezei Române Unite cu Roma a Orazii-Mari, 1777-1927”. Ca o recunoastere a cuprinzatoarei sale activitati si a capacitatii de a da forma concreta ideilor sale, Vasile Bolca, în „Scoala Normala Româna Unita din Oradea”, 1784-1934, întituleaza un subcapitol „Epoca lui Ioan Corneli”.
S-a nascut în anul 1762 (data probabila) din parinti nobili. A urmat Teologia în mai multe localitati: Viena, Agria si Liov. Din acesti ani se remarca pasiunea pentru studiul limbilor. În anii maturitatii devine un recunoscut poliglot, stapâneste perfect latina, greaca, germana, franceza si maghiara.
A fost hirotonit preot în Blaj si numit capelan la Oradea. Aici s-a remarcat prin devotamentul si spiritul de sacrificiu cu care a îngrijit soldatii bolnavi de ciuma. Timp de patru ani a fost paroh în comuna Deda, preot foarte iubit de oameni. Mai târziu a administrat parohia din Beliu, unde traditia locului i-a pastrat amintirea numind un nuc batrân din curtea scolii „nucul lui Corneli”. Parintele Ioan Corneli avea o cultura teologica temeinica, din întelepciunea cartilor sfinte gasea caile prin care sa-si apropie credinciosii si sa le deschida în suflete dorinta unei adevarate trairi crestine.
Episcopul Ignatie Darabant (1790-1805) l-a numit pe tânarul preot profesor la „Preparandia” din Oradea si director al „scoalelor nationale române din Bihor”, calitate în care a înfiintat în satele noastre numeroase scoli confesionale românesti. În acel veac al „Luminilor”, Biserica Româna Unita cu Roma era angajata în spirit iluminist iosefinist în construirea de biserici si scoli chiar si în cele mai îndepartate catune. Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Episcopilor si unor personalitati asemenea lui Corneli li se datoreaza pregatirea temeinica a învatatorilor scolilor confesionale românesti din Bihor si nordul Transilvaniei, nu numai în cadrul „Preparandiei”, dar si prin obligatia învatatorilor de a frecventa cursuri suplimentare (între sase saptamâni si doua luni) „în care sa se iscuseasca în cele ce ei învatau pe altii”, cursuri predate mai multi ani de Ioan Corneli, ca sa se formeze „oameni învatati, crestini îmbunatatiti, cu un cuvânt, sa poata fi împreuna partasi fericirii vremelnice de aici, si celei de veci” ( Vasile Bolca, „Scoala Româna Unita din Oradea, 1784-1934”,Oradea, 1934, p.59).
Pretuindu-l pe Corneli, Episcopul Ignatie Darabant îl recomanda pentru postul de revizor la ,,Craiasa tipografie din Buda”, unde a lucrat Samuil Micu Klein, iar Episcopul Samuil Vulcan (1806-1839) îl trimite la Buda pentru redactarea primului nostru dictionar etimologic, cunoscutul „Lexicon” de la Buda, aparut în 1825. Samuil Micu Klein, cel dintâi lexicograf al nostru, a început lucrarea în 1795. Într-o scrisoare adresata lui Corneli – între ei exista o frumoasa corespondenta -, Samuil Micu marturisea: „Sa scriu aceasta carte m-a îndemnat dragostea pentru cultura si stiinta neamului meu. Am scris-o ca sa fac cinste neamului meu …”.
În linia acestui patriotism adevarat si constructiv al Scolii Ardelene se situeaza Canonicul Corneli si activitatea sa. La stingerea sa din viata, Samuil Micu a lasat „Lexiconul” aproape terminat. Lucrarea a fost continuata, completata si definitivata de câtiva barbati de seama, dintre care amintim pe Ioan Corneli si Petru Maior, si publicata în anul amintit mai sus, 1825.
Profesorul si directorul „scoalelor nationale din Bihor”, Ioan Corneli, a avut o conceptie corecta pentru învatamântul românesc din acel timp, care, pusa în practica, a dus la dezvoltarea, perfectionarea si înnoirea actului didactic, cu intentia de a ridica poporul prin cultura. Astfel, el cerea „unitate de vederi a celor doua confesiuni românesti”, ceea ce însemna aceleasi manuale pentru românii greco-catolici si pentru cei neuniti (ortodocsi), cu exceptia „Catehismului” ( greco-catolicii foloseau „Catehismul” lui Samuil Micu Klein, aparut la Blaj).
Privit si sumar, un proiect schitat de Ioan Corneli pentru dezvoltarea scolilor românesti evidentiaza dimensiunea culturii generale dorita de Canonic. În gândirea profesorului intra introducerea unor discipline noi: geografia si istoria universala, catehismal sanatatii, gramatica româneasca, ortografia si caligrafia, istoria natiunii daco-române, aceasta din urma trebuia sa cuprinda „viata barbatilor mari care sa serveasca drept model tinerelor generatii”.
În afara de contributia la redactarea „monumentalei opere lexicale din Buda”, nu au ramas lucrari publicate de Corneli. Multiplele probleme de care raspundea „cereau o dezlegare grabnica, nu i-au dat ragazul ca sa lucreze temeinice opere de sinteza”. A fost însa „un harnic si competent difuzor al ideilor prietenilor sai”, exponentii Scolii Ardelene: Samuil Micu Klein, Gheorghe Sincai si Petru Maior.
Datoria de a înlatura alfabetul chirilic, sustinuta si argumentata de Scoala Ardeleana , devine pentru Corneli una din obligatiile cele mai presante, „caci prin reîntoarcerea noastra la alfabetul latin […] am rupt-o macar în parte, cu un trecut care a vârât poporul român în primitivitate si barbarie, care i-a stricat moravurile si i-a viciat limba” (Op. cit. p.50). În favoarea înlaturarii alfabetului chirilic si înlocuirii lui cu cel latin, Canonicul aduce argumente de ordin istoric si practic. Amintim ca Samuil Micu a fost cel dintâi român care a publicat o carte cu litere latine: „Carte de rogacioni” (Viena,1779).
Ioan Corneli si Petru Maior au cautat sa stabileasca împreuna normele generale ale ortografiei limbii române, ei intentionau sa realizeze un îndreptar teoretic care sa deschida „Lexiconul”. Întreaga lucrare îi apartine lui Corneli, Petru Maior a intervenit „abia cu câteva revizuiri”. Lucrarea va aparea în „Ortographia Romana sive latino-valachica” a lui Petru Maior.
Pentru omul de cultura care a fost Ioan Corneli, lectura a însemnat o activitate constanta, de aceea se poate vorbi de biblioteca sa personala ca de o biblioteca de exceptie, „cu o structura enciclopedica, de tipul iluministului transilvanean…”. Continutul bogat al rafturilor, 537 de volume, însuma carti teologice, istorice, filologice si beletristice. Prin testament, biblioteca a fost daruita Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Alaturi de Episcopii Vasile Erdelyi, Samuil Vulcan, Mihai Pavel, Demetriu Radu, care prin acelasi gest si-au daruit bibliotecile personale Episcopiei, Biblioteca Canonicului Ioan Corneli a îmbogatit tezaurul „Bibliotecii diecezane”, care avea carti din toata aria lumii civilizate, „acoperind o gama larga de preocupari, fiind scrise în diverse limbi de circulatie internationala”.
Ce ne spune viata Canonicului Ioan Corneli noua, celor care traim într-un timp al relativismului, când adevarul si morala sunt puse la îndoiala, iar viitorul schiteaza tot mai mult chipul unui om instinctual, egoist si fara scrupule?
Viata Canonicului Corneli este o viata exemplara pentru ca a trait-o în orizontul existentei lui Dumnezeu, într-o comunitate activa, într-un „noi”, cum spune Papa Benedict al XVI-lea, comunitate care cultiva virtutile si formeaza caractere adevarate, Biserica. De asemenea, cultura i-a îmbogatit sufletul, si, împreuna , Biserica si cultura i-au creat o alcatuire sufleteasca în care regasim puterea de munca, eruditia, seriozitatea, tinuta morala si daruirea pâna la jertfa pentru împlinirea celor mai înalte idealuri. Dar nu acesta este omul care se apropie de desavârsire?
Memoria lucrurilor bune trebuie „cultivata, întretinuta” si transmisa de la o generatie la alta. Într-o lume ca a noastra este un imperativ. Pare a fi cea mai importanta cale pentru a ne regasi demnitatea umana si crestina.
Peste anii care au trecut, aducem astazi recunostinta noastra Canonicului Ioan Corneli si ne împreunam mâinile pentru o rugaciune.

Bibliografie

Blaga Mihoc, ,,Calea adevarului sau cugetul si vointa ierarhilor’’, Editura Logos ‘94, Oradea, 2009.
Vasile Bolca, „Scoala Normala Româna Unita din Oradea 1784-1934’’, Tipografia „Scrisul Românesc’’, Oradea, 1934.
Iudita Caluser, „Episcopia Greco-Catolica de Oradea”, Editura Logos ’94, 2000.
George Ivascu, „Istoria literaturii române 1”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969.
Dimitrie Macrea, „Lingvisti si filologi români”,Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959.
Dr. Iacob Radu, „Istoria Diecezei Române Unite cu Roma”, Oradea, 1932.