„Recenzia volumului PENTARHIA, VOLUMUL III a parintelui Ioan Malinas”,

„Prezentam în continuare o recenzie a doamnei Vera Maria Neagu asupra noului volum „Pentarhia” a parintelui Ioan Marin Malinas din Austria:

Intitulat „Regestele patriarhale si imperiale de la Constantinopol privind Crimeea si tarmul nordic al Marii Negre“, cel de al treilea volum al lucrarii „Pentarhia“ a Parintelui Arhimandrit Ioan Marin Malinas (Austria) este de fapt al saptelea al seriei (pentru ca volumul II a aparut în 5 parti, adica în cinci tomuri) si totodata ultimul, încununând o activitate de cercetare si redactare de circa 14 ani.
„Fiecare volum editat, precum se întâmpla cu orice lucrare tiparita – citim în Epilogul volumului al III-lea -, reflecta nivelul de informare al autorului din momentul respectiv. În decursul anilor, aprofundând mereu temele legate de aceasta serie Pentarhia Patriarhilor, am ajuns sa observ unele greseli care s-au strecurat în volumele anterioare, pe unele dintre ele reusind sa le corectez, prin reluarea sau reîncadrarea materialului, fragmentar, în volumul urmator. Desigur, acest lucru n-a fost posibil cu întreg textul celor sapte volume. Din acest motiv, cititorul e bine sa preia nivelul de informatie în forma ulterioara, adica sa le compare, acolo unde ele exista, cu cele din volumul sau volumele ulterioare. Astfel se explica si toate diortosirile, amendarile, corecturile, adaugirile si omisiunile întreprinse de noi, pe parcursul redactarii acestor volume. Acest stil de diortosire si îmbunatatire a nivelului de documentatie noi l-am numi corectura progresiva, adica de la un volum la celalalt.“
Pentarhia, sau “Sistemul celor cinci capetenii sau patriarhi din primul mileniu crestin: Roma Veche, Constantinopol Noua Roma, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, a Vechilor Orientali (asirieni, copti, armeni, sirieni, etiopieni etc.), a întâistatatorilor si patriarhilor autocefali si autonomi din epoca ante si postimperiala – 1453, a greco-catolicilor de toate etniile si riturile, precum si a patriarhilor de rit latin impusi de cruciati la Constantinopol si în Orientul Crestin”, a început cu „Dipticon sau cronologie patriarhala si imperiala”, care a aparut în 2006 si era, la acea data, a zecea carte a autorului.
Volumul al III-lea al Pentarhiei a aparut spre sfârsitul anului trecut, 2016, în editura Risoprint din Cluj-Napoca, si se deschide cu un Cuvânt înainte al Prea Sfintitului dr. Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea si decanul Facultatii de Teologie greco-catolica din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, si un Referat al profesorului universitar dr. Remus Rus, de la Facultatea de Teologie ortodoxa ”Justinian Patriarhul” – Universitatea Bucuresti. Urmeaza Lista volumelor cu regeste (registre) patriarhale si imperiale de la Constantinopol, traduse, reproduse si folosite în aceasta lucrare (instrument de lucru pentru secolul al XIV-lea fiind cartea lui Jean Darrouzès, “Le registre synodal du patriarchat byzantin au XIV-e siècle (Étude paléographique et diplomatique, Paris, 1971), si bibliografia de specialitate.
În Introducerea cartii, autorul face precizarea ca geografia eclesiastica (sintagma împrumutata de la bizantinologul asumptionist Jean Darrouzès cu a sa Géographie Ecclésiastique de l’Empire Byzantin) a scaunelor episcopale din vestul si nordul Marii Negre, din Crimeea, precum si din regiunea de vest a Caucazului, confirma faptul ca „populatia locala a fost obligata sa se adapteze la patru tipuri de state, care au stapânit acele regiuni sau care si-au disputat hegemonia prin acele parti: a. statele urbanizate (Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Serenissima Venetie, Genua, Persia, Armenia, Iberia, Lazica, Imperiul de Trapezunt (legat de Principatul de Theodoro), iar mai târziu Taratele Bulgare, Rusia si Imperiul Otoman); b. statele migratorilor, deja sedentarizati (chazarii, mongolii, tatarii, selgiucizii); c. imperiile stepei (nomazii, gotii, hunii, protobulgarii, pecenegii, cumanii, mongolii); si d. statele de desert musulmane (Califatul Arab, mamelucii din Egipt, selgiucizii)“. Spatiul Marii Negre – mai spune autorul – a fost obligat sa faca experienta interactiunii dintre patru feluri de state, interactiune care s-a desfasurat prin patru zone de trecere: pe mare, dinspre sud; prin Dunarea de Jos si sudul Basarabiei; prin stepa din nordul Crimeii; si prin Muntii Caucaz.
Lucrarea de baza folosita de autor pentru istoria civilizatiei din bazinul Marii Negre, pâna la cucerirea acestei zone de catre otomani, în secolele XV-XVI, a fost cartea marelui istoric Gheorghe I. Bratianu (mort în închisoarea comunista de la Sighet, Maramures, în aprilie 1953, în vârsta de numai 55 de ani), “Marea Neagra. De la origini pâna la cucerirea otomana”, al carei manuscris în limba franceza (La Mer Noire. Dès les origines à la conquête ottomane) este datat 1948, dar care nu a fost tiparita decât în 1969, la München, de Societatea Academica Dacoromâna, în limba româna aparând abia în 1988, în editura Meridiane din Bucuresti, în colectia Biblioteca de Arta. Arte si civilizatii, în traducerea Michaelei Spinei, cu un studiu introductiv, note si bibliografie de Victor Spinei, care semneaza si îngrijirea editiei (doua volume, 352 p, 388 p.). Autorul Pentarhiei insista, însa, referitor la Marea Neagra, asupra vietii bisericesti, mai precis asupra “structurilor canonice ale scaunelor episcopale ortodoxe din partile rivierei nord-estice, nordice, nord-vestice, precum si a celor din sudul Peninsulei Crimeea, structurile canonice ale ierarhiei locale fiind puse în legatura în primul rând cu Constantinopolul si în al doilea rând cu formatiunile statale ori ale coloniilor grecesti din acele locuri.
În acest ultim volum al vastei sale lucrari, Parintele Ioan Marin Malinas prezinta date privitoare la scaunele episcopale din peninsula Crimeea si din nord-vestul si nord-estul Marii Negre ca o continuare a geografiei ecleziastice a tarmului românesc, în contextul relatiilor de vecinatate si de jurisdictie ale acestor eparhii cu Tronul Ecumenic de la Constantinopol, pâna în anul 1453, iar în mod extins, pâna în anul 1774, când Tarina Ecaterina a II-a (1762-1796) a început sa anexeze teritoriile din nordul, nord-estul si nord-vestul Marii Negre la Imperiul Rus.
Prin tratatul de la pace de la Kuciuk-Kainargi din 21 iulie 1774, Rusia a primit de la otomani sudul Ucrainei de astazi, situat între gurile de varsare ale râurilor Bug, Nipru si Don, si corabiile ei au avut dreptul de a trece prin fata Constantinopolului/ Istanbul, prin strâmtorile Bosfor si Dardanele. Rusia a obtinut totodata dreptul de protectorat asupra tuturor crestinilor ortodocsi de sub stapânirea Padisahului, si acesta, la rîndul sau, devenea protectorul musulmanilor din Imperiul Rus. În urma Pacii de la Iasi, din 9 ianuarie 1792, Niprul a devenit granita dintre Imperiul Rus si cel Otoman, iar în anul 1794 Ecaterina a II-a a ordonat fondarea orasului-port Odessa, pe locul unde înca din anul 1240 se afla asezarea tatara Khadjibey (Printul care viziteaza Mecca). În apropiere de Khadjibey otomanii au construit, în anul 1764, fortareata Yeni Dünya (Noua Lume), preluata de rusi în anul 1774 si încadrata ulterior în lantul de fortificatii din Noua Rusie de la Odessa, iar din anul 1812 de la Cetatea Alba, pâna la Avoz, continuându-se pâna la Mozdok (Ossetia de Nord, în Caucaz). Expansiunea Rusiei spre apus a continuat cu alte anexari teritoriale, începând cu Finlanda (1809, partial), Georgia (în mai multe etape, pâna în anul 1810), Basarabia în anul 1812.
Sistemul organizarii canonice a ierarhiei ortodoxe este explicat de Jean Darrouzès în regestul nr. 2993, din mai 1395. Problema mitropoliilor din tot spatiul geografic ortodox, deci si din afara frontierelor imperiale, precizeaza autorul Pentarhiei, cadea în competenta împaratului romeu, nu a Sinodului Endemic, nici a Patriarhului. Pentru mitropolii si numirea mitropolitilor, dosarul acestora trebuia sa aiba ultima confirmare sau respingere din partea Împaratului, pentru ca mitropoliile simbolizau vechile provincii care tinusera de Bizant si care ulterior au fost cucerite fie de turci, fie de arabi, ori s-au constituit în state succesoare, precum Imperiul Bulgar, cel de Trapezunt etc. Mitropolia care era numita a Mauroblachiei în doua acte patriarhale anterioare – regestele 2965, din iunie 1394, si 2968, din august 1394 – apare, dupa un an de zile, cu alt nume, de Rossoblachia, si aceasta pentru ca la Constantinopol locul scaunului mitropolitan al Moldovei nu era precizat în statutul administrativ, în catalog sau catagrafie, mitropolia fiind cunoscuta numai dupa numele Statului, nu dupa cel al cetatii sau al orasului ei de resedinta, mai ales ca Moldova si-a schimbat de trei ori capitala, în a doua jumatate a secolului al XIV-lea (Baia, Siret, Suceava), asa cum si Ungrovlahia, sau mai exact domnitorul ei a schimbat-o de trei ori, pentru ca rezida când la Câmpulung, când la Curtea de Arges sau la Târgoviste. Scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a ramas la Curtea de Arges pâna în anul 1515, când a fost mutat si el la Târgoviste. Explicatia ar fi, considera autorul, ca din anul 1359, când a avut loc transferul canonic al lui Iachint de Vicina în Ungrovlahia, fara a i se mentiona cetatea sau orasul de resedinta, cu locul scaunului mitropolitan, actiune canonica la care a participat si împaratul bizantin, puterea imperiala n-a mai avut ocazia sa fie asociata de Patriarhie la diferitele acte care atingeau repartizarea geografica a scaunelor mitropolitane în teritoriul locuit de români.
Un spatiu important în cuprinsul Introducerii este acordat analizei Canonului 28 al celui de al 4-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon, din anul 451, care vorbeste despre privilegiile acordate Preasfântului scaun al Romei noi – Constantinopolul de cei 150 de sfinti parinti participanti la Sinod, privilegii egale cu cele ale Vechii Rome, ambele fiind cetati împaratesti si cuvenindu-se astfel ca amândoua sa fie la fel de mari si în lucrurile cele bisericesti.
Fata de comentariul canonistului ortodox prof. dr. Ioan N. Floca (n. 1928) de la Sibiu, care spune ca acest Canon 28 al Sinodului de la Chalcedon este unul dintre cele mai controversate, fiind neacceptat de Biserica apuseana „numai din motive de trufie“, dar ca de fapt daca Roma ramâne pe locul întâi cu un primat de onoare, urmata pe locul doi de Roma Veche – Constantinopolul, aceasta clasificare are la origine „temeiuri nebisericesti“, „de natura lumeasca sau politica“, autorul cartii pe care o prezentam aici acuza „tendinta centrifuga generala a patriarhiilor autocefale post-imperiale (de dupa 1453) de minimalizare, dusa pâna la negarea totala a rolului Constantinopolului în viata si organizarea canonica a Bisericii Ortodoxe Universale. „În mod normal – scrie Parintele Malinas – ar fi trebuit sa se întâmple invers, adica unitatea dogmatica, liturgica, morala si de organizare canonica sa exprime … o forta centripeta continua care sa-i ofere Ortodoxiei posibilitatea de luare de decizii comune, de întrajutorare, de solidaritate si de colaborare irenica si constructiva.“ În opinia sa, efectul autocefaliilor moderne pe planul general al Ortodoxiei este unul destructiv, de farâmitare a unitatii ierarhice, de concurenta, cu rezultatul final de slabire a fortei ei de coeziune, de unde ar rezulta si „haosul jurisdictiilor din diaspora ortodoxa, cu atâti episcopi vagantes“, când de fapt „numai Patriarhiile Apostolice de Alexandria, Antiohia si Ierusalim, împreuna cu Patriarhia Ecumenica, au drept de jurisdictie suprastatala, pentru ca autocefalia lor a fost acordata de Sinoadele ecumenice si în limitele frontierelor Imperiului Romano-Bizantin, cu drept de extindere si în afara acestuia“. Principiul „consensus ecclesiae dispersae“, absolutizat de autocefaliile moderne, a condus la pregatirea, înca din 1930, a Sfântului si Marelui Sinod (Ecumenic) Panortodox, care nu se va tine decât în iunie 2016 (în insula Creta), la 1229 de ani de la ultimul Sinod Ecumenic, al 7-lea, cel de la Niceea, din 787. Noul Sinod, scria autorul când acesta înca nu avusese loc, „ar fi necesar sa faca o trecere în revista, o evaluare canonica a evenimentelor care s-au petrecut si prin care a trecut Biserica Ortodoxa timp de peste un mileniu: arabizarea patriarhiilor de Alexandria, Antiohia si Ierusalim (înainte fiind de limba arameica, copta si greaca) sub stapânirea califilor si dificultatile lor de comunicare cu Constantinopolul, schisma cea mare, din anul 1054, cucerirea Constantinopolului de catre latini, în anul 1204, disputa isihasta, cucerirea Constantinopolului de catre otomani, în anul 1453, cu catastrofa ce a urmat pentru Ortodoxie, în ciuda functiei de etnarh … detinuta de Patriarhul Ecumenic (1454-1856), fenomenul de Bizant dupa Bizant împlinit de Tarile Române si de Rusia etc. Ordinea de zi a noului Sinod ar trebui sa specifice si daca sau cine preia locul bazileului romeu de … episcop în cele din afara ale Bisericii, ori cum s-a exprimat Sf. Constantin I cel Mare (306-337) în fata episcopilor adunati în palatul sau de la Nicomedia: „Voi sunteti episcopi întru cele dinauntru ale Bisericii; pe mine, însa, m-a asezat Dumnezeu episcop al celor aflata în afara ei“ („Viata lui Constantin cel Mare“ în Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a II-a, vol. II).
În continuare, materia cartii este structurata în patru capitole: I. Scaune episcopale românesti din regiunile de vest ale Marii Negre; II. Provincia Zichiae; III. Provincia Alaniae/ Alania (Osetia); IV. Scaune Episcopale pe teritoriul Peninsulei Crimeea.
Din motive de spatiu tipografic ne vom referi numai la continutul capitolului 1, care se refera la mitropoliile de pe teritoriul României de azi sau ca având legatura directa cu acestea. Capitolul este subdivizat la rândul sau în sase subcapitole: a. Tomis si Justiniana Prima, b. Vicina. Mitropolia Vicinei (c.1215-1359); c. Braila. Mitropolia Proilaviei (î. 1580-1840) si sufragana acesteia Episcopia Hotinului [1757 (1758) – (1806) 1810]; d. Cetatea Alba (Belugrad, în regestele patriarhale); e. Schema de reconstituire a listei ierarhilor din Mitropolia sinodalo-imperiala a Ungrovlahiei, între Curtea de Arges, Ohrida, Halici si Constantinopol, d.1371? – 1500; f. Schema de reconstituire a listei ierarhilor din Mitropolia sinodalo-imperiala a Moldovei, d.1371? – 1500.
Ca si în cazul volumelor precedente, multitudinea surselor, folosirea lor în orginalul grecesc sau latinesc, francez, german sau englez pentru cele de data mai recenta, în paralel cu traducerea lor în limba româna, încadrarea datelor si evenimentelor religioase în viata laica a zonelor geografice în care se desfasoara acestea, precizarea punctului de vedere propriu dupa citarea opiniilor istoricilor folositi ca sursa într-o problema sau alta, toate acestea fac si din aceasta carte o lectura pasionanta pentru cititorul interesat de subiect la modul general, si un instrument de lucru pentru cercetatorul istoriei Ortodoxiei în contextul mai larg al Crestinismului.

Autor si editor: