Acum 50 de ani programarea decretului conciliar <Orientalium ecclesiarum>

Ex oriente lux, spune un vechi adagiu caruia îi poate fi atribuita si o cheie de lectura hristologica. Adevarul continut în acest proverb a fost ca si repropus Bisericii întregi acum 50 de ani prin promulgarea decretului Orientalium ecclesiarum (Oe) de la Conciliul Vatican II, despre bisericile orientale catolice, documentul care a afirmat constiinta bogatiei lor si necesaritatea diversitatii în interiorul Bisericii universale.
Orientalium ecclesiarum a fost încoronarea unui important drum al cunostintei latine, nu întotdeauna lipsit de momente de întuneric, asa cum nici Orientul crestin nu a fost niciodata absent din urbe: este suficient sa ne gândim la studiul limbilor orientale, la colectia de manuscrise orientale a Bibliotecii Apostolice Vaticane, pâna ajunge la fondarea la Roma în 1917 Institutului Pontifical Oriental. Instituirea, în acelasi an, Congregatiei pentru Bisericile orientale, ca si Dicasteriu independent, a avut loc gratie lui Benedict al XV-lea, pentru a manifesta iubirea pentru crestini <martori vii înca de la origini> (Oe 2).
Decretul a dus la îndeplinire ceea ce era continut în particular în scrisoarea apostolica Orientalium Dignitas a lui Leon al XIII-lea, care a început sa înlature unele prejudecati, în primul rând acela al unei <uniformitati universale> în numele unei ecleziologii care considera Biserica latina si „ritul” sau un model de nivel universal, în convingerea prestantia ritus latini. Astfel drepturile si privilegiile patriarhilor se subtiasera sau fusesera înlaturate, si aici în optica unei anumite interpretari a ministerului romanului pontif. La baza statea poate consideratia crestinismului oriental catolic ca fiind un pitoresc folclor, totusi neînteles pe deplin si confundat cu Biserica ortodoxa.
Conciliul Vatican II s-a ocupat de Bisericile orientale pe lânga deja citatul Oe, în numerele 14-17 din decretul despre ecumenism, Unitatis Redintegratio (Ur) si în numarul 23 din Lumen Gentium (Lg), unde gasim o cheie ermeneutica de netagaduit pentru toata chestiunea Bisericilor orientale: acestea nu sunt cauzate de numita contingenta istorica mare dar exista datorita dorintei providentiale. Ceea ce înseamna ca diversitatea în interiorul Bisericii reflecta un proiect al lui Dumnezeu, este într-adevar o epifanie instrumentala pentru însasi catolicitatea Bisericii nedespartite. Nu numai, dar este demn de a fi luat în evidenta faptul ca organicitatea acestor coetus este data de catre disciplina, uzantele liturgice si de patrimoniul spiritual si teologic specifice.
În urma acestor afirmatii, este greu sa vorbim despre aceste Biserici, ca despre niste accidente ale istoriei, sau vestigii pur arheologice. Este de adaugat apoi, ca a margini rolul lor doar la «specificul oficiu de a promova unitatea crestinilor» (Oe 24), de altfel un fapt înca urgent si inderogabil, înseamna sa limitam viziunea pe care conciliul ne-o ofera despre acestea, doar la tabloul ecceziologic complex.
Ce imagine capata ele în lumina acestui document? Prefata începe într-un mod care nu a fost lipsit de obiectii: «Biserica Catolica are la mare cinste institutiile, riturile liturgice, traditiile bisericesti si disciplina vietii crestine din Bisericile orientale în care straluceste traditia apostolica transmisa de Parinti, care este parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu si nedivizat a Bisericii universale». Departe de a identifica înca termenul de «Biserica Catolica», ca pur si simplu substituibil cu cel de „Biserica latina” — asa cum parea ca insinueaza cineva de alta parere (Cf. Patriarhul melchit Maxim IV.) – recunoaste "splendoarea" traditiei apostolice, pe care ele au pazit-o, si îsi exprima nespusa stima pentru modul în care ele sunt guvernate, pentru disciplinele lor canonice referitoare la preoti (inclusa fiind preotimea casatorita), evlavia lor, modul lor de gândire si de întelegere a misterului crestin si viziunea lor despre Biserica.
Referindu-se la comuniunea care exista între credinciosii Bisericii Catolice, documentul prevede ca "printre ei exista o comuniune admirabila, astfel încât, adevarul, nu doar ca nu dauneaza unitatii Bisericii, ba chiar o manifesta" (Oe 2). Varietatea este un indicator al comuniunii si aproape conditia sa de a fi, nu negatia ei. Este o varietate datorata Spiritului, declinata în functie de orizonturile culturale ale fiecarui popor care au primit Evanghelia.
Toate acestea au, de asemenea, un aspect ecumenic decisiv si, e ca urmare a unor astfel de texte daca a fost posibil dupa secole de anateme reciproce, a se ajunge, de exemplu, la un consens hristologic între Bisericile calcedoniene si Bisericile ortodoxe de Est necalcedoniene, semnat mai întâi de Paul al VI-lea si apoi de Ioan Paul al II-lea, cu mai multe patriarhi orientali.
Urmatoarele sectiuni ale Orientalium ecclesiarum explica în mod concret, prin punctuale dispozitii juridice, ceea ce este exprimat în compacta dar nespus de bogata prefata. Numarul 4 indica o prevedere care asigura ca toate Bisericile particulare nu sunt doar tutelate, ci ele pot, de asemenea, creste.
Numarul 5 contine afirmatia‚ care este vadita trecerea definitiva care avut loc, la nivel de documente, a constiintei ecleziale Catolice: de la o situatie anterioara în care, practic, "era permisa" existenta diversitatii, trecem acum la recunoasterea "dreptului si obligatiei de a se guverna în functie de disciplinele lor particulare."

Este mai actual ca niciodata ceea ce le este impus Bisericilor Orientale sau, daca putem folosi o imagine cunoscuta, pastrarea si neamestecarea vinului traditiei lor, cu apa unor elemente straine acestei traditii. Principiul conciliar nu e interesat sa mute înapoi acele istoriei, ci sa garanteze viata si dezvoltarea corpului eclezial, având grija de sanatatea propriilor radacini.
Uneori ignorat, în unele cazuri, este indicatia care închide numarul 6 si anume cererea catre institutele si congregatiile latine care functioneaza pe teritorii orientale sau între credinciosi orientali, de o atentie concreta, cu ridicarea de case sau chiar de provincii de rit oriental.
O atentie aparte îi este acordata figurii patriarhului (numerele 7-11), care este tatal si capul acestor Biserici: astfel sunt restaurate toate drepturile si privilegiile. Acelea din vechea si venerabila practica de guvern sinodal sunt recunoscute si nu doar „îngaduite”; acestea, departe de a slabi sau de a pune în discutie suprema putere a Pontifului roman (al carui drept inalienabil nu se afla în primejdie), sunt o manifestare ulterioara a simfonicei varietas a catolicitatii.
Urmatoarele numere, 12-18 (asupra disciplinei sacramentale) si numerele 19-23 (asupra cultului divin), nu reprezinta un tratat teologic asupra liturgiei orientale, ci dispozitii concrete care, descinzând din tot ceea ce le preceda, trebuie citite în aceeasi lumina hermeneutica. Nu doar conciliul «confirma si lauda» antica disciplina a Bisericilor orientale ci, si casus ferat, doreste cu ardoare (exoptat) sa fie restabilita.
Ultimele paragrafe (numerele 24-29) sunt dedicate problemei ecumenice, semn ca Bisericile catolice orientale nu înceteaza sa îsi faca datoria «în prima linie» pentru dialogul ecumenic, chiar efectuând o mutatie a perspectivei generale.
Concluzia (numarul 30) vede în rugaciunea asidua a întregii Biserici calea suprema, dimpreuna cu speranta si caritatea, pentru ca Domnul sa ne îngaduie într-o zi harul de putea comunica la acelasi potir. Refacerea hainei lui Cristos ramâne o dorinta arzatoare a Bisericilor catolice, fie ca sunt din Orient sau din Occident.
Bisericile catolice orientale, însa, se afla astazi în situatia de a înfrunta înca însemnate provocari. Amintirea si relectura acestui document contribuie la reînnoirea sperantei si la reîmprospatarea tenacitatii necesare pentru a le înfrunta. Razboaiele, împreuna cu instabilitatile si dezechilibrele politice si umanitare care afecteaza multe spatii orientale, au produs fluxuri migratorii consistente, miscând multi credinciosi înspre tarile cu traditie latina, unde riscul unui proces de latinizare, chiar si fara o vointa pozitiva, poate, fara îndoiala, sa creasca.
O prima provocare pare sa fie o tot mai profunda însusire a schimbarilor intervenite odata cu indicatiile conciliare, din partea Bisericilor mai numeroase; astfel, Bisericile orientale din diaspora trebuie ajutate sa îsi pastreze, sa îsi iubeasca si sa îsi transfere în noile contexte culturale experienta care sta la baza traditiilor lor religioase.
O a doua provocare e aceea de a întelege si a accepta faptul ca Bisericile orientale catolice nu sunt o problema pentru dialogul ecumenic, ci o mare oportunitate. Istoria martirajului si a persecutiei a multora dintre aceste Biserici aflate în minoritate este pâna la urma o dovada de curaj si de speranta pentru Bisericile care, daca pâna acum au trait într-un climat politic favorabil sau cel mult indiferent, ar putea oricând sa se pregateasca pentru un viitor diferit.
Prezenta acestor «martori vii ai originilor», fideli lui Cristos, Sfântului Scaun si propriilor radacini, este o continua invitatie la a nu avea teama si la a încredinta totul si întotdeauna Domnului Isus Cristos, care nu a lipsit si nu va lipsi niciodata pe nimeni de harul Sau, ramânând împreuna cu toata Biserica Sa pâna la sfârsit.
Sursa:http://www.osservatoreromano.va