Sărbătoarea pe care o celebrăm astăzi este una deosebit de importantă în viața Bisericii noastre. Nu este vorba despre o sărbătoare obișnuită, ci despre ceea ce numim un Praznic Împărătesc.
Poate că unii dintre dumneavoastră v-ați întrebat ce înseamnă această denumire și de ce anumite sărbători sunt numite astfel. Ei bine, atunci când vorbim despre un Praznic Împărătesc, vorbim despre o sărbătoare de cel mai înalt rang liturgic, o sărbătoare prin care Biserica cinstește în mod deosebit momentele esențiale ale istoriei mântuirii.
În tradiția noastră bizantină, avem 15 astfel de mari sărbători, pe care le numim Praznice Împărătești. Dintre acestea, 10 au dată fixă, adică sunt celebrate în fiecare an la aceeași dată calendaristică, iar 5 au dată schimbătoare, fiind legate de data Paștelui.
Dintre cele cu dată schimbătoare amintim: Intrarea Domnului în Ierusalim, Învierea Domnului, Înălțarea Domnului, Rusaliile și sărbătoarea Sfintei Treimi.
Cele cu dată fixă sunt: 8 septembrie – Nașterea Maicii Domnului, prima mare sărbătoare a anului liturgic; 14 septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci; 21 noiembrie – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului; 25 decembrie – Nașterea Domnului; 1 ianuarie – Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; 6 ianuarie – Botezul Domnului; 2 februarie – Întâmpinarea Domnului; 25 martie – Buna Vestire; 6 august – Schimbarea la Față a Domnului; 15 august – Adormirea Maicii Domnului.
Și dacă privim cu atenție această rânduială a sărbătorilor, descoperim un lucru deosebit de frumos: anul liturgic este încadrat de două mari sărbători închinate Maicii Domnului. Începe cu Nașterea Maicii Domnului, pe 8 septembrie, și se încheie, în acest ciclu al marilor praznice, cu Adormirea ei, pe 15 august.
Biserica ne transmite, prin această rânduială, un mesaj profund. Maica Domnului este cea prin care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, cea care L-a purtat în pântecele ei, cea care I-a oferit trup omenesc și L-a însoțit cu credință în momentele esențiale ale vieții Sale pământești.
Prin Nașterea Maicii Domnului, Biserica ne amintește de începutul acelei istorii care va culmina cu venirea Mântuitorului în lume. Iar prin Adormirea ei, ne îndreaptă privirea spre împlinirea vieții creștine: comuniunea veșnică cu Dumnezeu.
Așadar, putem spune că anul liturgic este așezat sub ocrotirea și exemplul Maicii Domnului. Începem privind spre cea care L-a adus pe Cristos în lume și încheiem privind spre cea care, prin viața și adormirea ei, ne arată care este destinația finală a fiecărui creștin: întâlnirea cu Dumnezeu și dobândirea vieții veșnice.
Mai observăm un lucru: dintre sfinți, numai Maica Domnului se bucură de această cinste a marilor praznice, alături de Domnul nostru Isus Cristos. Nu pentru că ar fi egală cu Dumnezeu, ci pentru că locul ei în istoria mântuirii este unul cu totul aparte. Ea este Născătoarea de Dumnezeu, cea prin care Cuvântul veșnic al Tatălui a devenit om pentru mântuirea noastră.
Pentru a înțelege mai bine semnificația sărbătorii de astăzi, trebuie să vorbim puțin despre modul în care Biserica a primit și a transmis de-a lungul veacurilor învățătura lui Cristos. Biserica noastră are două izvoare fundamentale prin care păstrează și transmite credința apostolică: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
Atunci când vorbim despre Sfânta Scriptură, ne referim la Cuvântul lui Dumnezeu așa cum a fost consemnat în scris, în cărțile Vechiului și Noului Testament. Când vorbim despre Sfânta Tradiție, ne referim la învățătura primită de la Cristos și transmisă de apostoli, nu doar prin scris, ci și prin viu grai, prin viața liturgică, prin mărturisirea credinței și prin practica Bisericii.
Biserica noastră nu privește Scriptura și Tradiția ca pe două realități separate sau concurente, ci ca pe două moduri prin care aceeași credință apostolică a fost transmisă și păstrată. De altfel, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă foarte limpede în cea de-a doua Epistolă către Tesaloniceni: „Așadar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2, 15). Observați ce spune apostolul: să păstrăm învățătura primită atât prin scris, cât și prin cuvânt. Așadar, încă din vremea apostolilor, credința creștină nu era transmisă exclusiv prin texte scrise. Să ne gândim și la începuturile Bisericii. În primii ani după Învierea și Înălțarea Domnului, creștinii nu aveau încă la dispoziție cele patru Evanghelii în forma în care le cunoaștem astăzi. Comunitățile creștine se adunau, ascultau învățătura apostolilor, citeau din Scripturile Vechiului Testament și păstrau mărturia vie a celor care Îl cunoscuseră pe Cristos.
Evangheliile au fost scrise treptat, în a doua jumătate a primului secol, iar recunoașterea și răspândirea lor în toate comunitățile creștine au fost un proces care s-a desfășurat de-a lungul primelor veacuri. Cu alte cuvinte, Biserica a existat, a celebrat Sfânta Liturghie și a transmis credința apostolilor înainte ca toate scrierile Noului Testament să fie adunate într-un singur canon. Mai mult, în primele veacuri, Biserica a trebuit să răspundă și unor învățături greșite, precum cele ale gnosticilor, care erau primii care utilizau Evangheliile și care interpretau în mod eronat relația dintre Dumnezeul Vechiului Testament și Dumnezeul descoperit prin Isus Cristos, ei considerau că primul era inferior și rău, iar al doilea era bun și atotputernic.
Așadar, nu toate învățăturile și practicile pe care Biserica le păstrează și le mărturisește sunt prezentate în Sfânta Scriptură sub forma unor relatări explicite și detaliate. Unele au fost transmise și păstrate în viața Bisericii, încă din primele veacuri, prin Tradiția apostolică.
Iar sărbătoarea pe care o celebrăm astăzi este un exemplu foarte frumos în acest sens. Ea ne arată că viața Bisericii nu se rezumă doar la ceea ce găsim consemnat în paginile Scripturii, ci cuprinde și acea moștenire sfântă, transmisă din generație în generație, care ne ajută să înțelegem și să trăim mai profund credința primită de la apostoli.
Potrivit Sfintei Tradiții, Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a avut loc în felul următor. Părinții Fecioarei Maria, Sfinții și Drepții Ioachim și Ana, rugându-se pentru a fi izbăviți de nerodirea pântecelui, au făgăduit că, dacă li se va naște un copil, îl vor închina slujirii lui Dumnezeu. Când Preasfânta Fecioară a împlinit vârsta de trei ani, sfinții părinți au hotărât să-și împlinească făgăduința. Au adunat rudele și cunoscuții și au îmbrăcat-o pe Preacurata Fecioară în cele mai frumoase haine ale Sale. Fecioare purtând lumânări aprinse au însoțit-o spre Templu, cântând cântări sfinte (Ps 44, 15 – Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată)
Acolo, Marele Preot și mai mulți preoți au întâmpinat-o pe slujitoarea lui Dumnezeu. În Templu se aflau cincisprezece trepte înalte care duceau spre Sfânta Sfintelor, loc în care puteau intra numai preoții și Marele Preot. Deoarece la fiecare treaptă se rostea câte un psalm, Psalmii 119/120–133/134 sunt numiți „Psalmii treptelor”. Părea că Maria nu va putea urca aceste trepte. Însă, de îndată ce a fost așezată pe prima treaptă, întărită de puterea lui Dumnezeu, a urcat repede toate celelalte trepte, ajungând până la cea mai înaltă. Atunci Marele Preot, insuflat de sus, a condus-o pe Preasfânta Fecioară în Sfânta Sfintelor, loc în care numai Marele Preot intra o singură dată pe an, pentru a aduce jertfa de curățire cu sânge.
De aceea, toți cei prezenți în Templu s-au minunat de această întâmplare cu totul neobișnuită. După ce și-au încredințat copilul Tatălui Ceresc, Ioachim și Ana s-au întors acasă. Preasfânta Fecioară a rămas în încăperile destinate fecioarelor, aflate în apropierea Templului. Potrivit mărturiei Sfintei Scripturi precum și istoricului Flavius Josephus, în jurul Templului existau numeroase încăperi în care locuiau cei închinați slujirii lui Dumnezeu. Viața pământească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din copilărie până la mutarea Sa la ceruri, este învăluită într-o taină adâncă. Și viața Sa în Templul din Ierusalim a rămas o taină.
„Dacă cineva m-ar întreba”, spunea Sfântul Ieronim, „cum și-a petrecut Preasfânta Fecioară vremea tinereții Sale, aș răspunde că acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu Însuși și de Arhanghelul Gavriil, păzitorul Său neîncetat.”
Există însă mărturii în Sfânta Tradiție a Bisericii potrivit cărora, în timpul șederii Sale în Templu, Preacurata Fecioară a crescut într-o comunitate de fecioare evlavioase, citind cu sârguință Sfânta Scriptură, îndeletnicindu-Se cu lucrul de mână, rugându-Se neîncetat și sporind în dragostea față de Dumnezeu.
Din vechime, Biserica prăznuiește sărbătoarea Intrării în Templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Mărturii despre sărbătorirea acestui praznic încă din primele veacuri ale creștinismului se găsesc în tradițiile creștinilor palestinieni, potrivit cărora Sfânta Împărăteasă Elena a zidit o biserică în cinstea Intrării în Templua Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa amintește și el această sărbătoare în secolul al IV-lea. În secolul al VIII-lea, Sfinții Gherman și Tarasie, Patriarhi ai Constantinopolului, au rostit omilii la praznicul Intrării în Templu.
Praznicul Intrării în Templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu prefigurează binecuvântarea lui Dumnezeu asupra neamului omenesc, propovăduirea mântuirii și făgăduința venirii lui Hristos.
Dacă pomul se cunoaște după roadele sale, atunci Maica Domnului, cea care L-a născut pe Cristos, Izvorul tuturor bunătăților, este cu adevărat binecuvântată și vrednică de cinstire. Dumnezeu, din iubire față de oameni, a dorit să refacă firea omenească, afectată de păcatul lui Adam. Primul Adam a adus în lume păcatul și moartea, însă Dumnezeu a pregătit un Nou Adam, pe Isus Cristos, care este Dumnezeu adevărat și om adevărat, singurul care putea să ne elibereze de păcat și să ne dăruiască viața veșnică.
Pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, a ales o Fecioară curată și sfântă, pregătită pentru această misiune unică: Maria, fiica drepților Ioachim și Ana. Dumnezeu a pregătit-o de-a lungul generațiilor, iar atunci când Ioachim și Ana au primit-o ca fiică, aceștia și-au împlinit făgăduința făcută Domnului și au dus-o la Templu, închinând-o lui Dumnezeu.
Intrarea Maicii Domnului în Templu nu este, așadar, doar un simplu moment din copilăria Mariei, ci un eveniment care pregătește Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Maria intră în Templu pentru a deveni ea însăși Templul viu în care Se va sălășlui Dumnezeu. Prin ascultarea, rugăciunea și curăția ei, Maria devine locaș vrednic pentru Fiul lui Dumnezeu. Ea nu este aleasă întâmplător, ci răspunde în mod liber și deplin chemării lui Dumnezeu. Astfel, dacă Eva, prin neascultare, a contribuit la căderea omenirii, Maria, prin ascultare și credință, devine cea prin care vine în lume Mântuitorul.
Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
Andrei Alexa
