„Bazilica ce ne adăpostește este, într-un anumit fel, un semn al spațiului sacru al conștiinței în care vibrează credința, maturizându-se prin prietenia cu Domnul și prin slujirea Bisericii, până la martiriu”: a spus Leon al XIV-lea la omilia Sfintei Liturghii celebrată miercuri, 18 noiembrie a.c., în bazilica Sfântul Petru la 400 de ani de la consacrarea acesteia.
„Această splendidă bazilică a fost ridicată tocmai pentru a da mărturie pentru El, Fiul Dumnezeului celui viu. Biserica există și merge în istorie pentru a-i sluji Domnului în orice bărbat și orice femeie. Împotriva Bisericii, porțile iadului nu vor birui (Matei 16,18): nu prevalează războiul cât timp vestim pacea, nu prevalează mizeria cât timp mărturisim caritatea, nu prevalează eroarea cât timp învățăm adevărul, nu prevalează risipirea cât timp vestim tuturor mântuirea în numele lui Isus”. Cu această reflecție inspirată din pericopa biblică a dialogului dintre Isus și sfântul Petru, papa Leon al XIV-lea a prezidat Sfânta Liturghie în seara de miercuri, 18 noiembrie a.c., zi în care se împlinesc 400 de ani de la sfințirea bazilicii ridicată pe mormântul și credința sfântului apostol Petru.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Leon al XIV-lea de la Sfânta Liturghie prilejuită de al patrulea centenar de la consacrarea noii bazilici Sfântul Petru din Cetatea Vaticanului.
Dragi frați și surori,
sărbătoarea care ne reunește astăzi într-o atmosferă de bucurie ne adresează fiecăruia dintre noi o întrebare: ce am simțit noi când am intrat în bazilica Sfântul Petru? A vizita acest edificiu maiestuos trezește întotdeauna emoții, un sentiment de uimire ne pătrunde, suscitat de sacralitatea credinței, de forța istoriei și de frumusețea artei. Totuși, toate acestea se sprijină pe un biet mormânt, pe mormântul Pescarului din Galileea, Simon, fiul lui Iona. De ce acest loc de înmormântare a devenit unul dintre cele mai renumite monumente din întreaga lume, în însăși inima catolicismului? Ne răspunde Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o (Matei 16, 13–19), relatând credința unui om care, prin voința lui Isus, Învățătorul și Domnul său, devine o făptură nouă. Această relatare ne înflăcărează astăzi inimile, în timp ce celebrăm Euharistia solemnă pentru cei patru sute de ani de la consacrarea bazilicii din Vatican, săvârşită la 18 noiembrie 1626 de papa Urban al VIII-lea, ale cărui rămășițe pământești se odihnesc chiar aici, lângă catedra Apostolului.
Rugăciunea aceea străbate secolele, arătându-ne cu claritate semnificația și valoarea capodoperei care ne găzduiește, o operă pe care Sfântul Scaun a ocrotit-o cu o grijă deosebită, inclusiv prin eforturile Administrației Bazilicii Sfântul Petru („Fabbrica di San Pietro”). Mă folosesc de acest prilej pentru a-i mulțumi din inimă Eminenței Sale cardinalului Mauro Gambetti, pentru slujirea sa în calitate de arhipreot și președinte al Administrației, și pentru a-i spune bun venit Excelenței Sale arhiepiscopul Vittorio Viola.
În realitate, întregul edificiu, în fiecare dintre elementele sale, este în slujba unei singure realități: credința. E credința lui Petru, credința catolică, credința noastră. Întreaga bazilică, așadar, este ecoul întrebării pe care Cristos a adresat-o ucenicilor săi: „Voi cine spuneți că sunt eu?” (Matei 16, 15). Ascultând cuvintele lui Isus, noi, care venim din numeroase națiuni diferite, suntem luați de mână de sfântul Petru pentru ca să mărturisim împreună adevărul care mântuiește: Doamne, „tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16, 16). Aceasta este „Confessio Petri” [mărturisirea de credință a lui Petru – n.r.], adevărul pentru care el a depus mărturie, împreună cu martirii din Roma, o mărturisire care a făcut roditor pământul pe Colina Vaticanului, pentru ca acesta să poată aduce roade de sfințenie de-a lungul secolelor.
Astăzi, preaiubiților, acest rod suntem noi, pietre vii, templu al Duhului Sfânt clădit pe temelia care este Cristos, în timp ce, de-a lungul secolelor, acesta este permanenta succesiune apostolică, Tradiția vie a Bisericii care îl are pe Isus însuși ca principiu și criteriu. De aceea, cuvintele Domnului sunt înscrise, atât în latină, cât și în greacă, de-a lungul întregii frize superioare a bazilicii: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Matei 16,18). Meditând asupra acestor cuvinte, sfântul Leon cel Mare exclama: „Așa cum dăinuie ceea ce a crezut Petru despre Cristos, tot la fel dăinuie și ceea ce Cristos a instituit în persoana lui Petru” (De Natale ipsius, III), adică o slujire în folosul întregii Biserici, pentru mântuirea lumii. Acesta nu este doar un eveniment din trecut căci, asemenea lui Simon din Galileea, fiecare dintre noi este chemat ca, în dialogul cu Isus, să-și descopere propria misiune.
Continuând același dialog, Domnul îl întreabă pe apostolul său: „Mă iubești?” (Ioan 21,17). Mă iubești? Această întrebare pulsează în inima oricărui pontif, după cum au recunoscut predecesorii mei, deoarece „misiunea pe care Petru o primește de la Cel înviat, de a avea grijă de oile și mieii săi, va fi mereu în relație cu această iubire gratuită, cu această iubire de prietenie” (Francisc, exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, nr. 250). Pentru Simon Petru, ca și pentru fiecare discipol al lui Isus, experiența credinței este inseparabilă de prietenia cu El, recunoscut ca adevărat Dumnezeu tocmai prin intermediul umanității sale. Numele nou pe care Simon îl primește dă mărturie pentru faptul că „viața, în sensul adevărat, nu este ceva pe care unul o are în sine de unul singur, nici numai de la sine: ea este o relație. Iar viața, în totalitatea ei, înseamnă relație cu Cel care este izvorul vieții” (Benedict al XIV-lea, scrisoarea enciclică Spe salvi, 27).
În această relație cu Isus, o relație de ascultare și confidență, cădere și răscumpărare, Petru întreabă: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6,68). Iată credința la care suntem părtași: a-l recunoaște pe Isus drept Domn și Învățător înseamnă a descoperi adevărul despre noi înșine, căci „Cristos știe «ce este în om», numai El știe” (sfântul Ioan Paul al II-lea, Omilie la inaugurarea solemnă a slujirii petrine, 22 octombrie 1978). În interiorul omului, în templul nostru lăuntric, Isus rostește cuvântul mântuirii odată cu numele nostru. Iar bazilica ce ne adăpostește este, într-un anumit fel, un semn al spațiului sacru al conștiinței în care vibrează credința, maturizându-se prin prietenia cu Domnul și prin slujirea Bisericii, până la martiriu.
În centrul și la baza acestei misiuni se află întotdeauna o singura piatră unghiulară, Cristos răstignit și înviat. El este temelia respinsă de cei puternici ai acestei lumi, dar care rămâne pentru toate popoarele o piatră „aleasă, de mare preț, iar cel care crede în ea nu va fi dat de rușine” (1 Petru 2, 6; cf. Isaia 28, 16). În acest sens, noul nume al lui Petru dezvăluie asimilarea apostolului cu Cristos, o comuniune de viață cu El până la cruce. Sfințirea Bazilicii pe care o comemorăm astăzi pecetluiește această corespundere, este un act solemn care ne privește pe toți, căci viața lui Isus locuiește mereu în acest templu chiar în evenimentul cel mai însemnat care are loc aici: celebrarea euharistică.
Acest Sacrament este cea mai înaltă capodoperă care se poate contempla, în bazilica Sfântul Petru ca și în cea mai mică biserică din lume. În Euharistie, Isus este ne este contemporan, întotdeauna: cu adevărat, El este Emanuel, Stăpânul istoriei care locuiește într-o „casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56,7). Peste câteva clipe, la consacrarea pâinii și a vinului, privirile și inimile noastre vor fi ațintite asupra Mielului care a fost jertfit și înviat: întreaga Biserică este convergentă în acel gest. Această splendidă bazilică a fost ridicată tocmai pentru a da mărturie pentru El, Fiul Dumnezeului celui viu. Biserica există și merge în istorie pentru a-i sluji Domnului în orice bărbat și orice femeie. Împotriva Bisericii, porțile iadului nu vor birui (Matei 16,18): nu prevalează războiul cât timp vestim pacea, nu prevalează mizeria cât timp mărturisim caritatea, nu prevalează eroarea cât timp învățăm adevărul, nu prevalează risipirea cât timp vestim tuturor mântuirea în numele lui Isus.
Aceasta este misiunea noastră, aceeași pe care sfântul Petru a primit-o pe malurile lacului din Galileea și care este transmisă succesorilor săi până la sfârșitul timpurilor, după o precisă poruncă de iubire: Paște oile mele! (Ioan 21,17). Pentru a îndeplini această slujire, cei care au mers înaintea noastră în credință au sculptat Evanghelia în istorie mai înainte de a o face în marmură: frumusețea acestei opere apostolice ne cheamă pe toți la sfințenia vieții ca să o continuăm cu ardoare.
Preaiubiților, să privim la porțile ample, arcurile, balcoanele și ferestrele bazilicii care se deschide larg către Piață și se deschide față de lume cu această invitație universală: „Veniți, intrați și gustați!”. Într-un cuvânt, „Credeți!”. Credeți nu datorită pietrelor frumoase (cf. Luca 21,5), pe care timpul le va consuma în mod inexorabil, dar datorită credinței care răzbate prin ele, răsfrângere și memorie a lăcașului spiritual care este trupul lui Cristos. Amploarea bazilicii din Vatican oglindește, astfel, o vocație perenă la primire pentru ca un număr cât mai mare de persoane să-și afle locul în Biserică. Acesta este sensul în care putem interpreta metrul de măsură al marilor biserici care se deapănă pe pavimentul navei centrale: este dovada și memoria ospitalității catolice, care aici, la Roma, și-a găsit sinteza, ca semn de speranță pentru lumea întreagă.
pr. Adrian Dancă
Sursa: www.vaticannews.va
Foto: © Vatican Media
