„Pe firmamentul istoriei noastre, numele Mitropolitului Ioan Vancea este scris cu litere de aur, semnele lasate de ierarhul care a condus destinele Bisericii Greco-Catolice românesti timp de aproape 30 de ani, din a doua jumatate a veacului al XIX-lea, fiind vizibile si astazi. Un om a carui valoare a fost data de implicarea sa în pastorirea Bisericii încredintate, si de sustinerea drepturilor românilor de ambele confesiuni din Transilvania.
Duminica, 5 august 2012, satul Vasad a îmbracat straie de sarbatoare, cu aceasta ocazie, pe peretele Bisericii greco-catolice din localitate, fiind dezvelita o placa comemorativa, la împlinirea a 120 de ani de la trecerea la cele vesnice a Mitropolitului Ioan Vancea de Buteasa. Alaturi de preotul paroh, Vlad Voicu, au onorat prezenta la Sfânta Liturghie, preotii Sorin Craciun, Alexandru Cervid, ipodiaconii Eduard Fischer si Gratian Guias, cuvântul de învatatura fiind rostit de preotul Sorin Craciun. La acesta comemorare, care face onoare eparhiei noastre, s-au alaturat în rugaciune credinciosi din Oradea, Valea lui Mihai, Curtuiuseni si Satu Mare, încurajând vechea comunitatea greco-catolica din Vasad. La finalul Sfintei Liturghii a fost evocata personalitatea Mitropolitului Ioan Vancea, urmata de dezvelirea placii comemorative de catre unul dintre nepotii Mitropolitului, în persoana d-lui Viorel Vancea, si apoi, de ceremonia de sfintire a acesteia.
Acest moment, deosebit de important în istoria Vasadului si a eparhiei noastre, semnaleaza pentru posteritate ca stim sa ne cinstim înaintasii, care prin efort si rugaciune au contribuit semnificativ la ridicarea culturala si spirituala a românilor.
Pentru noi, cei din eparhia oradeana, numele Mitropolitului Ioan Vancea este legat de Vasad, una din cele mai vechi parohii bihorene (înfiintata în anul 1746). Caracterizat de canonicul Georgescu ca fiind „cel mai destept, mai harnic si mai bun” dintre cei cinci copii ai familiei Gheorghe si Floare (nascuta Nistor) Vancea, tânarul Vancea a fost apreciat înca de pe bancile scolii, cu calificativul „bonae spei juvenis” adica „un tânar de buna nadejde”. În momentul când este primit în clerul tânar al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, rectorul Vasile Erdélyi, viitor episcop de Oradea, l-a caracterizat astfel: „Atât prin firea sa nobila, cât si prin cinstea moravurilor, prin evlavia, devotamentul, alesele sale însusiri, precum si prin distinsul progres dovedit în studii, cel dintâi s-a facut vrednic sa fie primit cu toate voturile si trecut în numarul clerului tânar al acestei eparhii”.
Eruditia si capacitatea intelectuala deosebita a tânarului Vancea se oglindeste în câteva omilii scrise înca din perioada studiilor de la Viena, una dintre acestea, intitulata „Despre judecata de pe urma”, atingând, prin expresiile si argumentatiile teologice folosite, cotele profunde ale constiintei: „Va trebui sa dam seama de atâtea daruri ale lui Dumnezeu de care ne-am batut joc! De câte ori n-am voit sa auzim glasul de chemare al Domnului? De câte ori cuvântul mântuirii, samanat în sufletele altora, va fi dat rod, pe când în sufletul nostru s-a ofilit si a pierit? De câte ori nu vom fi rasturnat noi rânduiala lui Dumnezeu? […] Ce vom face, când vom vedea atâtea suflete întregi si nevinovate cerând dela Dreptul Judecator razbunare pentru sminteala si primejdia, în care i-am adus, cu felul nostru de viata destrabalata? […] Ce vom putea îngana, când va fi ciuruita râvna noastra, care toata ar fi trebuit sa fie pentru casa Domnului? Când pe Domnul îl urmam numai cu numele, iar cu fapta lumea si pe diavolul, fiindca nu facem voia Lui, ci pofta acestora? Când nu numai noi, personal, ne închinam sacrileg lui anti-Crist, ci-i ducem totodata prada si turma Domnului […]. Sa stim ca, la aceasta înfatisare, din urma nu vom fi judecati dupa desertele noastre pareri ale acestei lumi, ci dupa poruncile Evangheliei si dupa datoriile slujbei noastre! […] Drept aceea, sa ne tragem bine seama! Acum e vremea bine venita, acum e ziua mântuirii! Sa facem bine, pâna ce avem ragaz, caci vine noaptea, când nu mai putem lucra, când se va arata Domnul si va cere socoteala chivernisirii noastre, chemându-ne pe toti la judecata Sa. De la noi atârna, sa fim dea dreapta ori dea stânga. Înainte! Harul lui Dumnezeu nu ne va lipsi! Amin!”.
Sub aceleasi auspicii, ale unei profunzimi intelectuale deosebite, si-a construit omilia de ramas-bun din 27 iulie 1848, la plecarea din Institutul Sf. Augustin, discurs caracterizat de canonicul Georgescu ca fiind „deosebit de miscator”, exprimând atasamentul si fidelitatea sa fata de Biserica Catolica: „De te voi uita pe tine, Sfânta Biserica Romana uitata sa fie dreapta mea; sa se lipeasca limba mea de gâtlejul meu, daca tu, Biserica Romei, n-ai ramânea, pâna la cea din urma suflare a vietii mele, grija, bucuria, mângâierea mea!”
Desi este ocupat cu ducerea la îndeplinire a multor sarcini administrative în cancelaria diecezana oradeana, canonicul Ioan Vancea îsi face timp si pentru activitatile carturaresti. În anul 1861 apare lucrarea de specialitate intitulata „Dialogu despre Constitutiunea Besericei si despre Sinoade”, iar în anul 1863 publica „Biografia sinoptica e episcopului gr. cath. romanu de Oradea-Mare, orecând, Vasiliu baron de Erdélyi”.
În momentul hirotonirii sale ca Episcop de Gherla, întâmplata la 3 decembrie 1865, eruditul episcop oradean, Iosif Papp-Szilágyi, rostea o predica de o frumusete rara, în care se reflecta cu deosebita admiratie calitatile si personalitatea ierarhului nou sfiintit: „O, fericita mama, care te-a nascut; fericit cler si popor, caruia esti dat episcop si parinte; ca tu esti îndreptatorul credintei si chip de blândete; tu pilda de curatie; tu lumina de la Hristos data ca sa luminezi celor ce umbla în întuneric si în umbra mortii; tu darul lui Dumnezeu, dat poporului sau, spre mântuirea lui; tu raza de frumusete a Bisericei; tu binecuvântarea poporului român pe care-l iubeste Domnul, pentru ca te-a dat lui pe tine”.
Dupa moartea Mitropolitului Alexandru Sterca-Sulutiu, întâmplata la 7 septembrie 1867, Episcopul Vancea primeste cele mai multe voturi, fiind ales Mitropolit de Alba Iulia si Fagaras. Este confirmat de catre Rege la 21 noiembrie 1868, si de catre Papa, la 21 decembrie acelasi an. La ceremonia de instalare, cu modestia caracteristica unui slujitor al Altarului, Ioan Vancea rostea urmatoarele cuvinte memorabile: „Dupa cât ne vor ajuta puterile, de care dispunem din darul lui Dumnezeu, ne vom nazui sa fim spre folosul si prosperarea, spre înflorirea si înaintarea în toate privintele a Arhidiecezei si a Provinciei noastre bisericesti”.
La încheierea misiunii sale pamântesti, întâmplata la 31 iulie 1892, numeroase ziare românesti si straine au evocat figura acestui ierarh. Merita, asadar, reproduse cuvintele lui Zenovie Boiu, redactorul revistei „Transilvania” care, în urma cu 120 de ani, însufletea paginile revistei cu biografia unui bihorean ajuns „vladica” la Blaj. Care s-a bucurat „[…] de stima si iubirea […], nu numai de la credinciosii sai, ci la toti, cari au cunoscut si au stiut pretui dupa merit activitatea cea rara si atât de manoasa a defunctului, care, precum si viata lui cea pie, blânda, nepatata si esemplara îl pun în rândul celor mai buni capi ai bisericei sale. Fie dar, ca aceasta activitate pe nobilul teren al luminarei si culturei poporului nostru sa aduca veneratului Metropolit Ioan resplata promisa celor buni, care el o meritat-o în viata sa si o a dorit-o pâna la ultima sa suflare”.