„

Mesajul Sfântului Parinte Papa Francisc pentru cea de-a 54-a Zi Mondiala de

Rugaciune pentru Vocatii

7 mai 2017

Stimulati de Duhul Sfânt pentru misiune

Iubiti frati si surori!

În anii trecuti, am avut ocazia sa reflectam asupra a doua aspecte care se refera la vocatia crestina: invitatia de „a iesi din noi însine” pentru a ne pune în ascultarea glasului Domnului si importanta comunitatii ecleziale ca loc privilegiat în care chemarea lui Dumnezeu se naste, se alimenteaza si se exprima.

Acum, cu ocazia celei de-a 54-a Zi Mondiala de Rugaciune pentru Vocatii, as vrea sa ma opresc asupra dimensiunii misionare a chemarii crestine. Cine se lasa atras de glasul lui Dumnezeu si a pornit în urmarea lui Isus descopera foarte repede, înlauntrul sau, dorinta de nesuprimat de a duce Vestea Buna fratilor, prin evanghelizare si prin slujirea în caritate. Toti crestinii sunt constituiti misionari ai Evangheliei! De fapt, discipolul nu primeste darul iubirii lui Dumnezeu pentru o mângâiere privata; nu este chemat sa se duca pe sine însusi, nici sa se îngrijeasca de interesele unei firme; el este pur si simplu atins si transformat de bucuria de a se simti iubit de Dumnezeu si nu poate retine aceasta experienta numai pentru sine: „Bucuria Evangheliei care umple viata comunitatii discipolilor este o bucurie misionara” (Exortatia apostolica Evangelii gaudium, 21).

De aceea, angajarea misionara nu este ceva care se adauga la viata crestina, ca si cum ar fi un ornament, ci, dimpotriva, este situata în inima credintei însesi: relatia cu Domnul implica faptul de a fi trimisi în lume ca profeti ai cuvântului sau si martori ai iubirii sale.

Daca experimentam în noi si multe fragilitati si putem sa ne simtim uneori descurajati, trebuie sa ne ridicam capul spre Dumnezeu, fara a ne lasa striviti de sentimentul de nepotrivire sau de a ceda în fata pesimismului, care ne face spectatori pasivi ai unei vieti obosite si obisnuite. Nu exista pentru teama: însusi Dumnezeu e cel care vine sa ne purifice „buzele necurate”, facându-ne capabili pentru misiune: „«Iata, atingându-se acesta de buzele tale, vinovatia si pacatul tau sunt acoperite!». Am auzit glasul Domnului, zicând: «Pe cine voi trimite si cine va merge pentru noi». Iar eu am raspuns: «Iata-ma, trimite-ma pe mine!»” (Is 6,6-8).

Fiecare discipol misionar aude în inima acest glas divin care îl invita sa „treaca” prin mijlocul oamenilor, ca Isus, „vindecând si facând bine” tuturor (cf. Fap 10,38). De fapt, deja am avut ocazia sa amintesc ca în virtutea Botezului, fiecare crestin este un „cristofor”, adica „unul care îl poarta pe Cristos” fratilor (cf. Cateheza, 30 ianuarie 2016). Acest lucru este valabil îndeosebi pentru cei care sunt chemati la o viata de consacrare speciala precum si pentru preoti, care cu generozitate au raspuns „iata-ma, Doamne, trimite-ma pe mine!”. Cu entuziasm misionar reînnoit, ei sunt chemati sa iasa din sfintele tarcuri ale templului, pentru a permite duiosiei lui Dumnezeu sa se reverse în favoarea oamenilor (cf. Omilie Sfânta Liturghie a Crismei, 24 martie 2016). Biserica are nevoie de astfel de preoti: încrezatori si senini pentru ca au descoperit adevarata comoara, nerabdatori sa mearga s-o faca cunoscuta tuturor cu bucurie! (cf. Mt 13,44).

Desigur, nu sunt putine întrebarile care apar atunci când vorbim despre misiunea crestina: ce înseamna a fi misionar al Evangheliei? Cine ne daruieste forta si curajul vestirii? Care este logica evanghelica din care se inspira misiunea? La aceste întrebari putem raspunde contemplând trei scene evanghelice: începutul misiunii lui Isus în sinagoga din Nazaret (cf. Lc 4,16-30); drumul pe care El îl parcurge ca Înviat alaturi de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35); si în sfârsit parabola semintei (cf. Mc 4,26-27).

Isus este uns de Duhul Sfânt si trimis. A fi discipol misionar înseamna a participa activ la misiunea lui Cristos, pe care însusi Isus o descrie în sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns sa duc saracilor vestea cea buna; m-a trimis sa proclam celor închisi eliberarea si celor orbi recapatarea vederii, sa redau libertatea celor asupriti; sa vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19). Aceasta este si misiunea noastra: a fi unsi de Duhul Sfânt si a merge spre frati ca sa vestim Cuvântul, devenind pentru ei un instrument de mântuire.

Isus se alatura drumului nostru. În fata întrebarilor care apar din inima omului si a provocarilor care se ridica din realitate, putem sa avem o senzatie de ratacire si sa simtim un deficit de energii si de speranta. Exista riscul ca misiunea crestina sa apara ca o simpla utopie irealizabila sau, oricum, o realitate care depaseste fortele noastre. Dar daca-l contemplam pe Isus Înviat, care merge alaturi de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-15), încrederea noastra poate sa fie reînsufletita; în aceasta scena evanghelica avem o adevarata „liturgie a strazii”, care precede pe cea a Cuvântului si a Pâinii frânte si ne comunica, în fiecare pas al nostru, ca Isus este alaturi de noi! Cei doi discipoli, raniti de scandalul Crucii, se întorc acasa parcurgând calea înfrângerii: poarta în inima o speranta înfrânta si un vis care nu s-a realizat. În ei tristetea a luat locul bucuriei Evangheliei. Ce face Isus? Nu-i judeca, parcurge însasi drumul lor si, în loc sa ridice un zid, deschide o noua bresa. Lent transforma descurajarea lor, face sa arda inima lor si deschide ochii lor, vestind Cuvântul si frângând Pâinea. În acelasi mod, crestinul nu poarta singur angajarea misiunii, ci experimenteaza, chiar si în trude si în neîntelegeri, „ca Isus merge cu el, vorbeste cu el, respira cu el, munceste cu el. Îl simte pe Isus viu împreuna cu el în mijlocul angajarii misionare” (Exortatia apostolica Evangelii gaudium, 266).

Isus face sa încolteasca samânta. În sfârsit, este important a învata din Evanghelie stilul vestirii. De fapt, adesea, chiar si cu intentiile cele mai bune, se poate întâmpla sa se tolereze o anumita manie de putere, prozelitismul sau fanatismul intolerant. În schimb, Evanghelia ne invita sa refuzam idolatria succesului si a puterii, preocuparea excesiva pentru structuri si o anumita neliniste care raspunde mai mult unui spirit de cucerire decât celui de slujire. Samânta Împaratiei, desi mica, invizibila si uneori nesemnificativa, creste în tacere gratie lucrarii neîncetate a lui Dumnezeu: „Asa este împaratia lui Dumnezeu: ca un om care arunca samânta în pamânt si, fie ca doarme, fie ca se scoala, noaptea si ziua, samânta rasare si creste, nici el nu stie cum” (Mc 4,26-27). Aceasta este prima noastra încredere: Dumnezeu depaseste asteptarile noastre si ne surprinde cu generozitatea sa, facând sa rasara roadele muncii noastre dincolo de calculele eficientei umane.

Cu aceasta încredere evanghelica ne deschidem la actiunea tacuta a Duhului, care este fundamentul misiunii. Niciodata nu va putea exista nici pastoratie vocationala, nici misiune crestina fara rugaciunea asidua si contemplativa. În acest sens, trebuie alimentata viata crestina cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu si, mai ales, sa se îngrijeasca relatia personala cu Domnul în adoratia euharistica, „loc” privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu.

Aceasta prietenie intima cu Domnul doresc s-o încurajez cu putere, mai ales pentru a implora de sus noi vocatii la preotie si la viata consacrata. Poporul lui Dumnezeu are nevoie sa fie condus de pastori care-si dedica viata în slujba Evangheliei. De aceea, cer comunitatilor parohiale, asociatiilor si numeroaselor grupuri de rugaciune prezente în Biserica: împotriva ispitei descurajarii, continuati sa-l rugati pe Domnul pentru ca sa trimita lucratori în secerisul sau si sa ne dea preoti îndragostiti de Evanghelie, capabili sa devina aproapele cu fratii si, astfel, sa fie semn viu al iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Iubiti frati si surori, si astazi putem sa regasim ardoarea vestirii si sa propunem, mai ales tinerilor, urmarea lui Cristos. În fata senzatiei raspândite a unei credinte obosite sau reduse la simple „datorii de îndeplinit”, tinerii nostri au dorinta de a descoperi fascinatia mereu actuala a figurii lui Isus, de a se lasa interogati si provocati de cuvintele sale si de gesturile sale si, în sfârsit, de a visa, gratie Lui, o viata pe deplin umana, bucuroasa sa se dedice în iubire.

Maria Preasfânta, Mama Mântuitorului nostru, a avut curajul de a îmbratisa acest vis al lui Dumnezeu, punând tineretea sa si entuziasmul sau în mâinile sale. Mijlocirea sa sa ne obtina aceeasi deschidere a inimii, promptitudinea în a rosti acel „Iata-ma” al nostru la chemarea Domnului si bucuria de a porni la drum (cf. Lc 1,39), asemenea ei, pentru a-l vesti întregii lumi.


Traducator: pr. Mihai Patrascu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro