„Astăzi ne exprimăm, de asemenea, rușinea față de scandalul divizării creștinilor, scandalul de a nu-L mărturisi împreună pe Domnul Isus. Acest Sinod este o oportunitate de a face mai bine, depășind zidurile care încă există între noi. Să ne concentrăm pe temeiul comun al Botezului nostru comun, care ne îndeamnă să devenim ucenici misionari ai lui Hristos.”: a spus Papa Francisc în omilia pentru Veghe ecumenică de rugăciune care a avut loc în seara zilei de 11 octombrie a.c., în Piața Protomartirilor Romani din Vatican, la care au luat participat membrii celei de a doua sesiuni a Sinodului despre sinodalitate, aflat în desfășurare, și reprezentanți ai mai multor confesiuni creștine.

Cardinalul Kurt Koch, prefect al Dicasterului pentru Promovarea Unității Creștinilor și relator sinodal general al celei de a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, a introdus Veghea ecumenică de rugăciune amintind deschiderea Conciliului Vatican al II-lea, care avea loc pe 11 octombrie 1962, și împlinirea a 60 de ani de la publicarea Constituției Dogmatice asupra Bisericii, Lumen Gentium, cât și a Decretului asupra ecumenismului, Unitatis Redintegratio. Din aceste două documente au fost preluate rugăciunile de laudă și mijlocire la Veghea de rugăciune, încredințate vocilor diferitelor confesiuni și realități ecumenice prezente: Patriarhia Ecumenică, Biserica Baptistă, Biserica Anglicană, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Siriacă Malankara, Biserica Luterană, Biserica Penticostală, Biserica Ortodoxă a Serbiei, Biserica Metodistă, Biserica Apostolică Armeneană, Conferința Mondială Menonită, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Creștină (Discipolii lui Hristos), Biserica Reformată, Biserica Coptă. S-a cântat Cuvântul din Cartea Profetului Isaia și Psalmul 122. Și apoi invocarea, din Evanghelia după Ioan, de a fi „una” în Hristos. A fost o simfonie a limbilor cu lecturi scurte – citite de cinci femei – în chineză, portugheză, swahili, arabă, malayalam, urmate de un lung moment de tăcere. Printre rugăciunile de mijlocire s-a numărat cea a pastorului Luca Anziani, care a vorbit despre dorin’a ca Spiritul Sfânt să reînnoiască solidaritatea pentru cei flămânzi, bolnavi, prizonieri, migranți și toți cei care și-au pierdut speranța.

Redăm în cele ce urmează textul omiliei Suveranului Pontif, în traducerea pr. Mihai Pătrașcu:

«Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o (In 17,22): aceste cuvinte din rugăciunea lui Isus înainte de pătimire se pot referi în mod eminent la martiri, glorificaţi prin mărturia adusă lui Cristos. În acest loc îi amintim pe primii martiri ai Bisericii la Roma: pe sângele lor a fost construită această bazilică, pe sângele lor a fost edificată Biserica. Fie ca aceşti martiri să poată întări certitudinea noastră că, apropiindu-ne de Cristos, ne apropiem unii de alţii, susţinuţi de rugăciunea tuturor sfinţilor din Bisericile noastre, uniţi deja perfect de participarea lor la Misterul pascal. Aşa cum afirmă decretul Unitatis redintegratio, a cărei a şaizecea aniversare o avem, cu cât creştinii sunt mai aproape de Cristos, cu atât sunt mai apropiaţi între ei (cf. nr. 7).

În această zi, în care amintim deschiderea Conciliului Vatican II, care a marcat intrarea oficială a Bisericii Catolice în mişcarea ecumenică, suntem reuniţi împreună cu delegaţii fraterni, cu fraţii noştri şi surorile noastre din celelalte Biserici. De aceea îmi însuşesc cuvintele pe care Sfântul Ioan al XXIII-lea le-a adresat observatorilor la deschiderea conciliului: „Prezenţa voastră stimată aici, emoţia care îmbrăţişează inima mea de preot, de episcop al Bisericii lui Dumnezeu […] mă invită să vă încredinţez dorinţa inimii mele, care arde de dorinţa de a lucra şi de a suferi pentru apropierea orei în care se va împlini pentru toţi rugăciunea lui Cristos la Ultima Cină” (13 octombrie 1962). Să intrăm în această rugăciune a lui Isus, să ne-o însuşim în Spiritul Sfânt, însoţită de cea a martirilor.

Unitatea creştinilor şi sinodalitatea sunt legate între ele. De fapt, dacă „drumul sinodalităţii este drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu” (Discurs la a 50-a aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015), el trebuie parcurs cu toţi creştinii. „Drumul sinodalităţii […] este şi trebuie să fie ecumenic, aşa cum drumul ecumenic este sinodal” (Discurs adresat Sanctităţii Sale Mar Awa al III-lea, 19 noiembrie 2022). În ambele procese este vorba nu atât de a construi ceva, cât de a primi şi a face să rodească darul pe care deja l-am primit. Şi cum se prezintă darul unităţii? Experienţa sinodală ne ajută să-i descoperim câteva aspecte.

Unitatea este un har, un dar imprevizibil. Adevăratul protagonist nu suntem noi, ci Spiritul Sfânt care ne conduce spre o comuniune mai mare. După cum nu ştim cu anticipare care va fi rezultatul Sinodului, tot aşa nu ştim exact cum va fi unitatea la care suntem chemaţi. Evanghelia ne spune că Isus, în acea mare rugăciune a sa, „şi-a ridicat ochii spre cer”: unitatea nu este înainte de toate un rod al pământului, ci al cerului. Este un dar ale cărui timpuri şi moduri nu le putem prevedea; trebuie să-l primim „fără a pune nicio piedică în calea Providenţei şi fără a prejudicia viitoarele sugestii ale Spiritului Sfânt”, cum spune tot decretul conciliar (UR, 24). Părintele Paul Couturier obişnuia să spună că unitatea creştinilor trebuie implorată „aşa cum vrea Cristos” şi „cu mijloacele pe care le vrea el”.

O altă învăţătură care vine din procesul sinodal este că unitatea este un drum: se maturează în mişcare, parcurgând drumul. Creşte în slujirea reciprocă, în dialogul vieţii, în colaborarea tuturor creştinilor care „face să apară mai clar faţa lui Cristos slujitorul” (UR, 12). Însă trebuie să mergem conform Spiritului (cf. Gal 5,16-25); sau, cum spune Sfântul Irineu, ca tôn adelphôn synodía, „o caravană de fraţi”. Unirea dintre creştini creşte şi se maturează în pelerinajul comun „în ritmul lui Dumnezeu”, ca pelerinii din Emaus însoţiţi de Isus înviat.

O a treia învăţătură este că unitatea este armonie. Sinodul ne ajută să redescoperim frumuseţea Bisericii în varietatea feţelor sale. Astfel, unitatea nu este uniformitate, nici rod al compromisurilor sau al echilibrismelor. Unitatea creştinilor este armonie în diversitatea carismelor ridicate de Spiritul Sfânt pentru edificarea tuturor creştinilor (cf. UR, 4). Armonia este calea Spiritului, pentru că el însuşi, cum spune Sfântul Vasile, este armonie (cf. Despre Psalmul 29, 1). Noi avem nevoie să parcurgem cărarea unităţii în virtutea iubirii noastre faţă de Cristos şi faţă de toate persoanele pe care suntem chemaţi să le slujim. De-a lungul acestei căi, să nu ne lăsăm opriţi niciodată de dificultăţi! Să avem încredere în Spiritul Sfânt, care împinge spre unitate într-o armonie de diversitate multicoloră.

În sfârşit, ca şi sinodalitatea, unitatea creştinilor este necesară pentru mărturia lor: unitatea este pentru misiune. „Toţi să fie una… pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Aceasta era convingerea părinţilor conciliari când au afirmat că diviziunea noastră „este scandal pentru lume şi dăunează celei mai sfinte dintre cauze: predicarea evangheliei la toată făptura” (UR, 1). Mişcarea ecumenică s-a născut din dorinţa de a mărturisi împreună, cu alţii şi nu departe unii de alţii, sau şi mai rău unii împotriva altora. În acest loc protomartirii ne amintesc că astăzi, în multe părţi ale lumii, creştini din diferite tradiţii îşi dau viaţa împreună pentru credinţa în Isus Cristos, trăind ecumenismul sângelui. Mărturia lor este mai puternică decât orice cuvânt, pentru că unitatea vine din crucea Domnului.»

Biroul de Presă EGCO
Mihaela Caba-Madarasi